MARINETTI ÎN RUSIA

PRIMA VIZITĂ: 1914

În toamna anului 1942, Filippo Tomasso Marinetti, întemeietorul futurismului italian, dar şi european, soseşte pe Frontul de la Stalingrad pentru a inspecta Armata a 4-a a ţării sale, prinsă în conflagraţia mondială. Avea 62 de ani şi era secretarul Academiei Italiene, el, cel care, în manifestele de juneţe, înfiera această instituţie drept ceva depăşit, elitist-împăunată, neactuală: „Noi vrem să distrugem muzeele, bibliotecile, academiile de orice soi…” (punctul 8 din „Manifestul futurismului”, 1909). După ce declară clericalismului catolic că însuşi Isus Hristos a fost un futurist, în 1929 Marinetti acceptă propunerea (duce)lui Musolini să devină membru al Academiei, chiar dacă detesta academicienii. Prin urmare, la acest punct-convingere cedase, îmbrăcând roba nemuritorilor, pe care, provizoriu, o schimbase pe uniforma militară. S-au păstrat mai multe imagini ale lui Marinetti din Rusia – citindu-şi versurile într-un vagon de tren, în izbe ţărăneşti, printre ruşii cu care discuta. Da, pe Frontul de la Stalingrad venise apologetul războiului. Să ne amintim şi alte postulate din „Manifestul futurismului”, publicat în 1909 în cotidianul francez „Le Figaro”:

„1. Noi vrem să cântăm dragostea pentru primejdie, obişnuinţa energiei şi a curajului.              2. Curajul, îndrăzneala, rebeliunea vor fi elementele esenţiale ale poeziei noastre. (…)

7. Nu există frumuseţe decât în luptă. Nicio operă fără caracter agresiv nu poate fi o capodoperă. Poezia trebuie concepută ca un asalt violent împotriva forţelor necunoscute. (…)

9. Noi vrem să glorificăm războiul – unica igienă a lumii, militarismul, patriotismul, gestul distrugător al anarhiştilor, ideile frumoase pentru care se moare…” [Peste ceva mai puţin de o lună, ziarul petersburghez „Vecer” („Seara”), din 18 martie, informa cititorul rus despre manifestul lui Marinetti publicat în Franţa.]

Sau în „Să ucidem clarul de lună” (1909): „La guerra?...Ebbene, sì: essa è la nostra unica speranza, la nostra ragione di vivere, la nostra sola volontà!...Sì, la guerra! Contro di voi, che morite troppo lentamente, e contro tutti i morti che ingombrano le nostre strade!...

Sì, i nostri nervi esigono la guerra e disprezzano la donna, poiché noi temiamo che braccia supplici s'intreccino alle nostre ginocchia, la mattina della partenza!...”

Prezenţa Primului Futurist pe fronturi pornise în 1911, când, la izbucnirea războiului  italo-turc, Marinetti pleacă în Libia pe post de corespondent de război al unui ziar francez, după care şi-a publicat reportajele în cartea „Lupta pentru Tripoli”.

Dat fiind că futuriştii glorificau militarismul naţional, ei pledează frenetic pentru intrarea Italiei în război de partea Antantei contra Austriei, pentru a obţine dominaţia deplină în arealul Mării Adriatice. Astfel că au fost deloc neimportante manifestările şi pledoariile futuriştilor care au făcut ca, în mai 1915, Italia să intre în luptă.  

Marinetti şi mai mulţi colegi întru futurism pleacă voluntari pe front, de unde unii nu se vor mai întoarce. Spre deosebire de futuriştii ruşi, cei din Italia se implicaseră activ în Primul Război Mondial, de menţionat fiind din nou că o făceau voluntar, fără ordin de chemare la arme. Colegii lor ruşi nu demonstrau nici pic de entuziasm faţă de conflagraţii, unii din ei chiar căutând diverse căi de a evita recrutarea.

Marinetti la a doua vizită în Rusia, 1942

Aşadar, anul 1942. Marinetti, academicianul, rămas în continuare apologetul eroismului metodico e quotidiano, pe Frontul de la Stalingrad. Aceasta însă era deja a doua vizită a genialului futurist în Rusia, ceea ce stimulase diverse presupuneri fanteziste cantonate, uneori, în legende deloc fondate, precum versiunea unor cercetători prost informaţi, care spuneau că, chipurile, la sfârşitul lunii noiembrie a anului 1942, sexagenarul futurist intempestiv căzuse prizonier, fiind expediat în oraşul Azbest din Ural, unde i s-au şi pierdut urmele. Alţii scriau că ar fi fost grav rănit lângă Stalingrad, murind în 1944. Nimic mai puţin adevărat, ceea ce se va dovedi în finalul prezentei naraţiuni eseistice.  

Până acolo însă, să pornim metodic, cronologic, revenind la prima vizită a lui Filippo Tomasso Marinetti în Rusia, ce avusese loc în ianuarie 1914, despre care presa vremii, dar şi memoriile unor actanţi ruşi au lăsat mărturii demne de toată atenţia şi pe potriva ingeniozităţii debordante a întemeietorului futurismului european.

Ziarul "Nov'" oglindeşte vizita lui Marinetti, 1914

În câteva fraze de intermezzo-prolog ar fi de menţionat că, chiar de la apariţia futurismului în Italia, jurnaliştii ruşi nu scăpau din vedere nici declaraţiile de întemeiere a acestei mişcări reînnoitoare, nici pe autorul ei. Trecuse mai puţin de o lună de când Marinetti îşi publicase manifestul în „Le Figaro” (20 februarie 1909), când unele ziare din Sankt-Petersburg relatează despre acest eveniment. Revista „Apollon”, apărută pe lume în acelaşi an cu futurismul, îl are printre corespondenţii de peste hotare pe poetul Paulo Buzzi, confrate de acţiune artistică al lui Marinetti. În 1912, revistele „Soiuz molodioji” („Uniunea tineretului”) şi „Maski” („Măşti”) prezintă în traducere unele din manifestele futuriştilor de pe Peninsula Apenină. În legătură cu viitoarea vizită a lui Marinetti în Rusia, poetul şi teoreticianul Vadim Şerşenevici publică în ediţie aparte unele din cele mai importante manifeste ale futurismului italian, cu un an înainte, tot el, lansându-şi cartea „Futurismul fără mască”, subintitulată „Introducţie compilativă”. În ajunul vizitei Primului Futurist în Rusia, la Sankt-Petersburg apare volumul lui Ghenrih Tasteven „Futurismul. (Calea spre un nou simbolism)”, în care sunt inserate de asemenea principalele manifeste marinettiste. Mai puţin „politicos” era titlul cărţii lui Aleksandr Zakrajevski, „Cavalerii demenţei (Futuriştii)”, editată la Kiev.

Aşadar, în ianuarie 1914, Filippto Tomasso Marinetti soseşte în Rusia, de aici încolo evenimentul amplificându-se şi având o rezonanţă socio-culturală incredibilă. De cum italianul  coboară pe peronul gării Aleksandrovskaia din Moscova, o parte a presei exultă: „Chiar de la prima privire el predispune la simpatie. O faţă energică, vie, extrem de frumoasă. Ochii săi negri şi adânci privesc ironic şi vioi interlocutorul. Marinetti este plin de foc, arde tot; e vâlvătaie. Mişcări impulsive, iuţi. În timp ce Tasteven îl salută, el se întoarce mereu dintr-o parte în alta, priveşte publicul, soarbe feţele celor din preajmă (…)

– Sunt bucuros să vin în Rusia… Despre Rusia aveam o părere deformată cu desăvârşire. Credeam că o să ajung într-o ţară a zăpezilor, însă acum văd că aceasta e un vulcan acoperit de un strat subţire de cenuşă, gata-gata să erupă…”

Marinetti sosea în vizită la invitaţia lui Nikolai Kulbin, considerat ideologul principal al futurismului rus, iar presa încerca să pregătească terenul pentru acest eveniment, să iniţieze cititorul în specificul său. Astfel, ziarul moscovit „Nov’” („Noutatea”) publica articolul lui P. Kojevnikov „Futurismul italian (Cu ocazia vizitei lui Marinetti)”, din care reţinem: „Conform definiţiei lui Marinetti, futurismul tinde spre crearea unei arte care ar răspunde noii sensibilităţi în schimbare a omului contemporan, generate de descoperirile ştiinţifice şi de ampla comunicare mondială (telefonul, telegraful, marele ziar – „sinteza unei zile universale” ş. a.)… O privirea optimistă a lucrurilor, care înainte erau luate drept pesimiste, – acesta ar fi elementul pozitiv, pe care l-a adus înainte de toate în literatură futurismul”.

Însă mai mulţi futurişti ruşi nici pe departe nu împărtăşeau entuziasmul colegului lor Kulbin, generat de apropiatul turneu al protagonistului apenin, declanşând în presă o polemică acerbă. În cartea sa de memorii „Arcaşul cu un ochi şi jumătate”, petersburghezul Benedikt Livşiţ scrie cu evidentă intenţie de a aplatiza importanţa vizitei lui Marinetti că, la acea vreme, în Moscova, care încă nu devenise capitala Rusiei, nu se afla nimeni dintre futuriştii ruşi, cei mai celebri dintre aceştia, David Burlik (supranumit tatăl futurismul rus), Vasili Kamenski şi Vladimir Maiakovski, aflându-se într-un turneu literar (lecturi, prelegeri) prin  sudul imperiului. Implicit, parcă ar fi fost şi o sfidare amicală (cu voit efect invers) a lui Vadim Şerşenevici care, în foiletonul „Utopia”, îşi imaginează o situaţie în care, căzând de comun acord, toate publicaţiile din Rusia ar fi decis să nu scrie absolut nimic despre futurism, pe care însuşi Şerşenevici îl botezase drept  „futuropitaiuşciesea” – futurovor, prin analogie cu: carnivor. Iar altcineva opină că futurismul nu ar fi decât „o fiară de speriat lumea”. Iată un extras din acel foileton: „Futuriştii vor vedea că despre ei nu scrie nimeni şi vor înceta să se mai maimuţărească şi să o dea în bufonerie! Pe prima pagină al fiecărui număr de ziar să se dea cu litere mari, cursiv: Noi nu scriem din principiu despre futurişti. Noi suntem Plenipotenţiarii Membri ai Cooperaţiei de Muncă din Rusia a Trecerii sub Tăcere a Futurismului în Presa Periodică”. Iar unul dintre pictorii ce avea să ajungă celebri, Mihail Larionov, spunea într-un interviu din „Vecernie izvestia” („Noutăţile serii”): „Noi le vom organiza o întâmpinare solemnă. La prelegeri va veni fiecare dintre cei cărora le este scump futurismul ca principiul al eternei muşcări înainte, şi vom arunca în acest renegat cu ouă clocite, îl vom scălda în lapte acru! Să afle dânsul că Rusia nu înseamnă Italia, că ea ştie să se răzbune pe trădători”. Cu alte cuvine, Larionov, ca fondator al curentului lucist în pictură, nu era contra futurismului, ci contra celor care nu ar sta, credea el, fermi pe poziţiile avangardismului înnoitor. Pe Larionov îl susţinea soţia şi colega sa întru lucism, pictoriţa Natalia Gonciarova, care, la întrebarea reporterului aceluiaşi ziar, dacă va merge să-l întâmpine pe Marinetti, spuse: „Acest subiect nu mă interesează”.

Este curios că în apărarea teribilistului oaspete italian vine un alt viitor mare pictor, Kazimir Malevici, el fiind unul din cei doi reprezentanţi ai futurismului rus (celălalt era poetul Vadim Şerşenevici) care l-au întâmpinat pe Marinetti la gară.

Ba unora li se crease impresia că futurismul autentic este doar cel lansat şi propagat de Marinetti, pe când cei care în Rusia se declarau fie, europeneşte, futurişti, fie, autohton, budetleni, nu ar fi decât nişte simulacre, nişte nedumeriri, precum reieşea şi dintr-un articol al lui Kornei Ciukovski (revista „Şipovnik” –  „Măceşul”): „Este clar că, în esenţă, futurismul nostru nu e decât un anti-futurism (…) Să fărâme, să nimicească, să demoleze, pentru ca el însuşi să moară sub dărâmături – probabil asta crede că i-ar fi misiunea”; „Cu câtă uimire ar privi la ei (futuriştii ruşi – n.m.) Marinetti, distrugătorul Paraliziei şi Podagrei, poetul-foc de artificii, poetul-mitralieră!” Concluzia… nepatriotică a lui Ciukovski e că cei din Rusia „doar în derâdere pot fi numiţi futurişti”.

În unison cu atitudinea retractilă a protagoniştilor futurismului rus erau şi unele publicaţii periodice, care au reacţionat energic până la duritate. Ziarul „Reci” („Graiul”) portretiza-comenta în modul următor: „…ca un adevărat urmaş al lui Cezar, Marinetti nu se poate mulţumi doar cu propria patrie, – el doreşte să impună urbi et orbi dispoziţia sa de provincial, înnebunit de năvala automobilului, de vuietul fabricilor, şi iată-l pe el – milanezul – care vrea să milanizeze întreaga cultură spirituală a omenirii. Asemenea oricărui alt provincial, el este sincer convins că proiectul său de urbanizare a artei ar fi ceva absolut nou şi nespus de revoluţionar. Iar ca o progenitură tipică a burgheziei el nu e mai puţin convins că tocmai concurenţa liberă, înarmată în mod contemporan,  este chiar «viitorul» ideal şi că mereu grăbita «omniprezenţă, simultaneitate» a funcţionarului de birjă din zilele noastre, care «vibrează» în unison cu telegramele de birjă din toate colţurile lumii, este chiar psihologia «viitoristă» ideală. De unde şi visul la un război permanent, ca o «igienă a lumii», şi reducerea dragostei la «funcţia continuării seminţeniei» (nu mai e timp de a gândi la «lumina de lună»!), şi sculptura dinamică, şi «lirismul telegrafic», şi «arta zgomotelor»...”

Însă, în pofida unor ameninţări, şantajări, adversităţi de tot soiul, Marinetti nu şi-a contramandat vizita, iar prezenţa sa în ţara ţarului avea să crească mereu în importanţă. Cei care l-au întâmpinat oficial au fost Aleksei Tolstoi şi Ghenrih Tasteven, primul – prozator reputat de SF şi de romane istorice, cel de-al doilea – critic de artă care, în calitatea sa de delegat rus al „Societe des Grandes Conferences”, era responsabil de organizarea turneului celebrului italian. Dintre futuriştii (get-beget!) era prezent Vadim Şerşenevici, iar de la asociaţia „Mezaninul poeţilor” – Konstantin Bolşakov, criticul, esteticianul Aleksandr Toporkov, alţii (dar nu prea mulţi). Adică, cei de ai casei, de ai genului, de ai futurismului nu se înghesuiseră, iar unii dintre cei importanţi veniţi la gară nu prea aveau nimic în comun cu suflul înnoitor al artelor, spre exemplu A. Tolstoi afirmând cu ceva timp în urmă că, în ce-i priveşte pe cubişti, nu  ştie nimic despre ei şi nici nu se interesează de activitatea lor. Ei bine, ocurenţele i-au modificat opiniile, de data aceasta el declarând că ar fi unul dintre apologeţii futurismului, spunându-i corespondentului de la „Ziarul de Moscova”: „Eu deja am trecut şcoala pesimismului, văd în viitor triumful începutului vieţii şi, în acest sens, sunt un futurist”.

Numai că Marinetti se arătă oarecum nedumerit de situaţie, ziarul „Russkoe slovo” („Cuvântul rus”) reproducându-i spusele de futurist trist: „Mă simt foarte mişcat de primirea caldă a publicului moscovit, însă de ce sunt salutat exclusiv de oameni care se află departe de viziunile mele? De ce futuriştii ruşi nu vor să discute cu mine? Inamicii mă aplaudă, pe când amicii nu ştiu de ce nu vin demonstrativ la prelegerile mele”.

Însă presa timpului manifesta un interes extraordinar pentru vizita lui Marinetti, la Moscova campionul comentariilor fiind ziarul „Nov’” („Noutatea”) care, zi de zi, publica  interviuri, articole, comentarii, portrete şi compendii comentate de la lecţiile fondatorului futurismului. Concomitent, trebuie remarcat că, în mare, mass-media trecea sub tăcere unele din postulatele şi îndemnurile lui Marinetti, cum ar fi cele referitoare la distrugerea muzeelor şi a bibliotecilor, apologia războiului ca ceva necesar, benefic pentru omenire, sau anumite slogane şovine. În genere, în atitudinea presei era prezentă şi tendinţa spre echitate ca modalitate de a reduce cât mai mult din subiectivitate în aprecieri. Ziarul „Birjevîe vedomosti” („Noutăţile birjelor”) din Petersburg chiar îi comandase lui Marinetti un articol despre estetica futurismului şi italianul a răspuns operativ solicitării, expunând pentru cititorul rus principiile de bază ale doctrinei sale, fără a se dezminţi în stilistica ofensivă, nonconformistă care îi caracterizează manifestele (pentru energia sa debordantă Marinetti fusese supranumit „Cofeina Europei”!): „Noi dezvoltăm şi propagăm marea şi noua  idee a vieţii contemporane – ideea frumuseţii mecanice şi glorificăm dragostea faţă de maşină ce arde pe obrajii mecanicilor-maşinişti, dogoriţi şi pătaţi de cărbuni. Vi s-a întâmplat să-i urmăriţi, când ei spală cu atâta dragoste uriaşele, puternicele corpuri ale locomotivelor? Oare aici nu apare ca şi cum tandreţea iubitului care îşi mângâie iubita? (…) Noi visăm la crearea unui tip extrauman, căruia îi vor fi distruse suferinţele morale, bunătatea, duioşia şi dragostea, – unicele nuclee care otrăvesc adevărata energie vitală, unicii dereglatori ai uriaşei noastre electricităţi fiziologice”.

Primele nemulţumiri ale lui Marinetti au fost legate de modul în care reacţiona publicul adunat la întâlnirile cu el. Italianul se aştepta la o întâmpinare mult mai în concordanţă cu spiritul doctrinei sale, răzvrătit, imprevizibil, considerând că succesul de suprafaţă, marcat de sălile pline, aplauze, buchete de flori, în genere componenţa publicului nu corespundeau nici pe departe spiritului şi ideilor futurismului. Cum s-ar spune, nu se adeveriseră ameninţările şi şantajul, care ar fi dus la fluierături, strigăte, tropăit nervos de picioare încălţate în ciubote ruseşti grele (din contră, la conferinţele sale era prezent publicul de societate… în papuci şi cizmuliţe delicate, studenţii). Spre Marinetti nu zbură niciunul din oule clocite promise de pictorul Mihail Larionov! El nu dorea să se simtă în ospeţie, ci în acţiune futuristă sfidătoare, încât unii dintre jurnalişti, reieşind din mărturisirile oaspetelui, constatau că italianul: „…e mâhnit de întâmpinarea care i se face – este aplaudat, în timp ce dânsul constată că aplauzele sunt un mod de a adormi energia. El preferă fluierăturile trezitoare, energice, şi cea mai frumoasă zi din viaţa sa va rămâne pentru totdeauna cea în care la Milano a fost fluierat de o mulţime de 1 000 de oameni” („Reci”, Sankt-Peterburg).

Se pare că, pentru a evita ceea ce îşi dorea Marinetti, au contribuit şi autorităţile municipale din cele două oraşe de pe râurile Moscova şi Neva. Să zicem, la unele întâlniri, inclusiv la cea de la Moscova, se constatase că în primele rânduri din sală se aflau ofiţeri şi doamne din societatea înaltă, ceea ce de asemenea l-a nemulţumit pe Marinetti. Se crea impresia că pe cel care era contra modului de viaţă socio-burghez îl întâmpina, în mare, chiar… burghezimea! Aceasta se datora şi faptului că oficialităţile, unele organe ale puterii de stat se pregătiseră şi ele corespunzător pentru manifestările futuriste, într-un fel surdinizându-le. Cercetătorii au constatat că, dacă ar fi să foiletezi presa rusă din acel an 1914, ţi se creează impresia că jandarmeria şi poliţia secretă ţaristă erau mult mai îngrijorate de întrunirile futuriştilor, decât de manifestările bolşevicilor!

În mare, interesul publicului pentru vizita şi conferinţele lui Marinetti a fost stimulat şi întreţinut de activismul presei. Aceasta, la rândul ei, fusese „mobilizată” de excepţionala personalitate a fondatorului futurismului, de artistismul său înnăscut, de principiile şi tendinţele sale de a epata. Dar, precum era de înţeles şi de aşteptat, reacţia presei, în multitudinea orientărilor ei, nu era nici pe departe una unanimă, pendulând între entuziasm şi sarcasm, cum se înţelegea şi dintr-un articol din ziarul „Vecernie izvestia” („Noutăţile serii”): „Unicul. Inimitabilul. Prorocul unei noi viziuni asupra lumii, ajuns celebru nu doar graţie «manifestelor», ci şi faptelor de eroism manifestate prin calităţi de a pumni mutre. Bineînţeles, în comparaţie cu futuriştii noştri, el e un Goliat. Şi un scandalagiu de calibru mare. Musculatura feţii sale este dezvoltată neobişnuit. E de maşină”.

 Făcând abstracţie de entuziasmul multora,  şi memorialistul Benedikt Livşiţ comentează acid primele zile ale aflării în Rusia a celebrului italian: „La Moscova, Marinetti aşa şi nu a văzut pe cineva dintre futuriştii ruşi… Înconjurat de «paseişti», de tineri vulgari, ba şi de unii bătrânei care, precum spunea el însuşi, «greşesc chiar şi atunci când au dreptate», Marinetti a prins în fine a tânji: la ultima sa prelegere dânsul a afirmat amar că publicul îi aplaudă nu ideile, ci temperamentul. Era la Conservatorul din Moscova, unde a spus eminamente următoarele: «Aplauzele dumneavoastră se referă mai mult la cuvinte, decât la idei. Vă place oratorul, nu şi ideologul». (Iar pentru Marinetti ideologul/ ideologia contau mult.) Plus că absenţa futuriştilor ruşi cărora, vrând-nevrând, el se văzuse nevoit să li se adreseze prin corespondenţă, a pus fruntaşul  futurismului occidental în situaţia ridiculă a unui comandat de oşti fără oşteni”.

Fireşte, nu a fost chiar aşa. Aminteam deja că printre cei care au întâmpinat oaspetele la gara Aleksandrovskaia din Moscova se afla şi Vadim Şerşenevici care acolo, direct, pe peron, i-a înmânat lui Marinetti volumul „Manifestele futurismului italian”, traducătorul căruia era, volum ce insera „Primul manifest al futurismului”, „Manifestul tehnic al literaturii futuriste” (11.V.1912), „Completare la manifestul tehnic al literaturii futuriste” (11.VIII.1012) şi al patrulea manifest – „Imaginaţia fără fir şi cuvintele în libertate” (11.V.1913). (Însuşi Marinetti explica: „Prin imaginaţia fără fir eu înţeleg libertatea absolută a imaginilor şi analogiilor, exprimate prin cuvinte nelegate între ele, fără să aibă un fir director al sintaxei şi fără niciun fel de punctuaţie”.)

La propunerea gazdelor, oaspetele italian vizitează Moscova. Reporterii nu-l pierd din vedere, nu încetează să-l întrebe ce, unde şi cum a văzut, a înţeles; ce i-a plăcut, ce l-a deranjat etc. Iar interpretările jurnaliştilor sunt şi ele contrare, uneori chiar contrariind. Aici ieşind la iveală patriotismul local al ruşilor divizaţi de cele două capitale ale lor – una care fusese, Moscova, alta care devenise, Sankt-Petersburgul, de unde e de înţeles ce înţelege un corespondent de pe râul Neva despre ce a înţeles Marinetti, vizitând oraşul de pe râul Moscova. Corespondentul „pe teren” al ziarului „Sankt-Peterburgskie vedomosti” („Buletinul de Sankt-Petersburg”) scria, spre bucuria cititorilor săi, probabil, că, văzând Kremlinul, pe care moscoviţii îl consideră aproape „sfânt”, luându-l drept simbolul însăşi Matuşkăi Rusia; deci, la vederea Kremlinului italianul teribil ar fi declarat, de-a dreptul incredibil, că ceea ce a văzut nu e decât „un lucru stupid”, iar monumentala Catedrală Vasili Blajenîi e cazul „să fie vopsită în culori ceva mai aprinse”. Mda, era prea de tot acea ingerinţă subiectivă… milanez-peterburgheză, astfel că de pe celălalt versant al patriotismului metropolo-local, adică moscovit, veni dezminţirea, cum că jurnalistul de pe Neva a scris prăpăstii, deoarece – zicea „Russkoe slovo” („Cuvântul rusesc”), cu titlu că ar fi cu adevărat informat, domnul Marinetti, „contrar obiceiurilor străinilor de rang înalt”, mai că nu a vizitat nimic din vestigiile istorice şi culturale moscovite, încât „insinuările despre categoricele păreri negative ale lui Marinetti despre vechile monumente din Moscova nu sunt decât rodul zborului unor gânduri prea de tot fanteziste”, prin urmare musafirul nu ar fi spus nimic nici despre Kremlin, nici despre modul în care ar trebui vopsită catedrala „şi nicidecum nu avusese de gând să întrebe în care piaţă, astăzi, sunt decapitaţi boierii”. Acelaşi ziar scria că Marinneti s-ar fi interesat în  mod special de prezentul, nu de trecutul rusesc, plimbându-se îndelung pe străzile Moscovei, vizitându-i pe celebrul poet simbolist Veaceslav Ivanov şi pe renumitul regizor şi teoretician de teatru Fiodor Komisarjevski. Şi era firesc ca cel care declarase că un automobil e mai frumos decât Victoria din Samothrace să fie încântat de: „Neostoitul vuiet, duduit, urlet al claxoanelor de automobil, de vocile trecătorilor, toate astea acţionând ca un bici asupra lui Marinetti, care se înviorează, ochii îi lucesc, zâmbetul nu-i părăseşte chipul”, – astea, precizează corespondentul, fiind aflate chiar de la protagonistul reportajului sau doar deduse, prin analogie, din ce şi câte ştia gazetarul despre preferinţele tehniciste ale italianului, care mai vizitase şi circul din oraşul cu Kremlin (Petersburgul neavând aşa ceva, Kremlin…), considerând spectacolele de aici cele mai interesante din toate genurile şi modalităţile de distracţie, prezicând că ele ar fi primă treaptă a teatrului viitorului.

Deja la Petersburg, ziarul „Birjevîie novosti” avea să se refere mai detailat la concepţia despre teatru a lui Marinetti, „care recomanda foarte serios ca, pentru o mai eficientă înviorare a spectacolelor, să se ia următoarele măsuri: să se ungă scaunele cu ceva cleios, pentru ca spectatorii să se lipească de ele; să se vândă bilet pentru unul şi acelaşi loc la zece persoane concomitent; să plaseze printre rândurile publicului oameni ce complotează, intrigă intenţionat, ce se aprind uşor, sau nişte pleşuvi, sau în genere pe unii cu diverse handicapuri fizice, să se răspândească prin teatru prafuri care provoacă strănutul, tusea ş. a. m. d.”

Fireşte, prin comportamentul său oarecum… nefiresc, Marinetti ce ţinea de ars ludi, însă, de data aceasta, fără a dezminţi cavalerismul ancestral al bărbaţilor neamului său, remarcând generos că femeile ruse (după cum le văzuse în foaierul circului) ar fi mai emancipate decât italiencele aflate încă în mrejele multor prejudecăţi, conchizând: „În genere, pe mine Rusia mă şi uimeşte, mă şi încântă cu atâtea contraste pe care le conţine. Barbarie, estul sălbatic în  concomitenţă cu o tehnică desăvârşită, cu ultimul cuvânt al ştiinţei”.

Numai că bravului galanton ce ştie să ţină cont de loc şi de ocurenţe,  motiv din care îşi expune crezul, opiniile doar pe jumătate, oarecum… – pardon! – castrate, – deci, lui  i se aminteşte, în presă, de poziţiile sale reale, nu jucate. Spre exemplu, el zice una despre femei în Rusia, dar cu totul alta proclamase în manifestele şi manifestările sale: „Noi vrem să glorificăm… ideile frumoase pentru care se moare şi dispreţul faţă de femei”; „…să luptăm împotriva moralismului, feminismului şi împotriva oricărei laşităţi oportuniste şi utilitariste”, spunea „Manifestul futurismului” din 1909. Iar unui coleg Marinetti îi scria: „Tu poţi respecta femeia oricât doreşti, însă pentru mine nu există deosebire între femeie şi saltea”. Or: „Femeia prezentului e o femelă relaxată. Ea ne trezeşte dezgustul cu dragostea-i parfumată. Dragostea zilelor noastre este devalorizată din cauza creşterii în lumea întreagă a îmbelşugării femeilor. Femeia de azi iubeşte mai mult belşugul, decât iubirea… Influenţa femeii este funestă, din acest motiv noi, futuriştii, o detestăm”.

Dar – audiatur et altera pars! Altcineva se dădea cu părerea că, de fapt, Marinetti este un admirator al sexului frumos, iar cele debitate de el aproape necuviincios faţă de suratele Evei nu ţin decât de jocul pentru public. Un ziar petersburghez încerca să-şi calmeze cititorii, scriind că afirmaţiile italianului conform căreia „femeia e o frână în activitatea intelectuale a bărbatului şi că în viaţa futurismului ea nu trebuie să joace niciun rol – nu ar putea să le creadă nimeni. Cu atât mai puţin înşişi futuriştii, care vorbeau urât despre conducătorul lor, când acesta amâna de la o zi la alta plecarea din Moscova. «Impasibilul» Marinetti s-a dovedit a fi un admirator înflăcărat al frumuseţii ruse… Că doar remarcase încă Puşkin: – Cu cât iubim femeia mai puţin, cu atât îi suntem mai dragi”.

Iar Marinetti se arătă generos la complimente nu numai în cazul femeilor, ci, în  genere, al ţării în care se afla, despre care declarase, ca prolog ambiguu: „Orice ai spune, Rusia încă nu este Europa”. Dar se grăbi să evidenţieze plusurile acestei neeuropenităţi, menţionând: „Aceasta e ţara futurismului. Aici nu există groaznica presiune a trecutului, de care se sufocă ţările Europei. Rusia e tânără, plină de energie, şi eu cred ferm că ea va contribui foarte mult la dezvoltarea culturii viitorului”. Sau: „Voi, ruşii, aveţi mai mult viitor, voi sunteţi ţarii lui!”

La Moscova, mai vizitează şi un bazar, interesându-l (ca şi pe Gorki, probabil) ceea ce în ruseşte se numeşte „Na dne” (la fund, în adânc, în subterană, tradus în româneşte: „Azilul de noapte”); cu acelaşi scop intră şi într-o celebră cârciumă, „Komarovka”, unde, scria ziarul „Nov’”, năvăli o companie de studenţi beţi care încinseră o bătaie între ei, apoi se hărţuiră spectaculos cu sergentul de stradă. Marcat de cele văzute, futuristul compară modul de petrecere rus cu cel italian: „Şi la Napoli sau Milano există aziluri, însă acolo nu vei vedea astfel de scene groaznice, acolo e vesel, lărmuitor; e mai multă bucurie”.

                                                                          Va urma