EUGEN CIOCLEA: 1948 - 2013...

S-a stins poetul Eugen Cioclea...

DESPRE PRIETEN, CĂRŢI ŞI ÎNTÂMPLĂRI APROAPE FANTASTICE
 (Fragment. Din volumul "Interviuri din secolele XX-XXI", Iaşi, 2013)

În studenţia mea, unul dintre puţinii prieteni cu care discutam despre Camus şi Kafka era Eugen Cioclea, scriitorul de azi, – pe atunci şi el debutant în ale poeziei, plecat să-şi continue studiile la Facultatea Fizică-Matematică a celebrei Universităţi „Lomonosov” din Moscova. Corespondam, primindu-i scrisorile la căminul nr. 7 al Universităţii moldave, pe strada Ismail din Chişinău, vizavi de cimitirul militar. Din vreme în vreme, Eugen îmi trimitea unele cărţi „mai speciale”, pe care le procura de la renumita – cel puţin pentru noi, basarabenii, –  librărie „Drujba” din Moscova (La Chişinău, cartea editată în România era interzisă, domnule Kafka...). De pe atunci deţin, spre exemplu, volumul lui Camus „Exilul şi împărăţia”, apărut în BPT în anul 1968, una din atent şi repetat cititele cărţi ale juneţii mele. Iar o carte pierdută după studenţie a fost monografia lui Radu Enescu „Franz Kafka”, editată cam în aceeaşi perioadă. Tristeţea pierderii mi-a fost cât de cât surdinizată de  „Jurnalul” lui Kafka, care circula într-o ediţie samizdat în limba rusă.

Dar să revin la Cioclea. Acum, peste ani, îmi dau seama că însuşi basarabeanul nostru putea fi considerat, pe atunci (chiar şi acum, într-o anumită măsură), un personaj sui generis kafkian. Pe scurt, iată unele date: elevul dintr-o comună din nordul RSSM, student la fizmat, şi nu oriunde, ci la atât de râvnita universitate „Lomonosov”, ajunge a se căsători – n-o să credeţi, domnule Kafka! – cu fiica unui general care era... (ajuns aici, îi telefonez lui Eugen, să precizez; amicul locuieşte în cartierul Botanica din Chişinău, pe bulevardul Dacia) – da, socrul său era al doilea om, ca importanţă, în forţele aeriene ale URSS! Tovarăşului vice-ministru îi spunea Redkin, nume ce ar putea proveni sau de la ridiche (în rus. red’ka) sau de la rar (redkii). Şi de aici încolo aveau să înceapă invidiile – tinerii basarabeni care studiau la Moscova, în special cei de la Institutul de Literatură „Gorki”, de la Institutul de Artă Teatrală „Lunacearski”  (erau mulţişori „de-ai noştri” pe acolo), prinseră a-l bârfi pe nu prea sensibilul la necazurile lor Eugen Cioclea că, dom’le, să vezi, ăsta, odată ajuns ginerele unui gangur nomenklaturist, apare pe faimosul bulevard Arbat în maşină neagră, intră în baruri unde bea cafea aleasă, fumează ţigări fine, bineînţeles – străine, şi câte altele din astea!

În fine, bine plasatul nostru basarabean, viguros şi ambiţios, se întâmpla să mai tragă câte un guleai, iar când ajungea pe după miezul nopţii „acasă” – la tovarăşul socru-vice-ministru – cred că acea construcţie ar fi fost impunătoare, amintind întrucâtva de castelul lui Kafka, – deci, Eugen, cu chef şi bună dispoziţie, nu găsea nimic mai potrivit, decât, după ce orologiul Kremlinului bătuse demult miezul nopţii, să... cânte la pian! Mai bine zis, să încerce să facă aşa ceva, pentru că până atunci nu se apropiase de vreun atare instrument cu coadă. Fireşte, ai casei, ai generalului, erau deranjaţi, veneau să-şi convingă ginerele – ghenerarul şi ghenerăreasa, dar şi fiica acestora, soţia, că, dorogoi Evgheni ne-Oneghin, poate laşi pentru mâine solfegierea, pentru că deja e cam spre dimineaţă şi mâine, adică azi, unii dintre noi trebuie să meargă la birou, şi nu oriunde, ci la ministerul aviaţiei imensei şi nezdruncinatei noastre uniuni... Dar ţi-ai găsit! Basarabeanul nostru, amicul Eugen Cioclea, studentul cu facultatea lomonosoviană deja abandonată pe la mijlocul studiilor şi cu primele poeme publicate în „Tinerimea Moldovei” de la Chişinău, nu găsea că socrii şi tânăra sa soţie au dreptate. Ba – colac peste pupăză! În dependenţă de gradul de chef şi de ditamai guleai, tânărul poet punea probleme naţionale şi internaţionale, pretinzând că ai casei (fiţi atenţi, domnule Kafka!) să înveţe româneşte! Barem câteva fraze uzuale, dacă... (aici ginerele mai spunea câte un epitet tăricel...) nu sunt în stare să însuşească mulţumitor limba în care a scris marele Eminescu... După care lovea cu putere de interpret frenetic în clapele alb-negre ale pianului cu coadă: „Bum, bum!” – domnilor Beethoven şi Kafka...

Leo Butnaru, Nicolae Popa, Nichita Stănescu, Eugen Cioclea, Vlad zbârciog

Odată, Eugen nimerise (se trezise!) la „trezilcă” – la camera de dezalcoolizare, cum ar veni, instituţie foarte... frecventată pe acele timpuri de mulţi cetăţeni sovietici. Bineînţeles, tovarăşul socru-vice-ministru de aviaţie este pus la curent cu daravera în care a nimerit bunul său ginere, cheamă şoferul personal, urcă în „Volgă”, ajunge la „trezilcă”, personalul de acolo – în poziţie de drepţi! În fine, convin să-l elibereze fără amânare pe turbulentul Eugen Cioclea, care chiar este poftit să părăsească aşezământul oneros, pentru că, iată, este aşteptat etc. Dar ţi-ai găsit! (Fiţi atent, dle Kafka!) Ambiţiosul nostru basarabean refuză să iasă din camera „trezilcii”, nu vrea să plece acasă, chiar dacă după el venise însuşi socrul, mare nomenklaturist! Ce să facă cei din personal, bieţii de ei? Prind a-l ruga frumos pe tovarăşul Cioclea să nu le facă el lor una ca asta şi să plece frumuşel în plata Domnului...

Apoi, după alţi câţiva ani de kafkienizare prin Moscova, despărţindu-se pe cale amiabilă, probabil, de familia şefului la aviaţie, poetul Eugen Cioclea a revenit la Chişinău, schimbând nu prea reuşit, aş zice, garsoniera lui din metropola sovietică pe una din capitala RSSM – ar fi putut lua ceva mai bun, însă, din câte se ştie, poeţii nu prea sunt firi practice... În special cei care nu sunt străini de spiritul kafkian al existenţei... Astfel că şi azi, când ne întâlnim, discutăm cu Eugen şi „Castelul”, şi „Procesul”, şi „Metamorfoza”...

Apostrof, 

nr. 12, 2008