O nuvelă din

 

Nr. 10-11/ 2011

Leo BUTNARU

CURSA

Nu încăpea îndoială – de obicei, orice îndoială e supradimensionată, pentru ca să poată încăpea în ea însăşi. Deci, nu încăpea îndoială că cei din faţa sa, a pământeanului, erau nişte extratereştri. Sau poate că chiar extra-extratereşti, presupunere ce e, oricând, în deplin acord cu nelimitatele posibilităţi oferite de infinitudine.

 Cei dinaintea sa erau, ca înfăţişare, cam deformaţi, parcă mutilaţi şi într-un sens mult mai larg decât unul fizionomic – erau mutilaţi şi ca mod de a fi ajuns în faţa lui, a pământeanului: chiar aşa, dânşii coborâseră, planat, într-un „blid” zburător, propulsat de fotoni, electroni şi chiar de voinţa – eterică, metafizică, transraţională – a celor din interiorul lui, „blidului” – extratereştrii care, iată, stăteau în faţa pământeanului care, la drept vorbind, nu se arăta emoţionat, surprins, speriat de această întâlnire.

Dar fiind că extratereştrii de orice gen şi speţă nu prea au timp de pierdut, pentru că, pur şi simplu, ei nu cunosc această noţiune abstractă – timpul, ştiută doar de pământenii care, în timpuri imemoriale, o născociseră aşa, de amorul filosofiei sau, poate, mai mult al artei, – prin urmare, necunoscând conceptul foarte relativ de timp, străinii şi peregrinii astralităţilor (astralioţi, cum ar veni) nu aveau ce pierde, ceea ce nu însemna că ei nu erau şi grăbiţi – pripa e ceva ereditar în firea şi nefirescul nepământenilor, astfel că aceştia, aflaţi în faţa pământeanului, luaţi cu eternul lor zor, spuseră:

– Ai şansă să rămâi în viaţă... să te lăsăm sub soare, dacă ne spui o întâmplare de la voi, care ne-ar putea înduioşa şi pe noi.

Nu ridicaseră glasul, însă fermitatea din el nu putea fi nicidecum tăinuită, semn că – ceea ce vorbesc ei, extra..., anume aşa şi are a se întâmpla.

Prin urmare, pământeanul se încordă în sine sa, prinse a scotoci prin vasta, aproape monstruos de vasta sa memorie – chiar aşa îi era, – iniţial gândindu-se să-i impresioneze cu cele 23 de răspunsuri celebre ale Maicii Tereza – că, chipurile cea mai frumoasă zi e – astăzi, iar cel mai uşor lucru de făcut e să greşeşti; că cel mai mare obstacol e teama (nu, poate aceasta nu ar fi trebuit să o spună, să nu creadă dânşii că se referă la cazul lor, la relaţia dintre ei, la...), iar rădăcina tuturor relelor este egoismul; că cea mai grea înfrângere e descurajarea, iar cea dintâi necesitate e să comunici; că… – ştia pe dinafară toate cele 23 de întrebări-răspunsuri, astfel că le derula, fulgerător, în memorie – cel mai mare defect e proasta dispoziţie, iar cel mai frumos cadou este iertarea; că cea mai plăcută senzaţie este pacea interioară, iar cea mai eficientă apărare – optimismul etcetera, – însă, în momentele următoare, pământeanului îi veni altceva în memorie, şi el făcu:

– Bine, vă spun... Am găsit o întâmplare care nu poate lăsa indiferent nici chiar piatra – şi aceasta ar lăcrima...

Extratereştrii se prinseră la problema că n-au prea înţeles chestia cu piatra şi lăcrimarea, terestrul le explică că aceasta e aşa, un fel de metaforă, de aluzie, de pilduire; un fel de child... dar, imediat se surprinse la o inadvertenţă, precizând:

– Nu, nu un child... Pentru că nu există şi o formă de singular, ci doar una de plural... Deci, e un fel de a vorbi în childuri... la noi, pământenii...

Ei bine, extratereştrilor le era în cot (cu toate că, observă pământeanul, ei nu au... braţe!) de child sau de childuri şi fel de fel de subtilităţi gramaticale – acolo, de unde veneau ei, vorbirea e totdeauna directă, fără subtexte, fără aluzii, substraturi psihologice, astfel că i-au cerut eventualului... Şeherezad să nu se abată de la temă şi să spună întâmplarea sau povestea aia impresionantă în a milioana parte din  eventualele o mie şi una de nopţi.

Prin urmare, urmaşul nostru, pământeanul, a trecut neamânat la subiect, povestind cum, cu secole în urmă (unul dintre extratereştri întrebă: „Ce înseamnă secole”?” – însă un al doilea, se vede – cel mai mare dintre extrasosiţi, zise: „Ce importă?... Lasă-l să spună ce are de spus”.); deci, cu sute de ani în urmă, în Seattle, la olimpiada handicapaţilor (după privirile extratereştrilor se vedea că aceştia habar nu aveau nici de Seatlle, nici de ce-i aia olimpiadă...), nouă atleţi, toţi cu dizabilităţi mentale sau fizice, erau la linia de start la proba de 100 de metri plat. („Da, plat ştim ce înseamnă”, spuse unul dintre extratereştri care, se vedea pe chipul lui ciudat, ascultă fără mare interes.) La semnalul starterului începuseră cursa, alergând cu toţii nu la fel de iute, dar cu dorinţa de a sosi la finiş, de a învinge, de a etcetera. În toiul competiţiei, unul dintre băieţei căzu pe pistă, se rostogoli şi prinse să plângă. Ceilalţi concurenţi, opt la număr, îl auziră, priviră înapoi şi se întoarseră cu toţii spre confratele de pe zgura pistei. O fată cu sindromul Down („Ce importă care...”, făcu un extraterestru) prinse a-l mângâia, întrebând: „Acum îţi este mai bine?” După care, cu toţii, cei nouă handicapaţi, cuprinşi cu braţele de după umeri, se porniră, uniţi, spre linia de sosire.

– Ah, ce i-a mai aplaudat stadionul, iar acea întâmplare, iată, nu este uitată nici în ziua de astăzi! – îşi încheie subiectul pământeanul.

Scurtisim vorbind, finalul a fost neaşteptat: extratereştrii, ciudaţi la înfăţişarea lor, fără mâini şi alte braţe (ei operau prin voinţă, deplasându-se cu ajutorul ei, ca într-un fel de auto-telechinezie; prin efort de voinţă mutând, atrăgând lucrurile etc.), se gândiseră, unanim şi ad hoc, că pământeanul şi-a bătut joc de ei: povestindu-le despre întâmplarea cu handicapaţii, el avusese, de fapt, în vedere că dizabilii ar fi ei, extratereştrii, astfel că, fără amânare, l-au executat, capital, pe pământeanul nostru!

... „Norocul” fusese că acel pământean nu era decât un robot de serie; da, un pământean, dar, totuşi, robot produs (nu născut!) de alţi roboţi; în genere, aceasta se întâmpla deja în timpurile când pământul era populat doar de roboţi, aceştia deja producându-se înde ei şi în serii lungi, se părea – interminabile...

Cum de  se ajunsese la aşa ceva şi unde erau oamenii?...

Cum se vă spun eu?... Lucrurile se întâmplaseră ca şi în cazul „nostru”, cu terestrul şi extratereştrii, aceştia din urmă crezând că primul îşi bate joc de ei, musafirii. Se întâmplaseră pe când, din lipsă de perspicacitate, oamenii perfecţionaseră roboţii atât de mult, încât aceştia – vă spuneam – se puteau produce (nu reproduce!) înde ei, ajungând majoritari pe pământ, omnipotenţi. Astfel că mai marele roboţilor, Robotul rege sau preşedinte – cum s-o mai fi numit el la ei, roboţii, – le ceruseră pământenilor să-i spună o întâmplare sau o poveste care l-ar impresiona pe el, mahărul cel fără suflet; da, să-l mişte chiar şi pe el, pe robotul cel fără suflet. Şi bieţii oameni îi spuseseră exact întâmplarea de la Seattle, cu cei 9 handicapaţi, cu solidaritatea dizabililor cu – cu-cu!...

În fine, ce s-a ales din toate astea? Roboţii, dar mai ales Mahărul lor, au crezut că oamenii pur şi simplu iau peste picior stirpea lor, a roboţilor, pe care îi cred handicapaţi... Şi, deci, Mai Marele dădu ordin ca oamenii să fie lichidaţi, capital, toţi până la unul, precum dinozaurii cândva, să nu mai umble dânşii cu aluzii şi şiretlicuri, crezându-se perfecţi în seminţenia lor, pe când cea a roboţilor ar fi aşa, una a alienaţilor aliniaţi la startul cursei de 100 de metri plat... (De fapt, orice cursă, oricâte de lungă ar fi, trebuie să aibă şi un finiş, nu?...)

 Bucovina literară 70, Suceava. Marian Drumur, Leo Butnaru, Liviu Antonesei, Adrian al Lui Gheorghe.