DOUĂ PARABOLE DIN

Nr. 5-6/ 2012

Leo BUTNARU                                                Din sens opus

IREZISTIBILA

În clipa când apare ea, simţurile şi sentimentele mele se acutizează, până ating paroxismul. Iar ea îmi şopteşte parcă în temeiul unei decizii finale, definitive şi irevocabile, deocamdată oarecum amânate, dar nu pe mult timp:

– Încetează de a te mai împotrivi, – îmi şopteşte.  – Pentru că odată şi odată nu ai cum scăpa, vei fi deplin al meu, dependent întru totul de puterea şi voinţa mea. Vei fi puternic doar când te vei contopi cu mine şi neputincios fi-vei cât vei încerca să nu mi te supui, cât vei căuta să mă înşeli, crezând, prosteşte, că mi-ai putea scăpa, – spune ea.

Zice că de când lumea nu a putut nimeni să-i scape, astfel că nici eu nu voi avea alt destin, decât să mă conformez numai şi numai deciziilor ei. Mai bine zis, ea mă va supune, mă va închina sieşi. Pentru că, de asemenea blând, ai zice că chiar duios, adaugă – asta e, omule:

 – Îţi voi da putere întru a te vlăgui, a te stoarce de ea, anume în devotamentul deplin faţă de mine. Te voi reduce la tăcere. Asta e regula. Te voi desfiinţa. Acesta e jocul. Însă numai după ce vei fi deplin al meu...

Auzind astea toate de la ea, conştientizez că acuitatea simţurilor şi sentimentelor mele trece în paroxismul spaimei, deznădejdii. „Ştiu că eşti înspăimânt, dar nu ai de ales: vei fi al meu. Deplin. Întru irevocabil declin. Dedicându-mi-te, în final ajungi a fi, nefiind deja, al neantului... Eu sunt unica şi cea mai sigură cale ce duce la dispariţia totală... Aceasta e miza, da capo”.

Îmi şterg de pe frunte broboanele de sudoare, mă holbez în ochii ei pătrunzători, absorbanţi, parcă, de un magnetism irezistibil.

– Asta e, nu există alternative. Vei fi închinat mie de către mine însămi, accentuează ea, concluziv.

– Vai, eşti Moartea?! o întreb, surescitat, înspăimântat.

– Nu, sunt Viaţa, zice ea, cea care mă va acapara, mă va exploata, mă va obosi, mă va vlăgui, mă va desfiinţa, reducându-mă la tăcere...

– Ah, Viaţa...

PICAT DE FAZAN

E o gogomănie să spui: Zbor deasupra unui cuib de cuci. Pentru că se ştie – cucii nu-şi fac cuib, iar cuca îşi lasă oule în cuiburi străine. În fine, să trecem cu vederea (adică – nu cu ochii luării-aminte) peste această licenţă ca şi poetică hollywoodiană din titlul şi mesajul acelui film – excelent, de altfel, – şi să revenim la oile noastre care, de fapt, sunt nişte păsări, e drept –umplute, garnisite cu ingrediente, dar totuşi păsări.

Astfel că, iată, un fazan umplut zboară peste cuibul unei tăvi abia scoase din rolă, pe care se află, rumenită, tăvălită în grăsime, o raţă garnisită cu mere (noi nu prea ştim în ce anotimp ne aflăm, dar, de regulă, iarna raţa este umplută cu ionatane, iar prin iunie – cu mere văratice). Conform reţetei culinare şi cui o are, raţa, tânără, stă răsturnată pe spate, poză care îl amuză nespus de mult pe fazanul umplut ce zboară pe deasupra ei; nespus, pentru că găliganul ăsta chiar nu spune nimic, ci zboară mai departe, se pare – spre ferestuica deschisă, dar – nu, la un moment dat el virează, trece din nou, în zborul lui de mic bolid rumenit, peste raţa răsturnată pe spate, strigându-i:

– Da scoate-ţi, bre, de-amu’ aţele!

Iar raţa unde face cu glasu-i ca şi presărat cu firicele de mac:

– Mac, mac! Să vină ţaţele să-mi scoată aţele.

În scurt timp, gospodina revine în bucătărie cu un platou frumos ornat, îl pune pe masă, iar cu vârful cuţitului extrage un „ochi” de aţă din burta rumenită a raţei, îl taie, după care, rând pe rând, scoate şi alte „ochiuri”, tăindu-le, apoi scoate, unul după altul, capetele de sfoară cu care fusese făcută provizoria sutură culinară a raţei; merele îi sunt scoase din interior şi  măcăitoarea este întoarsă în poziţie firească, pe burtă, fructele raiului fiind aranjate în jurul ei, după care gospodina toarnă în sosieră sosul din tavă, iar fazanul, din tavanul bucătăriei, strigă:

– Vei fi servită la friptură!

Iar biata raţă se miră:

– De ce ai spune-o cu atâta ură?... Pe tine ce alta crezi că te aşteaptă?

Aici replica fazanului pare să fie sacramentală:

– Nu ai voie să vorbeşti astfel! – vorbeşte cel zis Phasanus colchicus. – Nu ai voie, pentru că nu ai de unde şti ce va urma, deoarece nu ai mai trăit o astfel de experienţă şi întâmplare. Lucrul acesta ni se întâmplă o singură dată în viaţă...

– ...şi în moarte, – zice, aproape paradoxal-filosofic, raţa rumenă, ce fusese umplută cu mere, precum cu ouă, ce i-au fost deja extrase din cavitatea personală şi aranjate în jurul ei ca nişte mărunte planetuţe culinare.

Fazanului i se ia piuitul! Nu ştie cum să comenteze acest apendice de frază, emis de raţă. Însă aceasta, Gallus bankiwa domestica, îşi aminteşte  imediat proverbul „Dă bine cel ce dă de două ori!” şi unde (mai) face (nu este exclus să ne aflăm chiar în luna mai):

– Şi ce urât arăţi tu fără coadă şi fără penetul tău lăudăros...

De uimire, fazanul pică din tavan, pomenindu-se, alături de raţă, pe aceeaşi tavă ornată.

Anume de aici încolo se şi va trage sintagma a pica de fazan, cu sensul de a fi naiv, uşor de păcălit. Ceea ce, de fapt, echivalează cu altă sentinţă afină: e un fazan. Adică, un fraier...

În ce priveşte gospodinele, ele cunosc şi această reţetă: de obicei, fazanul se umple cu ciuperci. De aia, după ce a căzut lângă raţă, fazanul a fost trecut pe un alt platou, să nu se amestece merele cu ciupercile.

– Ştii ce te aşteptă?! – îi cârâie din urmă raţa înconjurată cu mere ca de planetuţe.

– Nu, nu, te rog-g-g! – urlă-cârâit, rumenit, fazanul. – Nu, nu vreau să-mi ghiceşti.... destinul... Aceasta totdeauna mă impresionează, mă nelinişteşte. Chiar dacă există varianta să-mi spui lucruri de bine şi de frumos, eu tot la eventuale neplăceri si nenorociri mă voi gândi... Înainte de toate...

– Fraier ai fost, fraier ai rămas, – zice raţa, purtată pe platou spre masă, unde, nu peste puţin timp, se va zice şi cu ea...