Două proze din "Bucovina literară" Nr. 6, 2011

Leo BUTNARU                                                           

SEMNALMENTE(LE)

– Mă iertaţi, dumneavoastră sunteţi Dante?... Alighieri?

– Sigur. De ce să vă iert? Chiar sunt. Parcă nu se vede?... Dar de ce întrebaţi, când este clar: odată ce m-aţi întrebat dacă sunt Dante, aţi pornit de la oarece semnalmente, de la oarece deducţii, – nu? – pentru că nu se putea aşa, fără motiv, să fi întrebat dacă sunt Alighieri.

– Regret că vă dezamăgesc, însă eu m-am interesat chiar aşa, fără motiv, hodoronc-tronc, cum ar veni.

– Deci, nu se vede că sunt Dante?

– Mă iertaţi, nu se vede...

– În acest caz, de ce aţi întrebat dacă sunt sau ba Dante?

– Întreaga-mi viaţă visez să-l întâlnesc pe Dante Alighieri şi toată viaţa mea conştientă întreb pe cineva, dacă nu este Dante.

– Păi, de data aceasta aţi nimerit, eu fiind chiar Dante.

– Nu numai de data aceasta...

– Ce vreţi să spuneţi cu insinuarea asta prost camuflată?

– Şi alte dăţi, alţii, mi-au sus, fiecare în parte, că ar fi Dante.

– Impostură? Bineînţeles că nu erau, odată ce anume eu sunt şi nimeni altul.

– Ziceţi dumneavoastră, însă exact aşa spuneau şi alţii, fiecare în parte.

– Dar vă prezentau oarece dovezi că ar fi Dante? Alighieri?

Dau dezaprobator din cap.

– Iar eu am, zice bărbatul, – scoţând din taşca sa de pânză  nişte suluri. – Manuscriptul „Divinei comedii”, zice, întinzându-mi pergamentele. – Este?... Beton, nu?! face el triumfător. Priveşte, priveşte mai atent.

Privesc: sus, în dreapta fiecărei file de pergament, stă sigla Bibliotecii Vaticanului.

– Convinge, nu?

– Păcat, nicidecum nu mi-l imaginam astfel pe Dante, zic eu abătut.

– Dar cum?

Pe îndelete, îi povestesc cum mi-l imaginam pe Alighieri, adică pe domnia sa, cel din faţa mea.

– Dar odată ce mă vedeţi aici, în faţa dumneavoastră, nu vă puteţi modifica părerea, pentru ca să mă imaginaţi exact aşa precum mă vedeţi? întreabă cu oarece mirare entuziastă în voce necunoscutul.

Dau dezaprobator din cap.

– De ce?

...Şi uite tocmai aici mi s-a luat piuitul, cum se zice, şi nu am mai spus un cuvânt, decât: Dante.

Din această reacţie a mea, ca şi din precedentele, Alighieri nu a înţeles mare lucru, iar după câteva clipe de evidentă dezamăgire întreabă, niţel înseninat:

– Mă iertaţi, nu cumva chiar dumneata eşti cel care a scris cum şi-a surprins propriul frigider că îi mănâncă o parte din produsele alimentare, pe care i le încredinţează să le păstreze nealterate?

– Sigur. De ce să vă iert? Chiar sunt. Eu. Parcă nu se vede?... Dar de ce întreb, când este clar: odată ce m-aţi întrebat dacă sunt cel care a scris cum am surprins frigiderul că îmi papă o parte din produsele alimentare… Aţi pornit de la oarece semnalmente, de la oarece deducţii, pentru că nu se putea aşa, fără motiv, să fi întrebat dacă sunt eu cel cu frigiderul...

În clipa următoare, Dante Alighieri dispăru din faţa mea, ca luat de tsunami!

...În genere, nu cred să fi existat sau să existe de aici înainte vreun alt poet genial, care să-l întreacă la alergări pe domnul Dante: în câteva clipite, l-am şi văzut deja intrând, îndărăt şi fulgerător, pe poarta Evului Mediu referitor la care eu unul nu am niciun dubiu că este fratele mai mic al Evei... Da, adamice...

Uite că rimează cu: Beatrice, marea pasiune a lui Dante!...

TIMPUL ŞI BANDA LUI MÖBIUS  

De fapt, timpul, cu contorsionările sale ca şi magice, sigur că a precedat Banda lui Möbius care, precum se ştie, are însuşiri neobişnuite, pentru unii chiar magice, – spuneam, acum câteva cuvine,  şi în cazul timpului care, repet, a precedat orice bandă, inclusiv pe cea a lui Möbius. O astfel de stare pre-möbiusiană a timpului se poate realiza, alias – conştientiza, şi nu în sensul de „a face” deosebit de simplu, doar din trei noţiuni, care, de fapt, e una singur: noţiunea  de – azi. Celelalte două, ca şi facultative, ar fi, bineînţeles: ieri, mâine, – însă, repet, în esenţa adevărului este vorba de o singură noţiune-dimensiune: azi, – precum vă voi dovedi... ba nu, – precum ne vom dovedi noi înşine într-un dimpreună-a-fi Azi, care, fireşte, ne duce cu gândul şi la eminescianul „De-a pururi ziua cea de azi”, în virtutea convenţiei că, am admite, fie şi sub aspect pseudofilosofic, că e vorba şi de celelalte două noţiuni care, împreună cu Azi-ul alcătuiesc tripleta cronologică, s-ar putea spune, prin deducţie:

1/ (şi) „De-a pururi ziua cea de ieri”, precum şi:

2/ „De-a pururi ziua cea de mâine”,

în fond fiind vorba, precum am convenit deja, în baza imbatabilului adevăr, că e vorba, totuşi, doar de – Azi şi de-a pururi ziua care îi revine acestui Azi, care este chiar acest Azi.

Astfel că, stimaţi co-autori ai filării, din Timp, Fantezie, Filozofie şi, obligatoriu, din Ingeniozitate, dar şi ceva Credibilitate, în baza, iarăşi poeticului, „nu cerceta aceste legi”, să încercăm a pricepe, percepe şi  conştientiza ce ar avea timpul în starea lui cea mai firească – universală (o alta, de fapt, nici putând a exista) cu o foaie de hârtie format A 4, din care, de regulă, se realizează o Bandă (a lui) Möbius (realizează: aici, în sens de: confecţionează, nu şi de – conştientizează). Ce poate exista comun între timpul, ca şi magic, şi (ca şi) magia la care se  poate ajunge, tăind respectiva foaie în lung, iar cele două bucăţi rezultate unindu-le la un capăt, unul din ele, capetele, răsucindu-le cu o semi-rotaţie? Ce are timpul – repetăm întrebarea – cu atare panglică aparent normală, dar lipită – „invers”? De aici încolo, şi o mai mare: Nota Bene! – dat fiind că, spre deosebire de alte panglici, în sensul clasic al cuvântului, precum se mai obişnuieşte a accentua, aceasta nu are decât o singură parte (şi o singură margine)! (Deci, în gândul nostru, să revenim la „magia” timpului în care cele trei noţiuni nu sunt decât una – Azi, celelalte două care îl flanchează pe acest Azi – Ieri şi Mâine nefiind, de fapt, ce par a fi, ci sunt ceea ce, de fapt, nu par a fi, şi anume, tot: Azi!). Magia Benzii lui Möbius e că, dacă trasăm pe mijlocul ei o linie cu creionul, pixul, carioca etc., ajungem în acelaşi loc, punct, însă – Nota  bene-bis! – acoperind, totuşi, ambele suprafeţe aparente ale panglicii, fără să ridicăm deloc trasorul (creionul, pixul, carioca...) de pe filă. Acmu, cum ziceau cronicarii, din nou retro-gândindu-ne la Unicul Azi, iluzoriu şi el, însă cu mult mai puţin decât în genere inexistentele Ieri şi Mâine, încercând să tăiem (banda de hârtie) de-a lungul liniei pe care am trasat-o, observăm că, în loc să obţinem două panglici similare, nu obţinem de fapt decât una singură ca dublă lungime. (Aşadar, putem trage concluzia că, în cazul Timpului, Azi-ul generalizat, ce „comasează” absolut iluzoriile Ieri şi Mâine, e, în adevăr, o triplă lungime... infinită!)

În continuare, am putea spune că deja, între Timp şi Banda lui Möbius, intervine oarece diferenţă, deoarece, dacă am tăia panglica doar o treime din lăţimea ei, rezultă două panglici  petrecute, una mai lungă şi alta mai mică. Iar această deosebire, fireşte, e din cauza diferenţelor radicale dintre spiritul universului – Timpul, şi materialitatea acestuia – Banda lui Möbius, tăiată din fila de hârtie.

Iar acum, iarăşi într-un efort dimpreună coordonat, să conştientizăm, doar sub aspectul pur de Timp, ceea ce a premers Benzii lui Möbius.

Astfel, trezindu-ne, fiecare dintre noi, într-o zi anume, conştientizând abstracto-surprins că acest Azi e anume ziua pe care o conştientizezi tu, eu, el – cei care suntem prinşi în acest proces de conştientizare – deja niciodată nu vom mai adormi, iar de s-ar întâmpla s-o facem, totuşi, – nu ne vom mai trezi.  (Din nou – Nota bene! – concomitent, să încercăm să ne dăm seama ce impact, ce „repercusiuni” are în timp, dar şi în spaţiu ceea ce se numeşte: a nu te mai trezi... Rezolvând acest silogism, îţi limpezeşti fără drept de apel adevărul că, de fapt, cele trei noţiuni – Ieri, Azi, Mâine, sunt doar una singură – Azi, mereu, totdeauna, în vecie...; fără drept de apel, zic, deoarece nu vei mai răspunde la niciun apel...) Şi asta s-ar întâmpla din motivul că, atunci când te vei trezi, vei conştientiza că Azi-ul „tău” – este Ieri, adică – nicidecum nu e Mâine! Iar acest, acel, oricare Mâine nu va veni niciodată. (Astfel ne reapropiem, „tiptil”, să zic, între ghilimele, de unitatea celor trei noţiuni, care sunt Una: Azi.) Cum ar putea veni acel sau celălalt, oricare Mâine, dacă, de fapt, niciodată Mâine de asemenea nu va fi, ci va fi din nou Azi, ce a trecut, precum s-ar crede, Ieri, şi încheindu-şi existenţa, durata, prezenţa, dar – atenţie! – ca prin minune (vorbeam – nu? – de sentimentul de magie?), renăscând din scrumul Timpului şi continuându-şi existenţa (durata, prezenţa) Azi. Acest Azi care, concomitent, e Unitate, dar şi Trinitate. În Timpul ca pre-Banda lui Möbius pe care, precum o descriam mai sus, o poate confecţiona oricine. Deosebirea, însă, fiind că Timpul nu se poate... confecţiona. Niciodată! – adică Azi... Ce mie unuia mi se pare şi Trinitate, dar, în esenţă, Unitate în care există şi Însăşi Sfânta Treime... Şi în această Unitate, care este Dumnezeu, preexistent firii şi complet independent în raport cu orice, trăim, ne mişcăm, suntem şi... noi...  Aleluia!

 

-------------::::::::::::::::-----------