PRIETENUL, CĂRŢILE, ÎNTÂMPLĂRILE APROAPE FANTASTICE

  

1948 - 2013

În studenţia mea, unul dintre puţinii prieteni cu care discutam despre Camus şi Kafka era Eugen Cioclea, scriitorul de azi, pe atunci şi el debutant în ale poeziei, plecat să-şi continue studiile la Facultatea Fizică-Matematică a Universităţi „Lomonosov” din Moscova. Corespondam, primindu-i scrisorile la căminul nr. 7 al Universităţii moldave, pe strada Ismail din Chişinău. Din vreme în vreme, contra cost, Eugen îmi expedia sau îmi aducea personal unele cărţi „mai speciale”, pe care le procura de la renumita – cel puţin pentru noi, basarabenii, –librărie „Drujba” din Moscova (la Chişinău, cartea editată în România era interzisă). De pe atunci deţin şi volumul lui Camus „Exilul şi împărăţia”, apărut în BPT în anul 1968, una din atent şi repetat cititele cărţi ale juneţii mele. Azi, la plecarea spre pulberea stelelor a lui Eugen, găsesc foarte sugestive, parcă aplicate destinului său de om şi de poet, unele titluri din primul compartiment al cărţii în cauză: „Între da şi nu”, „Cu moartea în suflet”, „Dragoste de viaţă”, „Faţa şi reversul”… Însăşi denumirea volumului e mult spunătoare în contextul tragic al plecării colegului: „Exilul şi împărăţia”. Pentru că Eugen părea a fi un exilat în propriul sine, în singurătatea sa uşor taciturnă, iar împărăţia, de data aceasta, e cea a stelelor, cum se spune.

Uneori, când sosea de la Moscova în scurte sejururi la Chişinău, unde nu avea pe nimeni, decât câţiva prieteni, mă vizita la căminul studenţesc, uneori rămânând de mas. Pentru o noapte, pentru lungi nopţi de discuţii şi împărtăşiri de iluzii juvenile. Iar când, pe la anul patru universitar, fusesem angajat cu jumătate de normă în redacţia ziarului „Tinerimea Moldovei”, primeam de la el versuri, ca, de altfel, de la alt „moscovit provizoriu”, Vasile Nedelciuc. Oricât ar fi fost de greu să publici pe atunci un tânăr poet scrisul căruia aducea a „de peste Prut”, sau – de ce nu? – de peste ocean, altfel decât cel al unor poetaştri-potentaţi ai zilei, am reuşit să-i plasez câteva texte în ziarul junimii.

Iar din cele pe care mi le povestea Eugen despre cum o duce el la Moscova, din câte auzeam de la tinerii scriitori basarabeni care îşi făceau studiile pe la diverse instituţii din capitala fostei URSS, în special la Institutul de Literatură „Gorki”, viaţa sa părea una cu adevărat kafkiană, atât de firească pentru un poet adevărat, cu irezistibile şi imprevizibile manifestări de boem. Bineînţeles, în acea existenţă, în acel comportament, mod de a fi, se insinua aproape misterios, însă şi uşor ironic-persiflant, suflul legendei poetului, dar şi personajului social Eugen Cioclea. Nonconformistul. Irepetabilul. Arzătorul de sine, uneori nu pentru cele mai inofensive cauze. Omul aventurilor existenţiale şi autorul poemelor abisale. Astfel că, după ani de kafkienizare prin Moscova, prin 1992, Eugen a revenit la Chişinău, schimbând nu prea reuşit, aş zice, garsoniera lui din metropola sovietică pe una din capitala RSSM – ar fi putut lua ceva mai bun, însă, din câte se ştie, poeţii nu prea sunt firi practice... În special cei care nu sunt străini de spiritul kafkian al existenţei... Când ne întâlnim, discutam şi despre „Castelul”, şi despre „Procesul”, şi despre „Metamorfoza”... Pentru că sensibilul scriitor Eugen Cioclea era şi un cititor avid, nu o dată, în grădina Uniunii Scriitorilor, retrăgându-se, solitar, la o masă, cu cafeaua şi ţigara, citind îndelung, ore în şir, absent la cele ce se întâmplau în jur.

De aici încolo, când va fi să deschid o carte de Camus sau Kafka, inevitabil îmi voi aminti de Eugen Cioclea; de viaţa sa între da şi nu, între faţă şi revers. Despre „Căderea”. „Exilul şi împărăţia”… – aste şi alte cuvinte ce vin „ca mănuşa”, parcă, unui destin de poet, care putea să ajungă matematician celebru; poet care şi-a dus existenţa în absurditatea exilului şi (a)logica boemei, în lumina cuvântului şi umbrele din abisurile singurătăţii, unde, cu un vers de litanie păgână, se autodefinea ca cel mai trist poet din Europa.

Julien Green mărturisea că tot ce priveşte ultimele momente petrecute pe pământ l-a pasionat întotdeauna, cu excepţia amănuntelor dezgustătoare. „Ultimele cuvinte, oricât de puţin impresionante ar fi, chiar banale, dobândesc adeseori un înţeles neaşteptat”, scria el. Noi nu vom şti niciodată care au fost cele din urmă cuvinte ale lui Eugen Cioclea. Din nenorocire, în ultimele sale zile de bântuire prin lume părea să fi ajuns aproape un afazic. O fi rostit el ultimul cuvânt, zvâcnit precum un jet sonor, luminos sau neguros, al curajului de conştientizare lucidă a inevitabilului deznodământ?...

Sau nu schiţase decât cel din urmă gest mut ca o tresărire de nedumerire în faţa definitivei absenţe, domnilor Camus şi Kafka…

14 octombrie 2013

  

Eugen CIOCLEA

Poeme

Cămaşa de forţă

Mi se spune că m-am născut in cămaşă.
Maica-mea, chiar mă convinge!
Simt, le răspund,
dar ce vreţi de la mine,
nu vi-i de-ajuns
că mă strânge?

Nu vi-i de-ajuns ca din faşă o port, –
fiu-meu s-o moştenească!
Nici să mi-o spăl nu am voie s-o scot.
Acele n-au s-o cârpească.

Ruptă-i din umere. Ruptă-i pe piept.
Ca libertatea în sine.
Tac. Sunt cuminte. Sunt înţelept.
Forţa decide.

De ziua ta

Puţin mai fericit azi decît mîine,
pic în oraş ca dintr-un pod cu fîn.
Exact la ţanc
cînd ţie ţi-i mai bine
şi nu te-aştepţi
c-aş îndrăzni
să vin.
De ziua ta.
Halal de timp şi spaţiu,
Cum ne-a mai adunat şi găvozdit!
Să nu mă-ncurci, iubito, cu Horaţiu,
măcar de-aceea că-s
mai zăpăcit.
De ziua ta,
deci ce-ţi doresc eu ţie?
Sînt lefter, nu, n-am să te bat cu flori,
Ia-ţi grija! poartă-ţi boiu-n veselie
cei douăştrei de ani,
conchistadori.
Septembrie să-ţi cadă pe fereastră
cu-adolescenţi îndrăgostiţi şi blegi,
fă răcituri din Pasărea Măiastră
şi-mparte-i rînza, drept,
printre colegi.
Eu îţi doresc să nu te ieie vîntul
din orice parte mîine ar sufla,
să nu te doară niciodată gîtul,
o replică să ai
şi-o voce-a ta.
Nu neapărat să te gîndeşti la mine -
chit că pe lume nu-i doar Eugen,
deşi mi-ar mai plăcea să mor cu tine
pe-o insulă-n Pacific,
ca Gauguin.
Eu îţi doresc
să-ţi crească părul lung,
să ţi-l desfac pe sîni, pe şold, cu dinţii,
ca un frizer de sentimente, ciung,
din rîs cu limba
să-ţi culeg
arginţii.
Regină fii,
dar nu scuipa-n pioni -
tot ei îţi torn profilul pe monede.
Ah, de-aş avea vreo patru luizoni
să-mi cumpăr pîine, brînză
şi şosete.
Eu îţi doresc,
chiar de nu ştiu ce vrei,
să-ţi iasă pasienţa. Pirpiriu,
în cinstea ta voi şterge-o şi din rai
şi-am să descarc
vagoane
de rachiu.
În cinstea ta
azi intr-un sărbători.
Am jumulit cuvinte şi te strig.
Cocorii pleacă. Toamna e cu ciori.
Îmbracă-te mai gros.
Se face
frig.

Fragment 21/3

Aseară
după ce-am terminat de citit amintiri(le)...
lui C.G.Jung
am avut un vis zăpăcit
şi-am sărit brusc
din somn,
transpirat.
Treaba se întîmpla la Ambasada Română
din Republica Moldova,
altfel zis
Basarabia.
Un ostaş din garda de pază s-a sinucis,
împuşcîndu-se de-a-dreptul în cap,
reuşind înainte de asta
să-mi lase-o
ţidulă:
M-am plicitisit.
Oare cît o să stau
mai parşiv decît astăzi
la poarta
propriei
ţări?