ÎN AŞTEPTAREA UNEI ANTOLOGII

Editura "TIPOMOLDOVA", Iaşi, 2013

                 Antologia are la bază volumele „De ce tocmai mâine-poimâine?” (1990); „Îngerul şi croitoreasa” (1998); „Ultima călătorie a lui Ulysses” (2006); „Ruleta românească” (2010); „Îngerii şi râsu-plânsu” (2011), apărute, respectiv, la editurile: „Literatura artistică” (Chişinău), „Clusium – Dacodens Press” (Cluj-Napoca), „Muzeul Literaturii Române” (Bucureşti), „RAO – Prut Internaţional” (Bucureşti) şi „Ideea Europeană” (Bucureşti).

*                            *                         *

O nuvelă din antologie

                ULTIMA CĂLĂTORIE A LUI ULISE

                                                  Nu există minciuni, nici îndelungi rătăciri, ci un                                   Ulise printre bunurile sale. Se va ridica, 

va intra în casă, o va îmbrăţişa pe Penelopa, 

apoi se va îndrepta ca de obicei spre tăvile 

cu carne friptă.

Jean Giono, Naissance de l’Odyssée

Din pelerinajul său la Muntele Parnas, Ulise se întorsese puţin spus dezamăgit. Eroul invincibilei stăpâniri de sine care covârşise nenumăratele piedici de pe pământ şi ape îşi dorise o călătorie solemnă, ritualică, purificatoare şi iniţiatică, însă în urma celor văzute acolo, sus, avea să se simtă ca şi inutil, umilit, asemeni insului despre care s-ar putea spune că pe zei îi doare în cot de el.

Dorise să înţeleagă cum, prin ce metamorfoză divină grelele încercări ale destinului său, impuse de blestemul zeilor în urma nesperatei mărinimii a aceloraşi idoli, se preschimbaseră în bine, în baftă, s-ar putea spune, abătându-se ca un miraculos suflu sacramental asupra lui Homer, făcându-l pe acesta un neîntrecut aed întru proslăvirea sa, a lui Ulise, fiul lui Laertes, ajuns personaj nemuritor într-o epopee în veci inegalabilă. Ba mai mult: după ce eroii învingători ai Troiei căzură, răpuşi, unul după altul, el, Ulise, graţie proniei parnasiene, rămăsese în viaţă, pentru a se împotrivi tuturor celor care călcau legile drepte ale lumii, pedepsindu-i.

COSMORAMĂ din revista

O dată la zece bătăi în poartă

Pe când eram deja un înger destul de bătrân în vârstă (aici, eu dau textul mărturisirii mele, acestei, acelei istorioare în varianta ei de bruion, cu unele emendaţii, tăieturi, cu mici imprecizii stilistice etc.), precum prevede pravila legiuirile tăriilor cereşti, am fost şi eu, ca şi cei din acelaşi contingent cu mine, transferat din împărăţia azurului briant în partea azurului clarobscur, unde se hotărăşte destinul de mai departe al celor care şi-au făcut stagiul serafic angelic activ. Îmi amintesc că, în primele zile şi nopţi – ba  nu, – doar în prima zi, deoarece acolo aici e o ziuă continuă, permanentă, – ar reieşi că, de fapt, totul e, otova, doar o primă zi-non-stop – deci, de cum am fost instalat la noul meu loc de vieţuire, am rămas foarte uimit că, la bătăile în poartă, care răsunau din vreme în vreme, ceilalţi fraţi aripaţi din parte clarobscură a azurului nostru priveau, pe rând, prin vizorul ce dădea în lumea de dincolo şi, fără să deschidă, se retrăgeau, tupilat, în adâncul curţii sau, pur şi simplu, se întindeau, tăcând chitic, chiar lângă poartă. Bineînţeles, mă prinse curiozitatea şi chiar l-am întrebat pe un frate întru cerească cetate ce înseamnă acest acel comportament, la care el îmi răspunse în şoaptă, să nu audă cei care, din vreme în vreme, băteau în poartă:

O PROZĂ DIN REVISTA

PROFESORUL DE DEZVĂŢ
                                                                      de Leo Butnaru

Populaţia în cauză, ca parte componentă a poporului în cauză care, bineînţeles, la hurta pluralului este cetăţean unic şi indivizibil al statului în cauză, iar, în buchea şi formula registrelor de stare civilă poporul în cauză înseamnă câteva milioane de persoane... – în fine, în concepţiile existenţiale ale acestei populaţii circulă şi opinia – aproape corectă, se poate spune,  – că ceea ce e prea mult strică. Bineînţeles, în dependenţă de caz. Deoarece, să zicem, e oarecum îndoielnică părerea că de prea multă ştiinţă de carte poţi ajunge la balamuc, că, dacă eşti un mare maestru sau maistru, o poţi păţi precum meşterul Manole, că dacă eşti mai ortoman, cu oi mai multe, mândre, cornute, şi ai cai dresaţi (pardon – învăţaţi) şi câini mai bărbaţi nu te aştepta la nimic bun, ci – ... citeşte finalul baladei „Mioriţa” şi vei înţelege...

Astfel că oarecum îngrijoraţi de talentele lor cu asupra de măsură, de calităţile lor excepţionale care – vai! – nu duc decât la suferinţă şi năpastă, cetăţenii acestei părţi de populaţie au ajuns a promova, întru proprie securitate şi stabilitate de neam, idei filosofice neobişnuite, simplu spus: filosofia civică a dezvăţului – aceasta le este concepţia (una dintre mai multe), menită să potolească darea peste margini a calităţilor înnobilatoare care, din păcate, precum spun baladele şi proverbele, pot duce la rău, chiar la pierzanie.

Prin urmare, unde apare trebuinţa, este necesar să apară şi ceea ce ar rezolva-o sau, precum se spune, – ar satisface-o. Iar în cazul problemei respectivei părţi de populaţie îngrijorată de prea multul pe care îl ştie, de prisosinţa nenorocitoare, a fost firesc să apară şi Profesorii de Dezvăţ, în popor numiţi şi: Dezobişnuitorii. Din păcate, însă, precum menţionam, şi din mare necesitate, unul dintre aceştia sunt şi eu. Ar fi multe de spus, de ascultat, de recapitulat, de regândit, poate, însă, pentru ca să înţelegeţi, în linii mari, ce şi cum, mă voi rezuma doar la trei exemple. Laconice. Nu laocoonice.

ATENŢIE, ROMANCIERI ROMÂNI DE PRETUTINDENI!

Ştiind că în anul 2011 şi în Moldova Estică (Interriverană, Prutonistreană) au apărut câteva romane demne de toată atenţia juriilor, rezistente la cele mai înalte exigenţe în evaluarea scrisului contemporan, reproduc aici un mesaj primit de la criticul literar Alex. Ştefănescu – să se ştie, să se vadă, să se răspândească, să se audă! Pentru că ne este deloc exclus ca distincţia în cauză să-i revină anume unui foarte bun romancier ce locuieşte în stânga Prutului – fiziceşte, dar aflat, spiritualiceşte-creator, în miezul literaturii europene.

Aşadar, iată mesajul ce nu poate decât să bucure şi să încurajeze:

"PREMIU DE 10.000 DE EURO PENTRU CEL MAI BUN ROMAN SCRIS ÎN LIMBA ROMÂNĂ ŞI APĂRUT ÎN 2011. Îmi anunţ pe această cale toţi cunoscuţii că fac parte dintr-un juriu, care îi mai cuprinde pe Dan C. Mihăilescu şi Daniel Cristea-Enache, constituit pentru nominalizarea a cinci romane scrise în limba română dintre cele apărute în 2011. Dintre aceste cinci romane, un alt juriu, format din 20 de bloggeri, va alege romanul al cărui autor va primi, în cadrul unei festivităţi organizate la 6 noiembrie 2012, un premiu de 10.000 de euro. Pentru înscriere, fiecare participant va trimite, prin poştă sau curier, trei exemplare din romanul său însoţite, în mod obligatoriu, de Formularul de înscriere (poate fi descărcat de aici www.acadecu.ro.). Înscrierea în concurs poate fi făcută de autor sau de editura care îl reprezintă. Adresa de corespondenţă a Organizatorului este: Bd. Constructorilor 20A, sector 6, 260512, Bucureşti, România (Clădirea IPROMET, etaj 3). Înscrierea poate fi făcută şi personal la adresa mai sus menţionată, în intervalul orar: 10,00-16,00. Persoană de contact Mario De Mezzo, telefon 0722 368 120. Termenul limită este 23 septembrie 2012, ora 23,59. Orice trimitere după acest termen nu va fi luată în considerare."

DOUĂ PARABOLE DIN

Nr. 5-6/ 2012

Leo BUTNARU                                                Din sens opus

IREZISTIBILA

În clipa când apare ea, simţurile şi sentimentele mele se acutizează, până ating paroxismul. Iar ea îmi şopteşte parcă în temeiul unei decizii finale, definitive şi irevocabile, deocamdată oarecum amânate, dar nu pe mult timp:

– Încetează de a te mai împotrivi, – îmi şopteşte.  – Pentru că odată şi odată nu ai cum scăpa, vei fi deplin al meu, dependent întru totul de puterea şi voinţa mea. Vei fi puternic doar când te vei contopi cu mine şi neputincios fi-vei cât vei încerca să nu mi te supui, cât vei căuta să mă înşeli, crezând, prosteşte, că mi-ai putea scăpa, – spune ea.

Zice că de când lumea nu a putut nimeni să-i scape, astfel că nici eu nu voi avea alt destin, decât să mă conformez numai şi numai deciziilor ei. Mai bine zis, ea mă va supune, mă va închina sieşi. Pentru că, de asemenea blând, ai zice că chiar duios, adaugă – asta e, omule:

 – Îţi voi da putere întru a te vlăgui, a te stoarce de ea, anume în devotamentul deplin faţă de mine. Te voi reduce la tăcere. Asta e regula. Te voi desfiinţa. Acesta e jocul. Însă numai după ce vei fi deplin al meu...

Auzind astea toate de la ea, conştientizez că acuitatea simţurilor şi sentimentelor mele trece în paroxismul spaimei, deznădejdii. „Ştiu că eşti înspăimânt, dar nu ai de ales: vei fi al meu. Deplin. Întru irevocabil declin. Dedicându-mi-te, în final ajungi a fi, nefiind deja, al neantului... Eu sunt unica şi cea mai sigură cale ce duce la dispariţia totală... Aceasta e miza, da capo”.

Îmi şterg de pe frunte broboanele de sudoare, mă holbez în ochii ei pătrunzători, absorbanţi, parcă, de un magnetism irezistibil.

– Asta e, nu există alternative. Vei fi închinat mie de către mine însămi, accentuează ea, concluziv.

– Vai, eşti Moartea?! o întreb, surescitat, înspăimântat.

– Nu, sunt Viaţa, zice ea, cea care mă va acapara, mă va exploata, mă va obosi, mă va vlăgui, mă va desfiinţa, reducându-mă la tăcere...

– Ah, Viaţa...

PICAT DE FAZAN

E o gogomănie să spui: Zbor deasupra unui cuib de cuci. Pentru că se ştie – cucii nu-şi fac cuib, iar cuca îşi lasă oule în cuiburi străine. În fine, să trecem cu vederea (adică – nu cu ochii luării-aminte) peste această licenţă ca şi poetică hollywoodiană din titlul şi mesajul acelui film – excelent, de altfel, – şi să revenim la oile noastre care, de fapt, sunt nişte păsări, e drept –umplute, garnisite cu ingrediente, dar totuşi păsări.

O COSMOGRAMĂ DIN

nr. 5-6, 2012

FAUST DIN SIBIU

În mare, dar mai ales în general, domnul Faust era om bun, zâmbitor – chiar dacă provenea din teutoni get-beget (aici nu poţi face pluralul: geţi-begeţi, deoarece unora li s-ar putea crea impresia că her Faust se trăgea din... geţi, cei care, în realitatea ireală a istoriei duse pe gârlă, ne-au fost strămoşi nouă şi nu lor, teutonilor.). Om bun şi săritor la nevoie, ajutându-şi semenii când cu un sfat, când cu priceperea de a nu le da vreun sfat, când cu un ban, când cu o banană, când cu o banalitate (cine nu ştie ce valută forte e banalitatea în relaţiile dintre oameni?).

Bineînţeles, viaţa domnului Faust nu era deloc simplă la ale ei, ca să nu zicem că – era complicată sau, şi mai dur, – grea, – însă cine dintre cei care poartă numele Faust ar avea o existenţă fără probleme cărora, uneori, se dovedeşte  că nu li se potriveşte nicio rezolvare?

În fine, s-a întâmplat că, odată, s-a terminat şi viaţa domnului Faust. Sau, posibil, ea nu expirase completamente, zic şi mă gândesc eu, odată ce domnul Faust conştientiza că, basta, s-a zis cu asta, cu aţa-i-viaţa-i.

Dar să nu întârziem asupra nuanţelor, pentru că ele nu ar fi decât floare la ureche pe lângă sinistra surpriză pe care, deja răposat, avea să o trăiască domnul nostru post-teuton Faust: dânsul, nitam-nisam, se pomenise – unde credeţi? – în infern! Pricepu acest lucru graţie unor reminiscenţe de lectură din „Divina comedie” a lui Dante pe care, pe apucate şi foarte fugitiv-frugal, l-a studiat în liceu. Însă curând realitatea infernală se confirmă prin salutul pe care i-l adresă un diavol:

– Bine ai venit în infern! a zis, după care s-a şi prezentat: Sunt Mefisto, cred că-ţi aminteşti...

Însă acest nume nu-i spunea nimic lui Faust, astfel că el nu i-a acordat barem brumă de atenţie. (Da, în iad s-ar mai găsi şi brumă, pe când în rai – ba, acolo e primăvară-vară non stop şi rouă-strop.)

– Bine ai venit în Infern, îl salută diavolul, pricepând că, de năuceală, nou-sositul încă nu pricepuse ce, cum şi unde.

Oricât de calm ar putea fi un german, dar şi în cazul lui există limite, astfel că, după repetarea salutului care i s-a adresat, pricepând ce, cum şi unde, domnul Faust mai că (maică!) strigă:

– Dar pentru ce?!

– Ce, „pentru ce”? se interesează tuciuriul din faţa sa.

– Păi, parcă nu am făptuit eu atâtea păcate, ca să mă pomenesc aici.... unde zici...

– Zău? Ai uitat că mi-ai vândut sufletul?

– Eu?!... Piei! Vade retro, Satana! se înfurie, disperat, domnul Faust.

– Zadarnic, aici nu ia foc. Nu are rost. În infern, „Piei!”-ul vostru nu e valabil; prinde doar extra-iad.

– Prinde nu prinde, dar de unde ai luat dumneata… ba nu, – tu; de unde ai luat tu că eu ţi-aş fi vândut sufletul? Te văd pentru prima dată în viaţă...

– În moarte. Deja. Aşa e corect, – a precizat, zâmbind, Mefisto. – Iar în ce priveşte operaţia vânzare-cumpărare dintre noi, nu ai decât să priveşti colo, la ecran.

Faust îşi îndreptă ochii spre locul indicat de amfitrion, căruia îi venea să-i spună „inferntrion”, văzu ce se petrece pe ecran, după care făcu oarecum uşurat:

– Dar, her diavol, confunzi ceva! Acela e un Faust livresc, din opera lui Goethe şi jucat pe scena Teatrului Bolşoi, se pare... din Moscova... Pe când eu sunt un Faust simplu, neamţ de rând, şi nu personaj celebru din literatura şi dramaturgia lumii. Da, nu e decât o coincidenţă de nume, dar nu şi una de destin: eu niciodată nu am avut dezonoarea să mă întâlnesc cu dumneata.

– O ai acum... Numai că nu pricep de ce o numeşti: dezonoare... Vorba aia a voastră: nu e dracu’ atât de negru, precum îl zugrăvesc oamenii.

– Nu e vorba noastră, ci a românilor. Eu mă trag din şvabi sibieni şi cunosc acest lucru.... Dar să lăsăm abaterile etno-folclorice şi să revenim la esenţial: dumneata… nu, – tu ai făcut o confuzie între Faustul om simplu, care sunt eu, şi Faustul livresc, teatral. Te rog să rectifici şi să mă eliberezi imediat de aici!

Mefisto surâse amar-triumfător, punctând dur:

– Imediat?... Poate: imedi-iad?... Regret, dar mă văd nevoit să te întristez... Nu, nu să te întristez, fiindcă deja şi aşa eşti destul de pleoştit... Trebuie să te dezamăgesc: cei care nimeresc iniţial la noi nu mai sunt primiţi în rai. Sunt consideraţi contaminaţi iremediabil barem şi prin fugitiva lor prezenţă aici...

– Totuna lăsaţi-mă să plec... M-aţi confundat cu o creatură a lui Goethe, pe când eu nu am nici în clin nici în mânecă cu...

– Comiţi cacofonii, l-a întrerup, cinic, Mefisto. Bine, ţi-aş putea da drumul, dar unde te duci, odată ce porţile raiului nu ţi se vor deschide?

– În cel mai rău caz, rămân apatrid, nici tu cetăţean al paradisului, nici... al vostru, găseşte Faust, ingenios-disperat, răspunsul.

– Stimate prieten, chiar să nu înţelegi dumneata că ping-pong-ul ăsta de cuvinte dintre noi nu e decât un joc de nenoroc?... Pentru dumneata... Adevărul e unul şi implacabil: oricine a intrat aici, nu are cale întoarsă.

– Cum aşa? Pentru că eu nu am semnat niciun pact, nu am...

– Nu mai contează... Astfel că, şi în cazul dumitale, ieşirea din situaţie e tocmai neieşirea din ea... Doar că in abstracto, să zic aşa...

– Ce înseamnă in abstracto?

– Înseamnă că te putem... – ce putem, de fapt?... – te putem livra... bine, să zicem ceva mai puţin supărător: te putem recomanda pentru o altă operă literară, odată ce a lui Goethe ţi-a rămas ca şi străină... Sau, poate, doar improprie...

În timp ce Faust-ne-goetheanul bâiguia ceva în starea sa de, aproape, prostraţie, Mefisto scoase celularul, formă numărul, ascultă câteva clipe, după care intră în legătură:

– Alo?... Bucureştiul?... Uniunea Scriitorilor din România?... Sunt bucuros să vă reaud... Aş dori să vă mai propun un subiect... Protagonistul?... Despre un, aproape, compatriot de-al domniilor voastre, se trage din şvabii transilvăneni... Vedeţi cine ar fi interesat de acest subiect... Să mă telefoneze la 666... Să auzim de bine! Iar de se poate – de excelentissimo!

După care a închis.

Închis rămăsese şi Mefisto(p)...

l.b.

Din sens opus

 Leo BUTNARU                                                                             
                              
                         DE MÂNĂ CU CEL APROPIAT *

                                ...am nevoie de mâini întinse către mine.            
                 Fr. Nietzsche, „Aşa grăit-a Zarathustra”

Nr. 12, 2011

Dacă, în pofida lenei oblomoviene pe care am moştenit-o încă de la răposatul lagăr socialist, ar fi să întemeiez vreo nouă concepţie, oarecum filosofică, mă gândesc să o axez pe necesitatea profundei conştientizări a faptului că omul trebuie să ajungă cel din urmă, pentru ca, mai apoi, biblic-garantat, vechi-testamentar, să devină cel dintâi odată şi pentru totdeauna. Iar aceasta nu ar însemna decât renunţarea la un oarece scop anume; abandonarea dorinţei avide de a deveni, obligator, – învingător, anume în baza preceptului că poţi ajunge primul, numai după ce ai fost, catastrofal (şi... catastrofat), ultimul.

Aşa o fi. Şi aşa, adică, ar putea să fie. Dar, în genere, fără niciun dar, în sens de ofrandă, – pur şi simplu, trebuie să urăşti tot ceea ce vezi, de jur-împrejur, din interiorul tău, din al altora, al tuturora – vezi modul la hurtă de a se manifesta al societăţii – acesta şi este „interiorul” lumii pe care trebuie să-l urăşti. Şi să urăşti, până într-un micron, astă lume copleşită de trivialitate. Cotidiană. Nictemer. 24 din 24. De ore. Şi – de ori.  Într-o oră. 24 de ori. Lucruri şi noţiuni ce se exclud mutual, crunt, reciproc şi reci-porc.

Cosmogramă din "Contrafort", nr.11-12 / 2011

Leo Butnaru

                                 

Într-un „colţ” de web, la cine ştie ce intersecţie-păienjeniş-internet, tu ai găsit, involuntar, accidental, şi informaţia (la rubrica: diverse) că, cică, marele [tu, cititorul involuntar, ai fi luat marele între ghilimele; totul este extrem de relativ, mai ales la comparaţia „noastră” (voastră) cu „ei”, a timpurilor pe care le trăiţi voi – cu vremurile în care au trăit şi au murit ei, spre bucuria nevertebratelor ce huzuresc în solul cimitirelor]; că, cică, „marele” scriitor din secolul XX-XXI (a vieţuit, fifty-fifty, simetric, câte 40 de ani în fiecare din – şi: dintre – veacuri) Bill Cocea îşi propusese ca normă de prozator câte 1 400 de cuvinte pe zi şi nu se ridica de la masa-i de scris (nici pentru masaj!), până nu le număra cu acribie – iar de constata că nu ajunge barem un singur cuvânt-cuvinţel-verbuleţ până la cele 1 400, pedantul sau, posibil, maniacul autor nu se ridica de la birou, insistând să afle şi acel unic, ultim, cum ar veni, în respectiva zi, cuvânt potrivit, pe care să-l pluseze celor 1 399 pe care deja le scrisese la noul său roman sau antiroman. 

O nuvelă din

 

Nr. 10-11/ 2011

Leo BUTNARU

CURSA

Nu încăpea îndoială – de obicei, orice îndoială e supradimensionată, pentru ca să poată încăpea în ea însăşi. Deci, nu încăpea îndoială că cei din faţa sa, a pământeanului, erau nişte extratereştri. Sau poate că chiar extra-extratereşti, presupunere ce e, oricând, în deplin acord cu nelimitatele posibilităţi oferite de infinitudine.

 Cei dinaintea sa erau, ca înfăţişare, cam deformaţi, parcă mutilaţi şi într-un sens mult mai larg decât unul fizionomic – erau mutilaţi şi ca mod de a fi ajuns în faţa lui, a pământeanului: chiar aşa, dânşii coborâseră, planat, într-un „blid” zburător, propulsat de fotoni, electroni şi chiar de voinţa – eterică, metafizică, transraţională – a celor din interiorul lui, „blidului” – extratereştrii care, iată, stăteau în faţa pământeanului care, la drept vorbind, nu se arăta emoţionat, surprins, speriat de această întâlnire.

Dar fiind că extratereştrii de orice gen şi speţă nu prea au timp de pierdut, pentru că, pur şi simplu, ei nu cunosc această noţiune abstractă – timpul, ştiută doar de pământenii care, în timpuri imemoriale, o născociseră aşa, de amorul filosofiei sau, poate, mai mult al artei, – prin urmare, necunoscând conceptul foarte relativ de timp, străinii şi peregrinii astralităţilor (astralioţi, cum ar veni) nu aveau ce pierde, ceea ce nu însemna că ei nu erau şi grăbiţi – pripa e ceva ereditar în firea şi nefirescul nepământenilor, astfel că aceştia, aflaţi în faţa pământeanului, luaţi cu eternul lor zor, spuseră:

– Ai şansă să rămâi în viaţă... să te lăsăm sub soare, dacă ne spui o întâmplare de la voi, care ne-ar putea înduioşa şi pe noi.

O nuveletă din revista

 

Leo BUTNARU 

DPPW, ADICĂ – DOMNUL           POST-PYGMALION-WEB

Îmi place la nebunie – lucidă, bineînţeles, – expresia ca din senin. Înseamnă că, nici când gândeşti, apare totuşi ceva, ţi se relevă sensuri, imagini, scene, combinaţii, ecuaţii... (de altfel, toate astea de asemenea sensuri însemnând), surprinzându-te, uimindu-te (de dorit, în sens pozitiv...). E în acest ca din senin şi taină la nivel superior, adică – mister, secretum secretorum, şi sugestie că ar putea aşa, ca din senin, să ţi se declanşeze inspiraţia, pofta de creaţie, cum se mai spune. Iar pofta de creaţie înseamnă poftă de viaţă în maximă intensitate.

Astfel că el, protagonistul ce va coborî pe treptele prezentelor rânduri de cosmogramă spre data când s-a întâmplat ce am a vă povesti, va constata ca aceasta e chiar data la care el, personajul dat, se trezi, a apărut, a fost dat pe lumea noastră sau pe cea paralelă anume că – din senin, nu alta! Iar odată cu apariţia a ceva viu, sigur că respectivei apariţii i se iscă şi unele doleanţe. Deci şi nou-apărutul, nou-datul ca din senin şi-a zis să-şi dorească ceva anume, mai special, mai nebanal, mai nobil... Şi nu găsi nimic mai potrivit cu tendinţa, râvna, aspiraţia sa decât dorinţa să fie recunoscut ca scriitor. Iar dacă eşti scriitor, înseamnă că trebuie să şi scrii. Însă nou-apărutul ca din senin nu ştia (aici trecem parcă la o retro-proiecţie, la o rocadă temporală obişnuită în beletristică şi istorie) ce anume să-şi dorească să scrie. Oricum, ca-din-senin-ul, să-i spunem aşa, considera că deja este foarte important că el doreşte să dorească ceva anume. Să scrie. Dar de jur-împrejur, precum şi în întreaga sa fire, pe alocuri – conştiinţă, el nu găsi nimic demn de atenţie ca să fie scris, descris, abordat ca temă, subiect, declic declanşator de creaţie. Sau, poate, de jur-împrejur, precum şi în firea sa, pe alocuri – conştiinţă, nu găsise nimic demn de atenţia propriei dorinţe pentru a fi scris. „Mda!” spuse Ca-din-senin (de aici încolo acesta să-i fie numele sau, mai bine zis, pseudonimul) a ceva încurcătură şi, precum se obişnuieşte în atare situaţii, a vrut, instinctiv, să se scarpine cu indexul (degetul, bineînţeles) la ceafă. De vrut a vrut el, Ca-din-senin, numai că nu a reuşit să se scarpine nici la ceafă, nici la frunte din simplul şi straniul motiv că în toată alcătuirea sa nu şi-a descoperit degetul arătător, nici la mâna dreaptă, nici la cea stângă, deoarece şi astea, mâinile, îi lipseau cu desăvârşire. „Straniu...” se gândi Cadinsenin (haideţi să-i unim elementele componente ale pseudonumelui). „Şi nu doar atât, ci de-a dreptul obijduitor...” „Pe de altă parte, curios lucru: şi cam de când sunt eu în atare stare, fără braţe, fără index la o mână şi la cealaltă?” Se mai gândi că, poate, ar avea index la – pardon... – picioare, privi în jos, dar constată cu aceeaşi stupoare înfiorată că nu are nici membrele inferioare cu tot cu posibilul index ce se dovedi, totuşi, imposibil... Şi iar repetă nedumerirea-i întrebătoare:

– Şi cam de când sunt eu în atare stare, fără braţe, fără index la o mână şi la cealaltă, ba chiar fără mâini şi fără picioare?!...

– Cam de un minut şi jumătate, răspunse, ca din senin, cineva.

– Şi de ce, mă rog, nu am eu braţele şi cele două indexuri? Pentru că sunt scriitor şi trebuie să scriu!... Dar, de altfel, cine, mă rog, eşti tu? întrebă, surprins cu oarece întârziere, Cadinsenin spiritul ce se anunţă ca din senin şi intrase în vorbă cu el.

– Nu ai nici unele, nici celelalte, pentru că eşti un scriitor virtual, ca şi cum poţi fi, poţi să nu fii, rezultatul fiind acelaşi. Iar eu sunt trei-dublu-W, adică WWW, prescurtat numit Web, iar desfăşurat – World Wide Web. Îmi poţi spune şi Internet, astfel că alege ce-ţi place. Eu unul aş prefera să aud de Web. Nu ştiu dacă eşti la curent, însă eu am de-a face cu hipertextul, cu părere de rău – nu şi cu hiperscriitorul, deoarece aşa ceva nu există. Sau, cel puţin, nu există până în acest moment, în care te-am creat ca să-mi fii model pentru experimentul de care mă ocup.

– Mda... cobai, cum ar veni?

– Dacă nu te lezează prea mult comparaţie, se poate înţelege şi aşa. În mod provizoriu şi virtual. Zic provizoriu, gândindu-mă că, până la urmă, voi găsi noţiunea adecvată ce ţi-ar fi de cognomen. Astfel că, de aici încolo, conform experimentului în curs, dumneata trebuie să începi a scrie. Ceva. Orice. Dar care să fie demn de numele de scriitor. Cât mai serios, acesta, numele.

– Ei, ei, nu mă lua atât de-n scurt! protestă Cadinsenin care, acum câteva clipite, îşi mai dorea nespus să se spună că el este scriitor. Dacă sunt virtual, înseamnă că am virtuţi şi nu sunt un... Ce aş putea să nu fiu?... Să scriu orice, oricum...

– Mda, rosti Web.

– Zău aşa, confirmă Cadinsenin.

– Chiar crezi că nu poţi să scrii, cum s-ar spune, pur şi simplu? Pentru că eşti virtual şi nu cred să întâmpini dificultăţi sau să ai remuşcări premature de conştiinţă.

– Ei, las-o baltă! De unde pot şti eu că nu e dificil, dacă, până acum, nu am încercat  nicicând să fac aşa ceva, să scriu?

 – Păi, iată ocazia, încearcă.

 – Nuci nu mă gândesc! Nu şi nu!

 – Mda, spuse din nou Web. Trebuie să mai chibzuiesc.

– Anume că, chibzuieşte, gândeşte, pentru ca şi eu să pot să doresc, să ştiu ce să scriu, cum să scriu, să... – nu-şi ascundea Cadinsenin bucuria că, iată, cineva poate gândi în locul lui.

– Fie... Dar aşteaptă puţin, curând revin, spuse Web.

– Fie să fie! prinse a o da în butade Cadinsenin. Dar, vezi, nu amâna prea mult. În caz contrar, aş putea să renunţ de a mai dori să doresc să ctitoresc, astfel că, domnule Reţea (aşa mi se pare că v-aţi recomandat)...

– Web, spuse Web.

– Ah, da, pardon, v-am spus pe româneşte, Reţea!... Astfel că, domnule Web, aţi putea să nu vă alegeţi nici cu un rând scris din partea mea. Îmi va trece dorul de literatură...

Domnul Web a anulat comanda cu scriitorul virtual, astfel că bietul Cadinsenin se întoarse la origine – în senin, adică în neant, după care WWW (ca să-i folosim varianta prescurtată a cognomenului) trecu la punctul următor al entimemei experimentului său – să modeleze, ca din senin, un critic literar virtual care să critice potenţele virtuale ale colegului Cadinsenin care, de fapt, nu scrisese nimic.

– Este important ca şi acesta să nu dorească să dorească, îşi spuse, aiurea, în cyberspaţiu, domnul Post-Pygmalion Web, prescurtat – PPW.

Nr. 9-10, 2011

Întru comună edificare

 

Recunosc că sunt la cumpănă. Într-un moment de derută…

 La viaţa mea, parcă am cam priceput deja bine ce ar însemna cutare sau cutare gen literar, inclusiv ce înseamnă note/ jurnale de călătorie, de astea scriind multe, în ambele secole, XX şi, iată, XXI, – de prin Mongolia, Grecia, Turcia, Franţa, Polonia, Tadjikistan, de prin Siberia geroasă sau Crimeea cea pe alocuri subtropicală (ca să dau categorice diferenţe de temperaturi general-spaţiale şi stări sufleteşti personale) etc. De aia credeam că nu sunt, Doamne, în stare să confund o proză-povestire cu nişte note de călătorie şi, pe de asupra, să o mai şi includ într-un volum de nuvele. Da, chiar nu credeam să ajung la (a)tare lipsă de discernământ, încât să scrie un coleg, în ipostaza-i de critic literar, că, un text pe care eu îl consider(am) naraţiune sadea să fie trecut la…

Pe scurt, colegul scrie: „…sau Benedecţiunea (ultima, în categoria Notelor de călătorie). Nu, nu sunt supărat că ar fi subevaluat-o sub aspect axiologic, ci din contră, pentru că opinentul spune destul de binişor, poate că laudativ, ba chiar elogios, am impresia: „…unele texte sunt absolut memorabile, chiar mici bijuterii literare: Fetele de pe Calea Victoriei; Roşiile, vinetele, sau Benedicţiunea (ultima, în categoria Notelor de călătorie”. Parcă nu e spus destul de laudativ şi măgulitor pentru orgoliul autorului care se întâmplă să fiu? E. Scris chiar aşa. Elogiativ. Alinător. De-ai fi domnişoară, ai putea crede chiar: dezmierdător. E scris.

Însă de unde această confuzie de gen? mă tot întreb („mă tot…”, pentru că autorul reia aceeaşi teză – sau, poate, doar ipoteză? – prima oară în nr. 1, iar acum în nr. 3, 2011, al prestigioasei reviste Sud-Est cultural la care, de altfel, ambii colaborăm cu plăcere de ani buni deja). Confuzia o fi a mea? Sau a colegului ce mă derutează prin aserţiunea sa-bis?

Astfel că, absolut senin şi cu gratitudinea eventuală pentru faptul de a fi lămurit, până la urmă, de unii dintre vizitatorii acestui blog – oricum, deja a fost accesat de peste 26 de mii de ori, arată contorul afişărilor de pagină –, vizitatori-cititori pe care îi rog să parcurgă cu înţelegere textul în cauză, Benedicţiunea, şi să ne spună nouă, mie şi opinentului (nu şi oponentului, sunt sigur) literar, dacă e vorba de o nuveletă sau de note de călătorie.

P-S. De ce să fac eu secret din ceea ce se ştie? Emiţătorul opiniilor despre volumul de proză Ruleta românească*, din care face parte şi Benedicţiunea, este poetul şi eseistul (dar şi criticul literar?), colegul, prietenul Mircea V. Ciobanu. Am vrut să zic şi criticul literar independent, dar mă tem să nu forţez cumva titulatura, să nu duc şi eu la nelămuriri, alias confuzii.

                leo butnaru

BENEDICŢIUNEA

Probabil, nu există fiinţă omenească – nici chiar cea cu ţeava armei la tâmplă sau cu ştreangul de gât, fiinţă aflată, adică, în pre-clipa fatalităţii desprinderii de viaţa sa, de viaţa lumii, – care şi-ar putea imagina, virtual, sau şi-ar putea spune, real, că Dumnezeu nu ar mai iubi-o, nu ar mai avea grijă de ea, că ar fi uitat-o definitiv. Să creadă şi să-şi spună că Dumnezeu nu mai are nevoie de ea, fiinţa, persoana respectivă. Însă şi „a nu avea în pază”, „a nu mai avea nevoie” e puţin spus, în comparaţie cu – ar crede omul foarte necăjit – că Dumnezeu pur şi simplu îl... urăşte! Nu, nu, sigur că Atoatecreatorul nu-şi poate urî copilul, creatura...

Cam acesta ar fi fost şi subtextul consolatoarei binecuvântări – parcă aşa ceva ar fi putut să fie – a bătrâiorului boschetar, care şontâcăia pe peronul Gării de Nord şi se adresa, în general, tuturor celor aflaţi pe bănci sau la uşa vagoanelor, celor care îşi cărau bagajele  sau deja priveau de la geamurile rapidului, acceleratului sau personalului ce aşteptau ora plecării:

– Dumnezeu vă iubeşte şi vă are în pază! vorbea el către noi, călătorii, în general, sau în particular, oprindu-se în faţa vreunei tinere sau unui tânăr din cei ce stăteau pe una din băncile pe jumătate ocupată de bagaje:

– Dumnezeu te iubeşte şi are grijă de tine... Te are în pază... Să-ţi fie calea fără primejdie şi să ajungi cu bine...                                                            

După care, de primea sau ba ceva, pornea mai departe, târşâindu-şi adidaşii scofâlciţi peste literele de jumătate de metru ale unei inscripţii – direct pe peron, sub geamurile vagoanelor: „TE IUBESC, TAVI!” – „TE IUBESC” fiind scris cu vopsea, iar „TAVI” – cu cretă.

Unii dintre cei binecuvântaţi, la hurtă sau în particular, scoteau leul nou sau câteva monede pe care i le ofereau necăjitului generos în benedicţiuni, boschetar bătrâior care, la ale sale, arăta parcă mai deschis, mai senin, decât – în majoritatea lor – călătorii îngânduraţi ce dădeau evidente semne de oboseală, îngrijorare, nemulţumire, tristeţe sau lehamite.

Binecuvântătorul se apropie de scara unui vagon al trenului Bucureşti – Chişinău, mai bine zis – doar Chişinău – Bucureşti tur-retur, – însă conductorul îl împiedică să urce. În genere, acest tren seamănă, oarecum, cu un fel de cvasi-închisoare CFM–CFR pe roţi, o detenţie pe durata a 13 ore, trei din care sunt repartizate, asimetric, între vama Nicolina şi celebra gară ce te înalţă cu tot vagon (de parcă, de fapt, te-ar... coborî, te-ar înjosi...) – Ungheni. Însă, chiar oprit din tentativa de a urca în vagon şi de a-i blagoslovi pe cei dinăuntru, bătrânul nu se dezminţi, rostindu-şi în continuare refrenul consolator, îmbărbătător, pentru unii:

– Dumnezeu vă iubeşte şi vă are în pază... Vă urez cale fără primejdie şi bun ajuns la cei dragi inimii domniilor voastre...

Unii din călători coborâră, lăsându-şi obolul în palma canonitului, alţii, dinăuntru,  îl îndemnau să se apropie de geamurile vagonului, de unde lăsau să scapete, legănat, bancnota... De lăsau să cadă monede,  bătrânul le prindea în chipiul său zebrat în alb-vişiniul echipei de fotbal  „Rapid”...

În fine, trenul-cvasiînchisoare-pe-13-ore porneşte şi, în monotonul său legănat-zdruncinat, sigur că îţi vine să discuţi cu condrumeţul care ţi-a fost repartizat la casa de bilete a gării; discutaţi despre... libertate. Despre ce altceva?

Aşadar, colega, ce ar fi libertatea? Nimic altceva decât conştientizarea, cât mai lucidă, a necesităţilor. Da, sigur, şi demnităţii de om... tuc-tuc, tuc-tuc.... U-u-u!...

*     *    *

Pe aproape de ora patru, în vagoane urcă grănicerii şi vameşii, exercitându-şi funcţia în mersul trenului, cei dintâi verificând paşapoartele, ceilalţi – interesându-se de bagajele călătorilor, din când în când mai întrebând:

– Droguri?... Arme?... Obiecte de preţ?... Câtă valută aveţi asupra dumneavoastră?

La un moment dat, însă, unul din vameşi se aşeză pe bancheta din cuşeta noastră, îşi puse geanta pe genunchi, scoţându-şi chipiul cu cocardă şi  trecându-şi palma peste frunte. Privi la condrumeţul meu, apoi spre mine, zicând:                                                                            – Fraţi basarabeni, v-aţi născut în cămaşă.... Cu toate chinurile prin care aţi trecut şi mai treceţi, aveţi, totuşi, ceva noroc.... Se vede că Dumnezeu nu v-a uitat cu totul şi vă mai iubeşte... Are El grijă de voi... de noi...

...Curând, prin vagoane călătorii se treziseră de-a binelea şi, înfriguraţi, nu discutau decât despre un singur lucru: minunea lui Dumnezeu – pentru că nu putea să fi fost altceva! – prin care se reuşise a evita o groaznică avarie – coliziunea dintre trenul nostru şi o garnitură de vagoane-cisterne încărcate cu azotat de amoniu – aşa ceva...

– Slavă ţie, Doamne! rostea, febril, vreunul dintre călători.

În fine, trenul ajunse la Nicolina, grănicerii şi vameşii ne urară drum bun, coborând. Cu titlu de excepţie – de, se mai întâmplă uneori, – ne permise şi nouă să coborâm, scurt, din vagoane, să respirăm aerul proaspăt al preînzoririi. În iunie, pe la ora patru jumătate-cinci, deja se luminează, lumea se pune în mişcare.

La un moment dat, de undeva dinspre vagoanele din spate, răsună o voce care ne era oarecum cunoscută... Aha, o auziserăm şi aseară, în Gara de Nord:

– Dumnezeu vă iubeşte şi vă are în pază...

Era acelaşi bărbat bătrâior sau un altul?... Acesta părea să nu şchiopăteze... Sau, poate, aseară doar ni se păruse că generosul binecuvântător ar fi alignit... Nu este exclus ca el să fi ajuns ceva mai înainte, cu un tren ce avu prioritate...

Conductorul vagonului nostru se îndreptă spre boschetarul canonit  şi-i puse în mână o bancnotă. Mai mulţi dintre noi făcurăm la fel...

– Dumnezeu vă iubeşte şi vă are în pază... Vă urez cale fără primejdie şi bun ajuns la cei dragi inimii domniilor voastre...

22.VI.–16.XII.2007
 ----------------------------------------- 
*Ruleta românească. RAO - Prut Internaţional, Bucureşti, 2010. P.49-53.

O nuvelă din "Contrafort", 7-8 / 2011

         
Leo BUTNARU

NAVETA

Încolonaţi, flancaţi de santinele – blânde, dar totuşi santinele, – eram mânaţi (poate că doar însoţiţi, însă, gravitatea situaţiei ca finalitate mă făcea să mă gândesc că eram mânaţi) spre iad. Ştiam acest lucru. Făceam drumul primilor izgoniţi din rai şi noi, de asemenea izgoniţi din paradis. Numai că din alte motive decât cele care le-au fost imputate pionierilor excomunicării de la sânul Domnului. Mai bine zis, din alte cauze, dar, în cazul unora din noi, deloc exclus că anume din acelaşi motiv primar al căderii în păcat.

Adevărul crud era că noi, poeţii, încolonaţi, flancaţi de îngerii-santinele, eram mânaţi sau, poate, doar însoţiţi dinspre rai spre iad. Motivul pornind, sigur, de la poezie. De la poezia pe care o compuneam, o scriam, ne-o citeam înde noi la cenacluri întrunite ad hoc, la umbra pomului vieţii, sub coada răsfirată a păsării raiului. Însă autorităţile paradisului au găsit că, de la o vreme încoace (şi încolo), versurile noastre se abăteau de la etica general acceptată în acest loc sacru. Metaforele noastre vorbeau de dragoste, de îmbrăţişări, de sărutări, iar în cazul unora, precum am lăsat să se înţeleagă deja, şi despre căderea în păcatul adam-evic sau ev-mediu/ mediatic, cu sau (încă) fără restricţii, inchiziţii, execuţii... Şi atâtea altele, care nu conveneau Codului Civil al Paradisului.

Astfel că, încolonaţi, flancaţi de îngerii cu lăncile de-a gata, cu săgeţile puse pe coarda arcurilor, de parcă, eventual, am fi fost cu toţii sau cel puţin unii din noi potenţialul Sfânt Sebastian cel din picturile Renaşterii, eram însoţiţi până la un anumit punct din apropierea iadului, de unde ne vor prelua autorităţile acestuia, aşa, cum suntem, încolonaţi, flancaţi, deja de santinele tuciurii, încornorate. Adică, făceam calea de la sandale îngereşti la copite diavoleşti...

Iată, colo, înainte, în coloana noastră, am impresia că merg alături Marina Ţvetaeva cu Boris Pasternak, iar ceva mai în spatele lor, la două-trei perechi de escortaţi, de (de)căzuţi în dizgraţie, după ce s-au prăbuşit în păcatul poeziei („necorespunzătoare codului...”), – înalt, blond, frumos, într-adevăr ca un înger căzut, e Nichita Stănescu alături de Anghel Dumbrăveanu, se pare... Cu oarece cuvinte ruseşti stâlcite de impecabila-i pronunţie românească, Nichita (Hristea) îi spune ceva, peste umăr – colegului dinaintea sa. Probabil, îi spune cum a scris el Ordinea cuvintelor  şi dezordinea tăcerii. Înaintaşul întoarce capul, din care dă aprobator: îl recunosc, e Velimir Hlebnikov... Da, exact: e chiar Hlebnikov, cel care, împreună cu un alt verbocreator celebru, Aleksei Krucionâh, au scris zvâcnitorul poem „Joc în iad şi muncă-n rai”... Mda, cum se spune acolo, în poem?

,,Dar ei aleg o altă soartă:

Cea a răscoalei prin detunet,

A tablei legilor – sfărâmată

Şi-a zborului în stranii vise!”

Unde o fi Krucionâh, mă întrebaţi?... Păi, din câte ştiu eu, la momentul de faţă el ar trebui să se afle în iad... Aveţi puţintică răbdare şi, la momentul potrivit, veţi înţelege ce şi cum...

Bănăţeanul Ştefan Foarţă îi spune ceva – ba în sârbeşte, ba în româneşte – lui Vasko Popa... Şi atâtea alte dialoguri între atâtea alte feţe cunoscute de poeţi încadraţi de santinele, pentru că au scris poeme ce frizau sau doar, abia-abia, atingeau păcatul... Un gen anume de păcat... Ca o dezavuare de pact cu autorităţile raiului... „Dezavuare unilaterală şi cinică”, precum era subliniat în sentinţa generală a poeţilor (con)damnaţi.

Însă, dimpreună cu ceilalţi, nici eu nu-s încercat de disperarea că, iată, la hurtă, sunt escortat spre Infern. Pentru că ştim noi ce ştim, am mai trecut şi altă dată prin astfel de experienţe şi – exact – pe acelaşi drum pe care îl avem acum sub tălpi. Iar la scurt timp şi spaţiu (ca traiect parcurs), şi de data aceasta ni se vor adeveri motivele pentru a fi liniştiţi şi nu mai este, parcă, necesar ca Mihai Ursachi să ne reamintească deja a mia oară că: „Magiştrilor, în Biblie, de 365 de ori apare avertismentul: Nu vă fie frică. Sintagma e valabilă şi pe acest macadam al nostru... Remarcaţi, de 365 de ori, câte zile într-un an...” Eu reţin noţiunea „macadam” şi vreau să mă joc niţel, între rai şi iad, verbocreând: mac de la Adam, mac-macul răţoiului Adam...

Prietenul Ioanid Romanescu, cu tabla de şah la o subsuoară, cu trompeta –  la cealaltă subsuoară, vine şi el întru fortificarea speranţei, zicând: „Sursum corde!”..., iar Venedikt Erofeev îl întreabă pe Emil Iordache cum ar fi asta în ruseşte, traducătorul ieşean parafrazând adecvat: „Ne padat’ duhom!”, pentru că ruşii nu obişnuiesc să folosească o expresie echivalentă cu: „Sus inimile!”, ci doar una afină: „Nu vă pierdeţi cu firea!”

Oricum, spuneam că, în baza experienţelor anterioare, nimeni dintre noi nu îşi pierde speranţa, mai ales că deja la orizont se arată, se ridică un nouraş de praf, iar curând prinde a se vedea tot mai desluşit şi o pată neagră, apoi, din aproape în aproape înaintând, ne convingem că e anume ceea ce presupuneam: în întâmpinare ne vin alţi colegi, confraţi, poeţi, – însă dânşii sunt neîncolonaţi, ne-flancaţi de santinele – fac drum invers, dinspre iad spre rai. Ca şi cum, în dezordinea libertăţii, ei ar fi şuvoiul, puhoiul, iar noi, „ordonaţii”, flancaţii, – convoiul...

Adevărat, aşa e: acum un timp (greu de aproximat cam cât, în eternitatea aceasta otova, unde nu există nici clepsidre, nici ceasornice, ornice, orologii...), făcuseră şi ei drumul în sensul în care mergem noi acum, dinspre paradis spre infern. De asemenea încolonaţi, flancaţi de îngerii santinele, mânaţi sau poate doar însoţiţi spre iad (oricum, altă ieşire din situaţie nu există)... Iar faptul că acum – iată-i, tot mai aproape de noi – fac drumul invers, dinspre iad spre rai, constituie dovada că dânşii au păcătuit şi de data aceasta, mergând parcă în răspărul Codului Civil al Iadului. Adică, poeţii, colegii şi prietenii noştri, au prins a scrie frumos despre dragostea nemărginită, despre lumina cerească, despre umanism, despre  fericirea de a iubi şi de a dărui, despre îngerii fără sex, despre cât de bine şi de minunat (le) era (este!) în rai, despre flori albastre şi albine harnice, despre... Gata, până aici! – mai departe în iad nu se poate! Afară cu poeţii-demenţii care scriu poeme despre aşa ceva – morală, onestitate, fraternitate, echitate umană sau îngerească! Afară cu cei care le scriu celor rămaşi în rai despre dragostea prin care ei, muritorii, vor deveni vecinici şi prin care vor păstra pentru totdeauna roadele îmbelşugate ale plantei etern înflorite: iubirea. Afară cu poeţii, să nu ne pângărească iadul! [Aici este necesară o paranteză: unii din cei care au nimerit (şi) în iad nu scriu aşa ceva şi rămân în continuare lângă cazanele cu smoală, semn că le place priveliştea, le prieşte atmosfera îmbâcsită cu pucioasă şi clăbuci de tabac, le convin scenariile diabolice. Precum, de asemenea adevărat e că unii poeţi ajunşi în rai nu se abat de la cerinţele Codului Civil al locului, acolo/ aici şi rămânând, în paradis, de vis şi de poezie-minunăţie...]

Şi iată-i pe unii confraţi de-ai noştri întorcându-se, ca să se reaclimatizeze în rai. Noi – în locul lor, ca într-un schimb de la santinele în sandale – la tuciurii... copitaţi!

Printre cei care se reîntorc la precedentul loc de reşedinţă este, bineînţeles, şi prietenul apropiat al lui Hlebnikov – Aleksei Krucionâh; ei în doi, vă spuneam, au scris celebrul poem „Joc în iad şi muncă-n rai”, dar, iată, pe o vreme, căile li s-au răzleţit. Peste un timp, ar putea să se re-împreuneze şi – cine ştie? – poate mai dau şi alte poeme la două stilouri, la două computere...

Prin urmare, dânşii se întorc, iar noi, pe o durată anume de eternitate, le vom lua locul. În iad. Acolo, unde nu se strigă: Vade retro, Satana! Ci, din contra, se urlă jubilator: Avante, Satana! Unde, bineînţeles, pe o habă (pe o... haraba! pe o... halbă!) de vreme ne vom modifica ideile, viziunea, sentimentele, vom scrie altfel de poezie-erezie, vom...

Asta-i regula jocului. Şi locului. Mai bine zis, locurilor, ca rai şi iad, iad şi rai, în alternanţă de destin şi de creaţie, aceasta-i naveta pe drumul care, iată, ne întâlnim noi, confraţii, cei alungaţi, eliberaţi din iad – cu cei încolonaţi, flancaţi de santinele, mânaţi sau doar însoţiţi spre nesuferitul, dar ispititorul iad, unde, bineînţeles, nu avem de gând să ne reţinem prea mult, pentru că nu suntem tâmpiţi, etcetera.

Două proze din "Bucovina literară" Nr. 6, 2011

Leo BUTNARU                                                           

SEMNALMENTE(LE)

– Mă iertaţi, dumneavoastră sunteţi Dante?... Alighieri?

– Sigur. De ce să vă iert? Chiar sunt. Parcă nu se vede?... Dar de ce întrebaţi, când este clar: odată ce m-aţi întrebat dacă sunt Dante, aţi pornit de la oarece semnalmente, de la oarece deducţii, – nu? – pentru că nu se putea aşa, fără motiv, să fi întrebat dacă sunt Alighieri.

– Regret că vă dezamăgesc, însă eu m-am interesat chiar aşa, fără motiv, hodoronc-tronc, cum ar veni.

– Deci, nu se vede că sunt Dante?

– Mă iertaţi, nu se vede...

– În acest caz, de ce aţi întrebat dacă sunt sau ba Dante?

– Întreaga-mi viaţă visez să-l întâlnesc pe Dante Alighieri şi toată viaţa mea conştientă întreb pe cineva, dacă nu este Dante.

– Păi, de data aceasta aţi nimerit, eu fiind chiar Dante.

– Nu numai de data aceasta...

– Ce vreţi să spuneţi cu insinuarea asta prost camuflată?

– Şi alte dăţi, alţii, mi-au sus, fiecare în parte, că ar fi Dante.

– Impostură? Bineînţeles că nu erau, odată ce anume eu sunt şi nimeni altul.

– Ziceţi dumneavoastră, însă exact aşa spuneau şi alţii, fiecare în parte.

– Dar vă prezentau oarece dovezi că ar fi Dante? Alighieri?

Dau dezaprobator din cap.

– Iar eu am, zice bărbatul, – scoţând din taşca sa de pânză  nişte suluri. – Manuscriptul „Divinei comedii”, zice, întinzându-mi pergamentele. – Este?... Beton, nu?! face el triumfător. Priveşte, priveşte mai atent.

Privesc: sus, în dreapta fiecărei file de pergament, stă sigla Bibliotecii Vaticanului.

– Convinge, nu?

– Păcat, nicidecum nu mi-l imaginam astfel pe Dante, zic eu abătut.

– Dar cum?

Pe îndelete, îi povestesc cum mi-l imaginam pe Alighieri, adică pe domnia sa, cel din faţa mea.

– Dar odată ce mă vedeţi aici, în faţa dumneavoastră, nu vă puteţi modifica părerea, pentru ca să mă imaginaţi exact aşa precum mă vedeţi? întreabă cu oarece mirare entuziastă în voce necunoscutul.

Dau dezaprobator din cap.

– De ce?

...Şi uite tocmai aici mi s-a luat piuitul, cum se zice, şi nu am mai spus un cuvânt, decât: Dante.

Din această reacţie a mea, ca şi din precedentele, Alighieri nu a înţeles mare lucru, iar după câteva clipe de evidentă dezamăgire întreabă, niţel înseninat:

– Mă iertaţi, nu cumva chiar dumneata eşti cel care a scris cum şi-a surprins propriul frigider că îi mănâncă o parte din produsele alimentare, pe care i le încredinţează să le păstreze nealterate?

– Sigur. De ce să vă iert? Chiar sunt. Eu. Parcă nu se vede?... Dar de ce întreb, când este clar: odată ce m-aţi întrebat dacă sunt cel care a scris cum am surprins frigiderul că îmi papă o parte din produsele alimentare… Aţi pornit de la oarece semnalmente, de la oarece deducţii, pentru că nu se putea aşa, fără motiv, să fi întrebat dacă sunt eu cel cu frigiderul...

În clipa următoare, Dante Alighieri dispăru din faţa mea, ca luat de tsunami!

...În genere, nu cred să fi existat sau să existe de aici înainte vreun alt poet genial, care să-l întreacă la alergări pe domnul Dante: în câteva clipite, l-am şi văzut deja intrând, îndărăt şi fulgerător, pe poarta Evului Mediu referitor la care eu unul nu am niciun dubiu că este fratele mai mic al Evei... Da, adamice...

Uite că rimează cu: Beatrice, marea pasiune a lui Dante!...

TIMPUL ŞI BANDA LUI MÖBIUS  

De fapt, timpul, cu contorsionările sale ca şi magice, sigur că a precedat Banda lui Möbius care, precum se ştie, are însuşiri neobişnuite, pentru unii chiar magice, – spuneam, acum câteva cuvine,  şi în cazul timpului care, repet, a precedat orice bandă, inclusiv pe cea a lui Möbius. O astfel de stare pre-möbiusiană a timpului se poate realiza, alias – conştientiza, şi nu în sensul de „a face” deosebit de simplu, doar din trei noţiuni, care, de fapt, e una singur: noţiunea  de – azi. Celelalte două, ca şi facultative, ar fi, bineînţeles: ieri, mâine, – însă, repet, în esenţa adevărului este vorba de o singură noţiune-dimensiune: azi, – precum vă voi dovedi... ba nu, – precum ne vom dovedi noi înşine într-un dimpreună-a-fi Azi, care, fireşte, ne duce cu gândul şi la eminescianul „De-a pururi ziua cea de azi”, în virtutea convenţiei că, am admite, fie şi sub aspect pseudofilosofic, că e vorba şi de celelalte două noţiuni care, împreună cu Azi-ul alcătuiesc tripleta cronologică, s-ar putea spune, prin deducţie:

1/ (şi) „De-a pururi ziua cea de ieri”, precum şi:

2/ „De-a pururi ziua cea de mâine”,

în fond fiind vorba, precum am convenit deja, în baza imbatabilului adevăr, că e vorba, totuşi, doar de – Azi şi de-a pururi ziua care îi revine acestui Azi, care este chiar acest Azi.

Astfel că, stimaţi co-autori ai filării, din Timp, Fantezie, Filozofie şi, obligatoriu, din Ingeniozitate, dar şi ceva Credibilitate, în baza, iarăşi poeticului, „nu cerceta aceste legi”, să încercăm a pricepe, percepe şi  conştientiza ce ar avea timpul în starea lui cea mai firească – universală (o alta, de fapt, nici putând a exista) cu o foaie de hârtie format A 4, din care, de regulă, se realizează o Bandă (a lui) Möbius (realizează: aici, în sens de: confecţionează, nu şi de – conştientizează). Ce poate exista comun între timpul, ca şi magic, şi (ca şi) magia la care se  poate ajunge, tăind respectiva foaie în lung, iar cele două bucăţi rezultate unindu-le la un capăt, unul din ele, capetele, răsucindu-le cu o semi-rotaţie? Ce are timpul – repetăm întrebarea – cu atare panglică aparent normală, dar lipită – „invers”? De aici încolo, şi o mai mare: Nota Bene! – dat fiind că, spre deosebire de alte panglici, în sensul clasic al cuvântului, precum se mai obişnuieşte a accentua, aceasta nu are decât o singură parte (şi o singură margine)! (Deci, în gândul nostru, să revenim la „magia” timpului în care cele trei noţiuni nu sunt decât una – Azi, celelalte două care îl flanchează pe acest Azi – Ieri şi Mâine nefiind, de fapt, ce par a fi, ci sunt ceea ce, de fapt, nu par a fi, şi anume, tot: Azi!). Magia Benzii lui Möbius e că, dacă trasăm pe mijlocul ei o linie cu creionul, pixul, carioca etc., ajungem în acelaşi loc, punct, însă – Nota  bene-bis! – acoperind, totuşi, ambele suprafeţe aparente ale panglicii, fără să ridicăm deloc trasorul (creionul, pixul, carioca...) de pe filă. Acmu, cum ziceau cronicarii, din nou retro-gândindu-ne la Unicul Azi, iluzoriu şi el, însă cu mult mai puţin decât în genere inexistentele Ieri şi Mâine, încercând să tăiem (banda de hârtie) de-a lungul liniei pe care am trasat-o, observăm că, în loc să obţinem două panglici similare, nu obţinem de fapt decât una singură ca dublă lungime. (Aşadar, putem trage concluzia că, în cazul Timpului, Azi-ul generalizat, ce „comasează” absolut iluzoriile Ieri şi Mâine, e, în adevăr, o triplă lungime... infinită!)

În continuare, am putea spune că deja, între Timp şi Banda lui Möbius, intervine oarece diferenţă, deoarece, dacă am tăia panglica doar o treime din lăţimea ei, rezultă două panglici  petrecute, una mai lungă şi alta mai mică. Iar această deosebire, fireşte, e din cauza diferenţelor radicale dintre spiritul universului – Timpul, şi materialitatea acestuia – Banda lui Möbius, tăiată din fila de hârtie.

Iar acum, iarăşi într-un efort dimpreună coordonat, să conştientizăm, doar sub aspectul pur de Timp, ceea ce a premers Benzii lui Möbius.

Astfel, trezindu-ne, fiecare dintre noi, într-o zi anume, conştientizând abstracto-surprins că acest Azi e anume ziua pe care o conştientizezi tu, eu, el – cei care suntem prinşi în acest proces de conştientizare – deja niciodată nu vom mai adormi, iar de s-ar întâmpla s-o facem, totuşi, – nu ne vom mai trezi.  (Din nou – Nota bene! – concomitent, să încercăm să ne dăm seama ce impact, ce „repercusiuni” are în timp, dar şi în spaţiu ceea ce se numeşte: a nu te mai trezi... Rezolvând acest silogism, îţi limpezeşti fără drept de apel adevărul că, de fapt, cele trei noţiuni – Ieri, Azi, Mâine, sunt doar una singură – Azi, mereu, totdeauna, în vecie...; fără drept de apel, zic, deoarece nu vei mai răspunde la niciun apel...) Şi asta s-ar întâmpla din motivul că, atunci când te vei trezi, vei conştientiza că Azi-ul „tău” – este Ieri, adică – nicidecum nu e Mâine! Iar acest, acel, oricare Mâine nu va veni niciodată. (Astfel ne reapropiem, „tiptil”, să zic, între ghilimele, de unitatea celor trei noţiuni, care sunt Una: Azi.) Cum ar putea veni acel sau celălalt, oricare Mâine, dacă, de fapt, niciodată Mâine de asemenea nu va fi, ci va fi din nou Azi, ce a trecut, precum s-ar crede, Ieri, şi încheindu-şi existenţa, durata, prezenţa, dar – atenţie! – ca prin minune (vorbeam – nu? – de sentimentul de magie?), renăscând din scrumul Timpului şi continuându-şi existenţa (durata, prezenţa) Azi. Acest Azi care, concomitent, e Unitate, dar şi Trinitate. În Timpul ca pre-Banda lui Möbius pe care, precum o descriam mai sus, o poate confecţiona oricine. Deosebirea, însă, fiind că Timpul nu se poate... confecţiona. Niciodată! – adică Azi... Ce mie unuia mi se pare şi Trinitate, dar, în esenţă, Unitate în care există şi Însăşi Sfânta Treime... Şi în această Unitate, care este Dumnezeu, preexistent firii şi complet independent în raport cu orice, trăim, ne mişcăm, suntem şi... noi...  Aleluia!

 

-------------::::::::::::::::-----------