Se afișează postările cu eticheta Un coleg despre alt coleg. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Un coleg despre alt coleg. Afișați toate postările

joi, 1 august 2019

UN DEFAZAT IREMEDIABIL CE SE CREDE SCRIITOR: MIRCEA V. CIOBANU


 
         
E de-a dreptul ridicol și, cuiva, îi poate trezi milă teribilismele unui Zoil de Drochia. Autorașul unei cărțulii de stihuiri pirpirii (la ea a rămas de vreo 20 și ceva de ani! Ba chiar, acum puțin timp, a... reeditat ceea ce... nu există!) își asumă aerul de mentor (de, recidive ale îndeletnicirii sale, cândva, de învățător provincial), dând sfaturi în dreapta, în stânga, ba chiar jur-împrejur.
       Așadar, iată-l pe respectivul reciclat, sau (des)calificat dintr-un nimic ca „poet”, în alt nimic mai mare, ca critic. 
Rămânând neconcludentul pe toate planurile, modelul amatorului, neprofesionistului, încremenit în proiectul invidiei și urii omului angoasat de ratarea sa. Dar sperând să fie, totuși, recunoscut, aplaudat, însăilând texte aproape agresive. Neprofesionalizat nici la cei 60 de ani și ceva împliniți, Mircea V. Ciobanu a rămas la condiția urechistului, care aude el ce aude, citește el ce citește, însă nu înțelege mai nimic sau pricepe ceva anapoda, de unde improvizațiile, discordanța exemplele pe care le ea întru analiză „critică” și stupizenia argumentărilor sale hazlii, alandala, pe care le poate născoci sărăcuța lui fantezie.


Mă tem că în ceea ce face și cum face Ciobanu, în condimentările vitriolate nefondate ale textelor sale mocnește invidia celui care, chinuit, cu chiu cu vai, debutează la 40 de ani. Și nici azi, probabil, nefiind sigur, dacă trebuia să debuteze. La această vârstă, majoritatea scriitorilor au deja împlinită o considerabilă parte din operă, de unde invidiosului și ranchiunosului MVC i se pare că aceștia, inclusiv subsemnatul, scriu mult. Însă cum poate aprecia cum se scrie, cât trebuie să scrie un scriitor sadea cel care el însuși, oricât s-a tot sforțat, nu a prea ajuns scriitor? Da, și Tudor Arghezi a debutat la peste 40 de ani, iar dacă MVC i-ar fi fost „coleg” de debut și epocă, probabil l-ar tot fi admonestat pe Arghezi că scrie mult, foarte mult, extraordinar de mult, pentru că, să ne amintim, de sub pana scriitorului au ieșit, în opere complete, cam 70 de tomuri. Dar ce „chelfăneală” le-ar fi tras lui Sadoveanu sau Cioculescu, că scriu, dom`le, prea mult”. El, MVC, acest suflet care, până la 40 de ani, era un anonim onest, cumsecade, dar care, din păcate, după 40, a ajuns un scriitoraș ratat, un pseudocritic incompetent, însă ranchiunos până la dezmăț logoreic bolborosit alandala, tărăgănat, parcă, precum a vreunui păstor de reni care, în felul acesta, spune ceva lumii, înghețului din taiga.
Admonestându-i pe alții că scriu mult, Ciobanu nu-și pune problema că poate aceștia îi sunt net superiori ca har, talent, dotație, vocație; că dispun de energii creatoare incomparabile cu piscuitul său de puișor care a debutat la patru decenii de viață sub-cerească; că au însușit temeinic arta ca profesie și profesia ca modus vivendi. 
Așadar, propulsat de partid la învățământ, s-a gândit să urce și el în trăsura literaturii, însă aceasta se depărtase cam multișor de învățătorul de ieri și acesta prinse a alerga din urmă, strigând: „Băi, opriți, să vin și eu!” Însă, nefiind luat în seamă, s-a pus pe improvizații versificatorii, în care a eșuat lamentabil, apoi a trecut la pseudocritică anti-literară, arogantă, hulitoare, jignitoare, jinduind să treacă drept viteaz nevoie mare, aplaudat de 2-3 ciraci ai săi, cu care, de altfel, se gratulează reciproc, înălțându-se în tăriile epitetelor encomiastice, sforăitoare.
Spațiile de obrăznicire ale lui MVC sunt prinse în triunghiul rea-voință – nihilism și ignoranță.
Ciobanu e mereu grăbit, nu chibzuiește când bagă în calculator ceea ce scrie. De când e „critic”, nu a încercat să scape de discursul său anost , ce i-a cam rămas cvasi-sovietic, pe alocuri aducând a cuvântare de președinte de colhoz care, la indicația partidului (azi sunt multe partide...), ar nărăvi să spună ceva despre literatură. Iar când încearcă să minimalizeze  meritele, valoarea creației autorilor valoroși, Ciobanu crede, probabil, că astfel el însuși devine important nevoie mare. Grăbit cum e, nu are timp nici chef să se dumirească, dacă are har elementar (pentru că de vocație nu poate fi vorba) pentru tentativele sale de a de da cu părerea despre ceea ce îl depășește categoric. Grăbit și ambițios cum e, nu se lasă în ruptul capului de... artă, obsedat de naiva și vana iluzie că, prin insistență, ambiție și nițică viclenie, ar putea da grafomanie de... valoare.
Așadar, avântat contracronometru să se ajungă pe sine, iluzoriul. Și-a spus că trebuie să fie remarcat cu orice preț, iar pentru aceasta e cazul să o facă pe teribilul, pe durul. Numai așa se va auzi de el, se va vorbi. Fie și de rău, dar să se vorbească, precum în cazul unui personaj din Cehov. A ajuns să creadă că se poate trage de brăcinar cu Grigurcu, Ion Pop, Arcadie Suceveanu, pe care îi citează și îi interpretează în modul de a da de înțeles că dânșii, personalitățile, nu au dreptate ci aceasta e de partea lui, Ciobanu.
Unii tineri sau trecuți de vârsta juneții purced a scrie doar când nu mai pot rezista „magnetismului fără de greș al maximei ispite“ (M. Șora), însă MVC pare  a fi din rândul filistinilor care acționează, azi, tastatura ordinatorului doar pentru a-și suprima anumite frustrări, din cauza unor lucruri și posibilități pe care nu le-a avut la timp și pentru a-și satisface o ambiție animată de automatismul reflexului pseudo-intelectual (păi, știu și eu carte, de ce n-aș face literatură?). Pe ambițioșii din această categorie nu-i interesează că, în arta scrisului, dificultatea și necesitatea obligatorie constă în depășirea nivelului exterior și aspectului mecanicist ale acțiunii, pentru a realiza organicitatea fenomenului ca atare. Chit că dânșii nutresc și discreta speranță că, până la urmă, insistența și... impertinența ar putea să forțeze delicatul sipet al muzelor.
Pentru că până aproape de 40 de ani MVC nu a cunoscut un mediu literar, precum avuseseră norocul să-l cunoască și chiar să contribuie la diversificarea și consolidarea lui colegii mei din anii șaptezeci, prezenți activ în mai multe cenacluri literare – la Universitate, la „Tinerimea Moldovei”, Casa orășenească a tineretului, la Biblioteca Națională etc. Colegii prezenți și la diverse manifestări de la Uniunea Scriitorilor, la discuțiile manuscriselor tinerilor în secțiile specializate ale acesteia. Acolo ei învățau o stare de literatură, învățau lucruri necesare pentru formarea lor ca tineri scriitori. Aceștia erau cunoscuți în redacțiile revistelor editate de US, în care unii au și debutat.
Nou apărutul critic-pitic-caz clinic MVC nu avu norocul să cunoască astfel de etape formative, nu a avut posibilitatea să frecventeze – precum spunea Sainte-Beuve – societatea și ceea ce se cheamă lumea, spre a trage învățăminte pentru literatură. Drochianul s-a alăturat, mult mai târziu, scriitorilor, având un handicap considerabil, pe care nu l-a depășit nici la mulți viață împliniți, seci, nespornici ca literatură, creație. Pe când studia el la Universitate, acolo scăzuse mult nivelul spiritual-intelectual. Nu prea erau studenți care s-ar fi putut presupune că ar ajunge personalități ale scrisului artistic, poeți, prozatori. Studenți pe care generația 70 i-a avut cu prisosință. Acei șaptezeciști, unii dintre care aveau să devină scriitori, personalități în plină statură, în anii lor de studenție deja erau cunoscuți în redacții, la secțiile de promovare a tinerilor de la Uniunea Scriitorilor. Cu toate severitățile cenzurii comuniste, reușeau să publice. Ciobanu nu a avut un atare parcurs. Student în mulțimea gri, apoi expediat în provincie, profesor anonim, rupt de posibile sfere de inițiere literară, artistică. Abia după ce partidul îl cheamă pe baricadele activității politice, începe și el să se atingă de ceva ce ar semăna a atmosferă literară, undeva la Bălți. Dar era, se vede, târziu. Sau târziu de tot. Căci, pe când cei din generația lui (biologică) aveau deja acumulată o experiență solită în creație, în literatură, MVC abia experimenta neîndemânatic în potrivirea primelor texte destul de șubrede și neconvingătoare, precum se poate deduce din prima și unica lui cărțulie de stihuri. De unde și scâncita invidie a autorașului rămas de trăsura literaturii.
Și iată-ne în față cu un Zoil de calibru Drochia, cu un terorist bizar în ale literaturii.... Ce să-i faci, orice i-ai spune, orice ai încerca să-i dovedești, nu va prinde. El e un întârziat până la defazare. Precum scria și colega Aliona Grati despre acest MVC, care a terminat magna cum laude școala lui Zoil, întru a cultivă prejudecăți, judecăți strâmbe sau de-a dreptul răutăți, ca un răufăcător cu program.

ALIONA GRATI DESPRE PREVIZIBILUL ZOIL DE DROCHIA MVC

Scriitorii din Republica Moldova se împart, fără vreo abatere, în două categorii net opuse: în scriitori care îi plac lui Mircea V. Ciobanu și în scriitori care nu-i plac lui Mircea V. Ciobanu. E aproape ca în bancul cu baciul care are în stâna sa oi albe și oi negre, cu diferența că cele albe îi sunt dragi, iar cele negre nu-i plac baciului, nu-i plac și basta! Aşa-i sensibilitatea stăpânului, acesta e canonul criticului şi n-ai ce face! Cunoașterea faptului te eliberează însă de un efort în plus. Dacă ai altă treabă, nu te obosi să-i citești recomandările, cronicile, prezentările de carte, or, vorba ceea: spune-mi despre ce autor va scrie Mircea V. Ciobanu și eu îți voi spune ce anume va scrie. Previzibilitatea caracterizează inexorabil această critică.

luni, 29 iulie 2019

DE LA INFLUENȚE, RELUĂRI, TANGENȚE - PÂNĂ LA PLAGIAT

FRAGMENT DE ESEU

În tratarea temei, pe care am numit-o a reluărilor, influențelor, contaminărilor, pastișelor etc., ar părea oarecum nedreptățită și greu de răscumpărat lipsa de atenție, dacă ar fi să trecem marțial de indiferenți pe lângă literatura noastră, ce ne oferă și ea destule exemple similare, mai vechi și mai noi. Pornind ex abrupto, constatăm că, din reluările mai recente, în poezie ca element bătător la ochi este imaginea cu „peisajele sufletului”, care a prezentat, mai întâi, o tresărire emotivă revelatoare, apoi, prin uzură abuzivă, devalorizându-se iremediabil. Fără a căuta să identificăm maternitatea de facto a acestei foste cândva bijuterii apolinice, avurăm surpriza de a constata că în literatura lumii există deja un întreg... paradis de „peisaje sufletești”: „Sufletul nostru – ales peisaj care nu cunoaște calea de mijloc” (Giuseppe di Lampedusa, în Ghepardul); „Votre âme est une paysage choisi” (Paul Valéry, în Clair de lune); de la spaniolul Huan Ramon Jimenez, care spunea și el, pur și simplu, „peisajul sufletului”, compatriotul său Banchis deviază nițel spre o nuanță concretă: „los cosas que me son jardin del alma” (toate câte sunt grădinile sufletului); în Jurnalul lui Pavese, la 1940, citim: „Cu cât sufletul este absorbit de o preocupare dominantă, cu atât peisajul interior se îmbogățește și se diversifică”; până și exegetul în hermeneutica literară Hans Robert Jauss nu rezistă ispitei de a opera cu găselnița unui poet de foarte, foarte demult, referindu-se la „obiecte stăpâne, ca realități, înstrăinate, peste peisajul sufletesc”; un alt teoretician al literaturii, J. Meyerson, închide cercul, constatând că „ceea ce simbolizează ea (imaginea artistică) suntem noi înșine, lumea noastră interioară și cea exterioară. Aceste peisaje sunt peisajele sufletului”. Și aici apare ad hoc inevitabilul paralelism sugerat de Baudelaire care, „opoziționist” cum era (!), nu se preocupa atât de „peisajul sufletului”, cât de... „peisajul mintal”. Dar pentru aceasta, evident, trebuie să ai ceva... minte, nu?... Nu ca unii din mereu improvizații „exegeți” de la Chișinău care, când citise la un poet oarecare de pe aici ceva cu „peisajele sufletului”, l-au declarat extrem de original.
O altă metaforă care a făcut carieră la noi, de la varianta cu toiagul ce înverzește în palma bătrânului, la cea a înverzirii tocurilor ferestrelor (de prea multă ploaie), până la cea cu corabia ce înverzea (...de dorul iubitei), vine, de fapt, de la prea îndepărtata noastră rudă pe linia ginții latine, italianul Dante Alighieri care, nu e sigur dacă el primul, a scris: „e come albero in nave si levo” („și cum se redeșteaptă arborele în navă”). La Paul Celan, „o luntre înmugurește în ploaie”, iar la Simion Stolnicu –„înșirând omagii de-ntuneric (...) / re-nfrunzesc stranele străvechi de monahi”.
O altă zicere din belcanto-ul liricii pruto-nistreane – „a plânge în limba ta” – se înrudește cu Das Kuste mich auf deutsch und aprach auf deutsch – „El mă săruta în germană și-mi vorbea în germană”. De altfel, cel mai atent cititor-identificator de influențe, reminiscențe sau chiar pastișe, unele din ele – flagrante, este E. Lungu care, nu o singură dată, se văzu vizat neprietenește de nemulțumiții autori ce o țineau una și bună: că dânșii sunt autentici și nu outsideri (sau... second hand!). E drept că exegetul nu le-a purtat pică, făcând abstracție de pastișele sau influențele (nu păcatele) tinereții, pe unii din respectivii autori incluzându-i generos, necârcotaș, în selecția (prea relativist subintitulată, totuși, antologie) Portret de grup, găsindu-le autentice sau, uneori, doar presupuse afinități 8-zeciste (de fapt, destul de forțat zise 8-zeciste, selecția inserând autori 7–9-zeciști). Lucru de înțeles, dacă reamintim de acea inevitabilitate în ocolirea unor imagini și metafore de mult depozitate în catastifele stării civile ale poeziei euro-universale, de care vorbea Marcel Raymond în, pare-se, faimoasa sa lucrare De la Baudelaire la suprarealism. Mai trist e că unii dintre cei cărora în Portret... le-a fost acordat avans de încredere au recidivat, unul din ei pomenindu-se „mustrat” de Ștefan Agopian, în Academia Cațavencu, că i-a șterpelit Adrianei Bittel o sintagmă absolut originală (întreagă și sugestivă!), punând-o „să suspine” pe coperta cărții sale (ceva cu Cehov...) în loc de titlu.
Cândva, îl auzisem pe un autor citindu-și la televizor un distih: „Îmi este dor de dumneavoastră/ Ca zidului de fereastră” – apreciindu-i ingeniozitatea, însă fără a-mi refuza să-mi amintesc de o maximă rămasă de la Buddha: „Cel ce durează o casă devine el însuși fereastră”.
Când vreun poet chișinăuian spune (dar sunt din ăștia care au spus) că lacrima e mai mare decât ochiul îmi amintesc de Lucian Blaga: „Ochiul… ce nu-i decât o lacrimă mai mare”. După care se cere adus aici un distih al lui Chesterton: „Un nor mai mare decât lumea,/ Și un monstru făcut din ochi” și, dacă memoria mă servește pe cinste, îmi amintesc de Mihai Ursachi, cel care vorbea de „fructul ce dă peste coajă”. Apoi am descoperit unele (proto)versuri (acest „proto” fiind sugerat chiar de paradoxul raporturilor, de inversia dintre mare și mic) la doi eteronimi ai fascinantului portughez Fernando Pessoa, primul fiind Alberto Caeiro, care scria: „Spune-mi în ce geometrie se întâmplă că partea depășește întregul?/ Și în ce fel de biologie volumul organelor/ Are mai multă viață decât întreg corpul?” Al doilea poet, Ricardo Reis (alias – firește – Fernando Pessoa) spunea că inima „e un pic mai mare decât întreg universul”. Posibil că această inversare de proporții, pentru a le duce spre… disproporții, ar constitui vreun oarecare precept filosofic special, nu doar un procedeu poetic utilizat de mai mulți autori care numai originali nu pot fi numiți.
În poezia unor barzi pruto-nistreni a spânzura cronicarii de limbă e ceva mai puțin spus decât la Eugen Jebeleanu: „Să spânzurăm poeții de arfele din limbă.” Reușitul titlu de carte Altoi pe o tulpină vorbitoare are afinități cu versul lui Lucian Blaga „altoită pe ființa mea imensa lume”.
Cine a vrut să înțeleagă a înțeles că am schițat paralelismele de până aici nu pentru a diminua valoarea creației unui sau altui scriitor. În fiecare caz aparte, depinde dacă autorii au reușit să aprofundeze raporturile dintre ideile lor și cele reluate. 

marți, 23 iulie 2019

CAZUL MIRCEA V. CIOBANU


Dându-și seama că nu poate fi remarcat în versificațiile și narațiunile sale amatoricești, de altfel ca și în dramaturgie, Mircea V. Ciobanu s-a dat serios, dar frivol, în pseudocritica literară. (Zice, chiar despre sine însuși, într-o versificație destul de anostă: „după ce redactorul care te-a făcut poet te-a demis şi/ te-a împins în zona cinică a criticii”. Chiar așa: a fost împins în critică...) Dar, împins cum a fost, iată că o face non-stop pe vajnicul, categoricul. Mă rog, tipice mofturi de provincial care o mai dă și prin politică. Voi continua această idee în alte intervenții polemice, precum am mai făcut-o și alte dăți.
Aici, însă, mă opresc doar la un procedeu al neonestității și cinismului de om al periferiilor profesionale în ce privește trunchierea adevărului, nespunerea lui deplină, după care lasă totul baltă, de parcă și-ar considera misiunea (satis)făcută.
Astfel, în numărul din iulie al revistei „Viața Românească”, malițiosul său text alandala, condimentat cu diverse aproximații de veleitarmator, despre volumul „Numele tău” (1968) al lui Grigore Vieru, Ciobanu și-l încheie astfel:
„În principiu, cartea rezistă şi azi, este poezie acolo. Doar că, alături de ediţiile congenerilor din România, nu e un volum de raftul întâi. La 1968 Nichita Stănescu avea deja editate O viziune a sentimentelor, Dreptul la timp, 11 elegii, Oul şi sfera, iar Marin Sorescu îşi editase nu doar parodiile din Singur între poeţi, ci şi alte volume, inclusiv Moartea Ceasului sau Tinereţea lui Don Quijote. Dar (dincolo de senzaţia – firească – de relectură a unor texte supralicitate, obosite, devalorizate, atinse de patina timpului) ea mai poate produce revelaţii”.
Domn critic… critic Mircea V. Ciobanu, fii corect și onest până la capăt și pune în balanță unul din capitolelel fundamentale din creația poetică a acestui autor, cea pentru copii, care a avut un rol de căpătâi în creșterea generațiilor de grădiniță și de clase primare din acea vreme, și nu numai. Pentru că, pe când colegii săi din dreapta Prutului aveau ceea ce spui că aveau, Grigore Vieru editase pentru neamul său ce-și creștea copii: „Alarma” (1957), „Muzicuțe” (1958), „Făt-Frumos curcubeul”, „Buna ziua, fulgilor !” (ambele 1963), „Versuri pentru cititori de toate vârstele” (1965, cu o prefață de Ion Druță), „Poezii de seama vostră” (1967). Ele au făcut epocă, au crescut oarecum mai români copii din acele vremuri. Ar fi fost cazul să știi astea, Mircea V. Ciobanu, ca vice-ministru la educație ce ai fost. Nu te grăbi, mai chibzuiește când încerci să scrii ceea ce dorești, irezistibil, să scrii.
Încearcă să scapi de un discurs ce ți-a cam rămas cvasi-sovietic, pe alocuri aducând a cuvântare de președinte de colhoz care, la indicația partidului (azi sunt multe partide...), ar nărăvi să spună ceva despre literatură.
Ai mai aflat-o și de la alți colegi: încercând să minimalizezi meritele, creația autorilor valoroși, nu ai cum deveni tu mai important. Întâi de toate, dumirește-te dacă ai har pentru tentativele de a te da cu părerea despre ceea ce, deocamdată, te depășește categoric.  

Un răpuns la intervenția lui MVC pe Facebook:

Mircea Ciobanu, cine te crezi tu, de îmi ceri cu atâta aplomb să-ți dau una, alta? În primul rând, eu cam am spus ce cred despre tine – că nu cred în tine și, argumentele de acum 4 ani, din „Rămânia literară” Nr. 36/ 2015, stau în picioare, dat fiind că nu ai mai intervenit să te explici, să le contrazici. În al doilea rând, mi-ar fi jenă să cobor la nivelul tău, a celui care abia de ești la glezna multor personalități care mi-au prefațat cărțile (nu mai spun cât de elogios) sau au scris despre ele. Îți dau câteva nume: Constantin Ciopraga, Fănuş Neagu, Cezar Ivănescu, Dumitru Radu Popescu, Ion Gherman, Alex. Ştefănescu, Ioanid Romanescu, Em.Galaicu-Păun, Liviu Papuc, Vasile Gârneţ, Gheorghe Istrate, Vitalie Ciobanu, Dan Stanca, Iulian Ciocan, Vasile Romanciuc, Nicolae Panaite, Ion Vatamanu, Gheorghe Vodă, Gheorghe Grigurcu, Lucian Alexiu, Serafim Saka, Nicolae Prelipceanu, Arcadie Suceveanu, Gellu Dorian, Lucian Vasiliu, Mircea A. Diaconu, Adi Cusin, Barbu Cioculescu, Nicolae Leahu, Ioan Mânăscurtă, Octavian Soviany, Dan Mănucă, Liviu Antonesei, Ştefan Borbély, Mihail Gălăţanu, Ioan Groşan, Dumitru Augustin Doman, Serghei Biriukov, Răzvan Voncu, Chiril Covalgi, Virgil Mihaiu, Ovidiu Pecican, Sorin Antohi, Al. Cistelecan, Al Cistelican, Adrian Alui Gheroghe, Nichita Danilov, Toma George Maiorescu, Radu D. Popa, Daniel Cristea-Enache, Christian Schenk, Ion Pop, Ioan Holban, Ioan Lascu, Igor Pomeranțev etc., etc.... Nu îți dau și numele multor autori, care au scris despre poezia mea în Franța, Rusia, Germania, Serbia, Ucraina, Letonia, Lituania, Georgia, Armenia, Olanda etc., etc.
Cunoști aceste nume? Ți-ai găsi loc printre ele? Tu, cel care îmi ceri să-ți dau poemul, povestirea. Eu le-am dat deja, deloc puține. Cei care pricep au remarcat și, spre exemplu, au scris: „Leo Butnaru i-a dedicat (Hypatiei) un poem pe care l-ar semna, cred, fericit, oricare poet român important, de la Gellu Naum la Lucian Vasiliu... Şi de la Hypatia înainte, câte alte poeme excelente cuprinde această carte! ” (Cezar Ivănescu, din prefața la antologia mea „În caz de pericol”, 2004). Sau ce a scris Chiril Kovalgi, în prefața unei cărți de-ale mele publicate la Moscova: „Leo Butnaru! Dânsul a intrat în acest nou secol în deplină muniţie literară, intenţionând să se desfăşoare în el cu fermitate. Numele său este rostit cu consideraţie cel puţin în trei capitale – Chişinău, Bucureşti, Moscova. Poet, traducător, exeget în ştiinţa literaturii, eseist… Dar, înainte de toate, poet, de unde începe şi continuă expansiunea sa, prin aceasta determinându-i-se toate succesele în domeniul relaţiilor literare. Talentat şi inteligent, avid, nedomolit. Poezia sa e modernă cu desăvârşire, e toată într-un format al contemporaneităţii – se pare că ar fi trebuit să fie afină căutărilor semenilor şi confraţilor săi. Dar nu! Leo Butnaru e categoric individual (personalizat). În poemele sale se îmbină organic şi fericit ceea ce s-ar părea că reprezintă calităţi incompatibile – gândirea metaforică, receptarea emoţional-plastică a lumii şi ironia şfichiuitoare, uneori dură până la sarcasm. Ba zborul inspiraţiei, ba înţepătura ingenioasă. Leo Butnaru e, concomitent, şi clasic, şi avangardist. Mai simplu spus, e un talent sui generis (кругом талантлив). El iubeşte nu doar propria prezenţă în literatură, ci însăşi literatura – cu uitare de sine şi deplin. Citindu-l, fiţi gata să întâlniţi turnuri neaşteptate, descoperiri imprevizibile, ludic acaparant şi probleme foarte serioase. Are un intelect sensibil şi o conştiinţă vulnerabilă”.

Crede-mă, există zeci și zeci de alte astfel de aprecieri ale personalităților, cărora numele tău abia de le-ar ajunge la bombeu. Nu insista în defazările tale duse până la aberații. Calmează-te și poate faci și tu ceva ca lumea în scrisul românesc. Cel puțin încearcă. Altfel. Serios. Inteligent. Nu cum ai făcut-o până acum.

P.S.
 Încă ceva: zici că nu era vorba de poezia pentru copii. Tu, Mircea Ciobanu, care te consideri exeget, probail, trebuie să știi: până în 1968, Gr. Vieru a fost important tocmai prin poezia pentru copii. Prin ppezie, nu prin... antipoezie, care să i se scoată din cont. Poezie pentru copii, care, din câte se știe, nu a fost mai puțin efcientă și populară în stânga Prutului, decât poezia pentru maturi a lui Stănescu sau Sorescu, în dreapta Prutului. Precizare ține de obiectivitatea istoriei literare și nu se referă la mofrutile și la afirmațiile tale în doi peri, chiar neserioase.

marți, 7 mai 2019

DE ZIUA LUI LAURENȚIU ULICI





Laurenţiu ULICI
(6.V.1943 – 16.XI.2000)

REZISTENŢA, LUPTA CU GREUTĂŢILE MATERIALE, AFIRMAREA PE PLAN UNIVERSAL?

              – Stimate Laurenţiu Ulici, eşti un critic literar cu o iden­titate inconfundabilă, din care motiv aşi vrea să aflu ce crezi despre opinia că, chipurile, critica poate fi considerată şi drept o formă legalizată a invidiei. Invidiezi prozatorii, poeţii, dramaturgii?
              – Totdeauna pe toţi. Asta dintr-un motiv foarte simplu, că am început a scrie eu însumi literatură, adică poezie, ca tot românul, boală de care nu m-am lăsat niciodată. În schimb, am avut destulă prudenţă să nu mă afişez cu producţiile mele literare decât până la vârsta de 20 de ani, hotar după care am abandonat poezia. Aşa că invidia mea pentru autorii de literatură există, dar e productivă.
              – Abandonarea despre care ai vorbit mă face să te întreb dacă povestea destinului tău se împarte în mai multe capitole sau e o naraţiune coerentă, în flux neîntrerupt.
– Păi, întâi şi întâi am vrut să fac matematică. Până pe la 18 ani eram convins că voi cerceta în tainele cifrelor. Am avut însă „ghinion”, deturnarea de interese pornind de la un profesor de română care în clasa a unsprezecea la secţia reală a unui liceu din Ploieşti ne preda la orele lui de curs autorii care nu intrau în manuale, aceştia fiind, de fapt, interzişi: Lucian Blaga, Ion Barbu, Tudor Arghezi, George Bacovia etc. Atât de interesant ştia să-şi facă orele, încât eu, care eram un cititor de literatură şi până atunci, mi-am schimbat subit orientarea şi în loc să mă duc la facultatea de matematică, unde era firesc să merg, am dat la filologie. Am făcut asta dintr-un anumit motiv. Nu eram foarte bun la matematică. Eram bun, dar aveam in clasă colegi mult mai dotaţi la obiectul în cauză, cunoscuţi în toată ţara, olimpici ş.a.m.d. Vrând-nevrând, eram în planul al doilea şi am preferat să mă duc la filologie unde, cel puţin, în contextul în care mă aflam, nu aveam nimic în faţă, fiindcă niciunul de la real nu dădea la filologie unde se duc de regulă cei de la umane. Apoi, tot în timpul liceului, a doua mea pasiune era şahul. Am fost un şahist de performanţă, ca să zic aşa, până la 16 ani. Eu joc bine acuma, dar atunci jucam foarte bine. Însă m-am lăsat de şah tot din acelaşi motiv: aveam un coleg care era mult mai bun, Florin Gheorghiu.
            – Vestitul performer, campionul României?
            – Exact, el mi-a fost coleg de liceu şi, iarăşi „ghinion”, mi-a fost după aceea şi coleg de an la facultate. Şi ce-i mai rămâne omului când e obligat să se lase şi de matematică şi de şah? Numai critica literară.
            – În timpuri grele, de necazuri, te-a chinuit, conştient sau inconştient, ceea ce aş numi perimetrul cuştii?
            – Foarte puţin. De ce? Pentru că eu am intrat în lume într-o perioadă când în România s-a produs ceea ce mai târziu s-a numit aparenta liberalizare. Deci, am intrat în facultate în 1961, iar liberalizarea a început cam pe atunci, de fapt puţin mai înainte, odată cu plecarea trupelor sovietice din România, în 1959. În acei ani nu se mai intra cu dosarul la facultate. Iar în anii următori liberalizarea era, să zicem, în toi. Recuperasem exemplara tradiţie interbelică, mari scriitori, mari critici, şi trăiam cu toţii într-un aer de libertate, care mai apoi s-a dovedit a fi iluzoriu, însă în momentul acela credeam că vom face mult şi de preţ, profitând de deschiderea spre Occident pe care o aveam atunci. Credeam că GULAG-ul s-a terminat. În fine, această poveste n-a durat decât circa 10 ani, suficienţi însă ca să ne transforme pe noi în nişte oameni liberi.
            – Credeai, deci, într-un viitor nezăbrelit?
    Chiar dacă nu conştientizam o asemenea situaţie (nu fac parte din categoria acelor oameni care în 1965, de pildă, ar fi bănuit ce avea să se întâmple în 1971), credeam că s-a terminat cu şurubul strâns. Însă o anumită viteză în lucrare am avut-o întreaga generaţie – de fapt, nu numai generaţia mea, ci toţi acei care eram activi în anii ’60. Probabil, presimţeam undeva, deşi nu puteam conştientiza, că vor veni vremuri grele, chiar mai grele decât cele dinainte.
            – Ai a-ţi reproşa anumite lucruri.
            – Am multe să-mi reproşez. Depinde din ce punct de vedere o luăm.
            – Alege tu însuţi punctul.
            – Nu-mi pot reproşa decât că nu am avut suficientă tărie ca să urmez ceea ce eu consider şi astăzi că ar fi trebuit să urmez, matematica pe care o resimt ca pe o nostalgie din ce în ce mai presantă, şi presimt că n-o să treacă, ci, din contra, se va accentua. Se vede că această obsesie porneşte şi de la faptul că nu mă simt mulţumit de ceea ce fac în meserie.
            – O spui din voită modestie?
            – Nu, nu, pentru mine modestia e pentru modeşti. Deci, eu nu sunt modest. E o realitate interioară pe care nu văd de ce – dacă sunt întrebat – n-aş putea s-o divulg. Nu e un secret atât de mare. Şi nu e din categoria acelor secrete pe care dacă le ţii şi nu le spui e mai rău decât dacă le spui. Apoi sigur că există o sumedenie de lucruri mărunte sau mai puţin mărunte pe care mi le pot reproşa, dar care ţin de acest raport dintre aspiraţie şi vocaţie, între ceea ce fac şi ceea ce aş fi putut, poate, face, pentru că nu am nicio probă că aş fi putut ajunge un bun matematician. Asta complică şi mai mult nostalgia. Nu am dovezi, dar îmi aduc aminte, vorba poetului.
            – Să fi ajuns matematician aveai, adică, o profesie mai la zi?
            – Nu, nu mă interesează, pentru că nu cred că există profesii mai la zi şi mai puţin la zi. Matematica o privesc numai din punctul meu strict de vedere.
            – Ai o funcţie, eşti unul dintre diriguitorii Uniunii Scriitorilor din România, apoi eşti directorul revistei „Luceafărul”, şi, ca să folosesc o vorbă de-a lui Fănuş Neagu, vreau să ştiu dacă te consideri din rândul celor care nu s-ar da îndărăt de-a se muta în verbul a porunci.
            – Nu. Ăsta este un verb, dacă nu mă înşel eu sau s-ar putea să nu mă înşel măcar din faptul că am făcut facultatea de filologie, – deci, a porunci nu e un verb de origine latină. Iar eu, în materie de verbe, prefer să mă recunosc în naţiunea din care provin. Ca atare, nu am ideal în legătură cu funcţiile suspuse. Funcţiile trec, cărţile rămân.
            – N-ai dori să spui ceva despre scriitor ca... slujbaş politic, ipostază în care îi vedem pe mulţi confraţi şi în care te afli oarecum şi tu?
            – Aicea e altceva de spus, cu atât mai mult că astăzi la noi, precum bine ştii, există o falsă opinie care pretinde, mă rog, nu ştiu pe ce bază, că scriitorii nu ar avea motive să se implice în politică. Eu nu împărtăşesc acest punct de vedere din două considerente. Unu: la ora asta, în România lipsind o clasă politică formată şi, deci, în consecinţă, neexistând şi o clasă de comentatori politici pregătiţi ca atare, scriitorii nu pot să nu se implice. Noi am avut până acuma o singură categorie politică, aia a activiştilor comunişti, şi o singură categorie de comentatori politici, ăia care repetau mereu ca nişte papagali tezele tovarăşului secretar general... Deci, în aceste condiţii eu cred că un scriitor are oricum mai multe şanse de a vedea mai bine, adică mai corect şi mai drept, în acelaşi timp, lucrurile în perimetrul politicii, decât multe alte categorii de cetăţeni care au prins gust pentru politică. Sau, ca să nu fac numaidecât o discriminare, un scriitor are la fel de mare îndreptăţire să se ocupe de politică, pe cât are oricine altcineva. Asta pe de o parte. Pe de altă parte, privind în tradiţia culturii şi politicii române vom vedea uşor că, de la Eminescu încoace şi chiar înainte de Eminescu, în politică scriitorii au jucat un anumit rol, fie că s-au implicat direct, fie că au influenţat politica prin opinii, prin comentarii, prin ceea ce se va numi mai târziu gesturi sau acţiuni de politologie. Cu atât mai mult azi, când lucrurile sunt atât de tulburi, o minte scriitoricească, de presupus mai limpede sau mai limpede ca a altora, e chemată să intervină în politică. Cei care refuză scriitorului dreptul de a face politică fac şi ei politică, numai că un anume tip – politica puterii, politica oportunistă, susţinând că un scriitor trebuie să fie mereu o conştiinţă severă a vremii sale şi trebuie să... tacă mereu în opoziţie. Pe când opoziţia scriitorului trebuie să fie de tip constructiv. Scriitorul trebuie să spună oricând adevărul, indiferent dacă cel care se află la putere îi este simpatic sau nu. În clipa când scriitorul joacă pe cartea puterii, făcându-se a nu vadea sau chiar nu vede adevărul, atunci el este oportunist şi într-adevăr nu are ce căuta în politică, încât ciudăţenia e următoarea: cei care ar trebui să nu facă politică sunt cei care ne reproşează nouă că de ce facem politică.
            – În România sunt foarte mulţi scriitori angajaţi în politică, însă unii dintre ei spun lucruri foarte diferite. Care din literaţi spune adevărul?
            – Foarte mulţi scriitori spun adevărul, iar cei care nu-1 spun sunt uşor de detectat şi de catalogat. Pe mine nu m-a interesat niciodată un adevăr rostit în politică, de pildă, de Adrian Păunescu, pentru că Păunescu este ceea ce se cheamă emblema oportunismului politic, este chiar lipsa de gândire personală. El a fost permanent un slujbaş al puterii, a ţinut în mâini şi mătura, şi făraşul de gunoi ale puterii, gunoi pe care l-a strâns, pentru ca pe urmă să-1 împrăştie în toată ţara şi ca atare orice schimbare sau neschimbare în legătură cu el nu mă interesează în plan politic. El este tipul de scriitor care nu are ce căuta în politică, fiindcă nu poate face decât rău. În schimb, am descoperit un scriitor cu mare vocaţie pentru politică în persoana lui Nicolae Manolescu, apoi un scriitor din generaţia mai tânără cu mare vocaţie pentru comentariul politic care este Ion Cristoiu, ca să dau doar câteva exemple din multe posibile.
            – Dar să revenim la literatură. Nu ţi se creează impresia că, în destule cazuri, critica română contemporană nu prea are simţul elogiului, substituindu-l cu o ubicuă generozitate debordantă?
            – Depinde. Sunt critici şi critici. Criticii severi, după părerea mea, îşi fac meseria bine, adică ştiu să vadă ceea ce au sub ochi. Au şi, cum numeai, simţul elogiului, care înseamnă respectul faţă de operă. Dar au în acelaşi timp şi condiţia lor de profesionişti, exprimată prin simţul analizei critice, care ii obligă ca, în baza acestui respect pentru operă, să nu lase de-o parte minusurile pe care le descoperă în respectiva operă, pentru că a privi tot timpul un scriitor foarte important ca pe un autor de capodopere, – deşi, în mod evident, în textele lui sunt minusuri, ca în orice operă ce se transformă prin receptare, – Înseamnă de fapt de a nu avea simţ critic.
          – Pe parcursul anilor ai lansat mulţi tineri. Cum crezi, ai mână bună pentru binecuvântare?
             – Ei, am lansat! Am avut, mă rog, cartea pe care am scris-o timp de vreo 17 ani despre tot ce a fost debut în România, începând din 1972 până în 1989. Sigur că am greşit de multe ori. Nu cred însă să fi greşit vital, adică nu-mi aduc aminte să fi scris despre un autor sau foarte mulţi autori că sunt formidabili la debut, iar ei să nu confirme absolut afirmaţiile mele. Şi nici invers –  să-i minimalizez cu totul la debut, iar ei să ajungă demni de atenţie. Dar chiar dacă ar fi fost aşa, asta intră în regula jocului. Niciun critic nu e un supraom. Receptarea mai ales a prunei cărţi depinde de con­textul în care a apărut ea, de starea ta de moment, de o serie întreagă de factori care pot fi schimbători. După câţiva ani, acele debuturi îţi apar cu totul altfel. Am făcut o experienţă, recitind după cinci ani o carte recenzată de mine, având surpriza de a nu mai fi de acord cu mine însumi. Dar acesta mi se pare un proces absolut firesc. Important e că din cei o mie şi ceva de scriitori-debutanţi pe care i-am recenzat procentul celor în legătură cu care pot să-mi fac reproşuri, fie că i-am supraevaluat, fie că i-am depreciat, este deci rezonabil.
             – Se creează impresia că mai totdeauna criticii noştri încearcă obsedant să alăture numele noilor sosiţi în literatură de cele ale unor scriitori consacraţi, de a pune în legătură obligatorie creaţia unui debutant cu cea a unor predecesori autohtoni sau de aiurea. Ai vreo atitudine faţă de acest tic critic?
            – Este o chestie normală, pentru că orice scriitor nou apare într-un anumit context. El este, vrând sau nevrând, conştient sau nu, influenţat de contextul în care apare. Pe de altă parte, chiar intimitatea lui este una construită de la un punct. Construită din ce? Din lecturile din alţi autori, din felul lui de a gândi, care este determinat tot de context. Şi-apoi, în al treilea rând, este vorba de limbajul literar cu care vine un scriitor. Nu există un limbaj original în absolut. Este firesc ca un critic când apare un autor nou să-i fixeze locul. E o operaţie de topologie. Sigur că, de multe ori, criticii mai puţin experimentaţi, ca să nu zic altfel, scriu despre lucrări mediocre aducând în discuţie cărţi şi autori de primă valoare. Ei, asta poate fi o obsesie a unora, dar ea este ridicolă, pentru că legăturile care se pot face, dacă nu rămân în limitele bunului simţ critic, nu mai au niciun fel de pertinenţă. Îţi dai seama, dacă eu, când apare un dramaturg nou, îl invoc pe Shakespeare mai mult decât trebuie, una din două: ori am dat peste un Shakespeare, ceea ce e greu de crezut, ori nu prea ştiu eu ce se întâmplă cu Shakespeare, nu cu autorul nou.
            – Reiese că în arealul romanesc originalitatea absolută este exclusă?
            – Nu numai în arealul românesc, ci chiar în lumea întreagă. Hai să judecăm logic. Ce înseamnă originalitate absolută? Să ne gândim la temele literare. Ele sunt numărate. Deci, acolo unde există numerabilul este exclusă o originalitate absolută, fiindcă ea ar fi posibilă doar acolo unde există nenumerabilul. Doi: condiţia umană e finită. Stilurile sunt finite. Secolul douăzeci, care e un vacarm stilistic, dovedeşte foarte limpede cât de finite sunt stilurile, pentru că au început să se întrepătrundă unele pe altele. Aşa-numitul postmodernism e proba cea mai clară a acestei finitudini, a acestui caracter numerabil al stilurilor literare. Reîntoarcerea aceasta spre înapoi, recuperarea unor stiluri vetuste şi reamestecarea lor tocmai asta dovedeşte – că noul absolut nu există. Dar, în acest context în care totul este vechi, talentul scriitorului este cel care reînnoieşte, lucru pe care criticul trebuie să-1 observe înaintea scriitorului, fiindcă aceas­ta-i este menirea: să observe la un scriitor care este contribuţia lui de organizare, pentru că un autor cu adevărat mare nu face altceva decât să reorganizeze lucruri ordonate cândva altfel. În asta constă originalitatea lui. Şi criticul este dator să observe acest caracter de originalitate, păstrând proporţiile termenului.
             – Astăzi, când este extrem de vehiculat termenul de postmodernism, parcă ar fi insuficiente explicaţiile lui teoretice. Rişti să le completezi?

sâmbătă, 6 aprilie 2019

IN MEMORIAM ION HOREA

                   La vârsta de 89 de ani, ne-a părăsit colegul și prietenul Ion Horea. De câte ori ne-a fost dat să ne întâlnim, mi-a oferit căltura sufletului și lumina atenției domniei sale, om de o blândețe și o înțelepciune rar întâlnite azi.
                   În iunie 1994, în incinta Muzeului de Artă Modernă din Galați, ni s-a întâmplat să conversăm pe îndelete. Republic aici interviul de acum un sfert de veac.



Ion HOREA:

DACĂ NU AM CĂLDURA DIN AFARĂ, TREBUIE SĂ AM COMBUSTIA MEA INTERIOARĂ

– Stimate domnule Ion Horea, iată-ne retraşi în una din sălile Muzeului de Artă Contemporană din Galaţi, muzeu care, în aceste clipe, este colindat cu negrabă de colegii noştri sosiţi din mai multe ţări la Festivalul Internaţional de poezie românească „Zări şi etape”. Mi se pare că anume aici şi acum este momentul propice „să-i aduc aminte” poetului Ion Horea că, decenii în urmă, dumnealui a studiat la Facultatea de belle-arte...
– A fost o încercare de un an de zile, 1948-1949, într-un moment critic al biografiei mele. Am terminat liceul. Fratele meu era în anul trei al Institutul de Arte Plastice la Bucureşti, fosta Academie de belle-arte, pe urmă devenită Institutul „Grigorescu”. Părinţii mei erau ameninţaţi să fie declaraţi chiaburi, iar eu – să intru într-un con de interdicţie a urmării unei facultăţi. Şi era un an de încercare, şi m-am alăturat fratelui meu, eu neavând până în acel moment dovedit un talent plastic, dar vibra ceva în mintea, în condeiul şi capacitatea mea de a configura oarece pe hârtie. Am luat examenele cu „foarte bine” şi am fost un student exemplar. L-am avut pe Dărăscu la desen, pe Medrea şi asistentul lui, Boris Caragea, la sculptură şi eu, dacă aş mai fi rămas, aş fi urmat sculptura.
– Însă aţi urmat... poezia şi aţi rămas în cuprinsurile ei. De unde şi următoarea întrebare, la care v-aş ruga să-mi daţi un răspuns fulger, fără a lăsa timp între ispitirea mea şi răspunsul domniei voastre. Şi, dacă sunteţi de acord să ne autotestăm în acest mod, iată întrebarea: când auziţi cuvântul poezie, care este primul lucru, prima imagine, prima noţiune ce vă vine în minte?
– (...)
– Vom remarca şi pauza, lungul şir de clipe care despart întrebarea de răspuns...
– Da... Trebuie să remarcăm pauza, fiindcă pentru mine este important – şi nu numai după ce mi-am făcut o relativă cultură literară – de a înţelege poezia ca totalitate, ca pe o cuprindere a fiinţei în elementele ei esenţiale, de la cântec la dimensiunile cosmice în scrierea duratei existenţei. Poate că pare fals ceea ce spun şi pare o încercare de a explica, acum, la nevoie, această stare, dar niciodată n-am acceptat să i se spună poezie unui text facil, unui text uşor distractiv versificat, unei lozinci versificate, etc., adică oricărei forme fals literară a unei substanţe cu totul străină de poezie, a unui gest cu totul în afara demersului poetic. Şi înfiorarea lirică, şi acea modificare a propriei tale fiinţe, în minutele, în ceasurile lecturii de poezie, dacă nu se produce, nu realizează termenul de poezie şi nu se configurează nimic în fiinţă. Petru asta spun că încerc să explic prin ceea ce refuz, ca să rămân la esenţialitatea poeziei. Cum să spun? Nu mă sfiesc să văd în poezie treptele tragice ale fiinţei în materialitatea ei, în ceea ce Arghezi dezvăluie cu rigori extraordinare: pe măsură ce creează fiinţa în poezia lui, o şi demontează, o şi dezarticulează, de la intimităţile corporale la gestica socială şi la proiecţiile cosmice. Cam aşa înţeleg eu poezia.
– Recunosc că trăiesc un neobligatoriu moment de dezamăgire, gândindu-mă că aici, în muzeu, în anturajul atâtor pânze de o copleşitoare cromatică, aţi fi putut aduce în prim-planul răspunsului şi exemplul străvechi cu legătura dintre pictură şi poezie, pornind încă de la anticul grec Simonides care susţinea că pictura este o poezie care tace, iar poezia este o  pictură care vorbeşte. Sau, dacă aţi spus că aţi fi putut trece la sculptură... altceva, pare-se un neamţ pre nume Richter, afirma că pitura este mijlocitoarea dintre poezie şi sculptură...
– Nu-i târziu... Nu-i târziu să ne referim la atare exemple, pentru că relaţia între vibraţia culorii şi tot ceea ce ţine de datul natural al existenţei – natura îţi este dată prin formă şi prin culoare – o găsim aicea, în acest loc, sintetizată. E poezie, e poezie în culoare, într-adevăr.
– Destinul unui om de creaţie, lucid, conştient de sine, ar fi un sistem sau ceva ce ţine mai mult de hazard şi imprevizibil?
– Şi de una şi de alta, cred eu, gândindu-mă chiar la propria mea existenţă. Eu am avut, zic, norocul, şi când sunt foarte trist, zic nenorocul, de a fi alături de vărul meu primar, poetul Ioanichie Olteanu, traducătorul lui Esenin. Din anii adolescenţei, acest om, în vacanţe şi în întâlnirile noastre, era prototipul cărturarului, poetului şi intelectualului care, până la această oră, mă intimidează, şi eu în faţa lui sunt acelaşi şcolar de acum patruzeci de ani. El mi-a dezvăluit peisajul literar românesc şi confluenţele cu literatura universală şi mi-a oferit biblioteca lui de la ţară şi mi-a schiţat fişe de lecturi pentru studiul organizat al literaturii şi al poeziei, în special, şi am înţeles punctele esenţiale în evoluţia poeziei româneşti de la bătrânii până la modernii mari poeţi ai limbii noastre şi, concomitent, direcţia spre ceea ce înseamna în timpul războiului, deci la pragul modernităţii pe care am trăit-o ulterior (Baudelaire, Rimbaud, poezia franceză, Esenin; poezia mare europeană, mondială, Whitman în ediţia din „Cultura naţională” a lui Pârvan, traducerea lui Busuioceanu, el mi-a dat-o; mi-a dat reviste, „Gând românesc” a lui Arghezi şi antologia lui Pillat şi Perpessicius; mi-aduc aminte – sunt cărţile de căpătâi ale mele în anii adolescenţei). Deci, e o şansă. Din acest moment, începe modificarea, poate a altor posibilităţi ale vieţii mele. Puteam să fiu un elev de liceu care termină şi studiază comerţul sau mai ştiu eu ce, ca să fie ceva în viaţă. Ei nu, s-a modificat! Sigur că a vibrat ceva în mine, că altfel puteam să fiu indiferent la prezenţa vărului meu în casă sau în sat.
De aici prieteniile literare şi afinităţile şi ambianţa pe care o creezi alături de oameni. Este foarte important. Eu nu am avut parte de un mare noroc, ca să-l duc mai departe, pentru că, precum v-am spus, viaţa m-a forţat să mă izolez. Am fost obligat, după un an de zile, să părăsesc Institutul, căci l-au făcut, totuşi, pe tata chiabur şi era să fiu dat afară cu huiduieli, fratele meu la fel. Am mers la uzinele de la Cugir şi m-am făcut desenator tehnic. Pe dexteritatea mea de desenator am putut să învăţ uşor desenul tehnic şi am fost un excelent desenator tehnic-copist doi ani de zile. Pe urmă m-am dus la Şcoala de literatură „Mihai Eminescu” şi am reintrat în ambianţa culturală...
– După atâtea lecturi solide, pe care vi le recomandase vărul Ioanichie Olteanu, ce mai făceaţi la Şcoala de literatură?

duminică, 9 decembrie 2018

O RECENZIE LA ANTOLOGIA „O SUTĂ ȘI UNA DE POEZII”






Despre Leo Butnaru au scris de-a lungul timpului numeroși critici, poeți sau prozatori entuziaști, printre numele mai cunoscute în zilele noastre numărându-se Constantin Cio­praga, Gheorghe Grigurcu, Alex Ştefănescu, Ioan Holban, Ion Pop, Răzvan Voncu ș.a. În plus, selecția textelor și mai ales prefața pe care Arcadie Suceveanu i-o consacră în prezenta ediție punctează toate reușitele acestui autor „stăpânit de ispita totalității“ (a publicat nu numai poezie, ci și eseuri, proză, critică literară, traduceri, cărți pentru copii…), care își exprimă atitudinea civică „în termeni ironici, persiflanți, într-un demers desolemnizant, tragico-parabolic“. Încă de la prima carte (Aripă de lumină, 1976), dar și în celelalte, până la volumul din 2017, Leo Butnaru se vădește „un poet eminamente modern, de structură intelectuală, dezinhibat, bun cunoscător al literaturilor lumii“. Acest împătimit al „șolticăriilor verbale“ e definit de Arcadie Suceveanu ca poet al „texistenței“. Joc de cuvinte pe măsura bogăției limbii române stăpânite de Leo Butnaru. Afinitățile mele față de versurile acestui poet se datorează mai ales fantasmelor și calambururilor „EdgarPoetice“, ironiei la adresa lumii tot mai needucate, anvergurii interculturale. Ceasul cu corb în loc de cuc întoarce pe dos, prin omofonie și polisemie, tot ce știm despre „romantismul negru“: „Car, car!/ într-un copac de corn stă corbul izolat greșit gramatical/ între ghilimelele maro închise de păstăi zornăitoare în/ vântul înghețat./ Car, car!/ erupe hilar croncănitul toxic al ciudatului pirat care a/ ajuns aproape simbol grație graseatei invenții EdgarPoetice/ de tipul Marlboro (pardon: «Nevermore!»).“ În Parnasul Bucegilor, steiurile ca niște opere brâncușene, sunt tocate de „ecoul sarcasmului bine temperat al/ huhurezului care nu e deloc exclus/ să-i fi sugerat lui Beethoven acel sinistru/ Bu-bu-bu-bu…“ (Fiindcă arta trebuie să fie, nu-i așa, vie!) Iar după EdgarPoeticele așchii negre e firesc să urmeze cele baudelairiene (cu flori sau… legume ale răului), transpuse în peisajul Mării Negre: „Pescăruși/ cu aripi de tuș țipă ceva din procesul intentat lui Baudelaire/ încerc să-mi reamintesc ermetisme/ barbisme/ întru a mă convinge că am foarte puțin în comun cu papa/ galii – aversiunea față de mulțime; ies din provizoria criptă a/ nisipișului, dându-vă astfel, sper (naivul!), o veste oarecum opti/ mistă în această viață de permanentă murire prin(tre) nisipăriile uni/versului-(și)- versului)...“ De altfel, și alte peisaje sunt nisipoase, pe măsura zilelor noastre. Îngerii de pe pereții unei biserici stau „până la genunchi în cernoziom“. Ironia, sarcasmul par singura soluție în vremuri de emfatice discursuri: „Ah, câte am făcut noi pentru Patrie/ Unii au murit,/ alții pur și simplu nu s-au născut“ (Pentru Patrie). Uneori, o muzicalitate vindecătoare coboară totuși asupra „inimii și creierului poeților blestemați“ prin poezia care se întrupează zeiește „din spuma laptelui pus la foc de Dumnezeu“ (Afrodita-Poezia) iar descurajarea prilejuiește cântece ale discretei anarhii față de „orice fleac postmodern care vrea în poem să-l pui“. Un dialog postmodern cu Ginsberg („tu, Allen Ginsberg, scriind într-un cimitir din Statele Unite ale Americii eu în unul din Statele Dezunite ale României despre floarea soarelui“) prilejuiește acest memorabil vers-parafrază : „Când eram mai tânăr și eram un cimitir de poeme încă nenăscute...“ Alt dialog cu Omul de Zăpadă dezlănțuie, prevertian, subtile paronomasii („Așadar/ stau față în față/ cu omul de zăpadă atât de alb/ încât îmi pare că stăm/ fașă în fașă.“). Cititorul, „dezgropar al poeziei“ („ceea ce nu înseamnă totuși că poetul/ ar fi un gropar al poeziei…“) poate desluși în acest amestec de jocuri ale contrastelor, de sarcasme la adresa temelor contemporaneității (distrugerea naturii, destrămarea Uniunii Sovietice…), unul dintre rarii maeștri ale căror operă se desăvârșește mai ales spre bătrânețe.
_______________________
*Leo Butnaru, „O sută și una de poezii„, antologie, prefaţa și selecţia reperelor critice de Arcadie Suceveanu, Editura Academiei Române, București, 2018

https://leo-butnaru.blogspot.com/2019/08/un-defazat-iremediabi-ce-se-crede.html

luni, 26 martie 2018

IRONIA DE LA BUCUREȘTI E MAI... IRONIE DECÂT CEA DE LA CHIȘINĂU?

 Într-un mai recent număr din „România literară” (13/ 2018), Gheorghe Grigurcu recenzează una din cărțile mele apărute acum 9 ani, „Ordine de zi, ordine de noapte”. Nu pot spune că nu mă încearcă ușorul sentiment de automăgulire că: uite, domnule, mai rezistă... (Sper că nu e un păcat prea mare...)
Numai că exegetul pornește oarecum de la parti-pris-uri care, referitoare la poezia din stânga Prutului, ar fi fost, poate (dar nici aici nu e sigur), oarecât îndreptățite până prin 1987-1988, nu și la cea scrisă deja după două decenii de la deschiderile libere spre zările lumii ale poeților de la Chișinău.
Exemplul vine chiar din capul recenziei amintite. Zice criticul: „...după cum remarcam și altădată, o trăsătură caracteristică a confraților dintre Prut și Nistru o constituie exprimarea ironică. E un mod de ripostă la condițiile istorice inicve, la precaritatea vieții (inclusiv culturale) de care au avut parte basarabenii, circumstanțe care le-au interzis adesea rostirea directă a nemulțumirilor și aspirațiilor legitime. Formă conotativă, ironia presupune un rafinament orientat”.
Ei bine, dacă referitor la ironia unui poet de la București (metropolă în care, de altfel,  exprimarea ironică e la ea acasă!) s-ar spune că ea, ironia, apare exact în contextul postmodern, chiar fiind aproape o condiție sine qua non a postmodernismului, în ce privește un autor din Interriverania specificul postmodernismului ca și cum nu ar fi unul... funcțional, nu ar ține de o manifestare firească a expresiei literare. S-ar crede (și se mai crede!) că, în Basarabia, ironia apare din cu totul alte motive decât cele general-umane sau general-românești. Sau... general-literare,e stetice. Oriunde în alte părți ale lumii, la baza ironiei stă postmodernismul, însă între Prut și Nistru, ironia, fie și una de bună calitate, chiar de... actualitate, este provocată, în continuare, de ușor de invocat parti-pris-uri la îndemână ca „mod de ripostă la condițiile istorice inicve, la precaritatea vieții (inclusiv culturale) de care au avut parte basarabenii, circumstanțe care le-au interzis adesea rostirea directă a nemulțumirilor și aspirațiilor legitim”.
Ei bine, însă poemele din volumul „Ordine de zi, ordine de noapte” nu au fost scrise într-un mediu și în circumstanțele de care spune criticul, ci în plină libertate, în plin spirit contemporan, postmodern, dacă vreți. Apoi, nici la București sau Iași, Cluj sau Timișoara etc., în respectivul retro-context, poeții nu au fost scutiți de „condiții istorice inctive”, de „precaritatea vieții (inclusiv culturale)”, de „circumstanțe care le-au interzis adesea rostirea directă a nemulțumirilor și aspirațiilor legitim”.
În acest caz, – pardon, de ce pe o parte de Prut ironia e una, pe cealaltă parte – e alta? Pentru că, pentru Chișinău, exegetul caută motivații socio-istorice, iar pentru București, în literatura scrisă în aceeași perioadă a lagărului socialist (comunist) operează cu motivații estetice. Eu unul mă îndoiesc de eficiența unor astfel de duble orientări, chiar dacă, la drept vorbind, ele nu deranjează... Ci doar cam dezorientează...

joi, 14 decembrie 2017

UN ALT MESAJ CARE FACE BINE LA ÎNCEPUT DE ZI. ȘI TOTDEAUNA...



Mulţumesc mult pentru calda ta receptare.
E o mare bucurie să descopăr în tine un suflet deschis să comunice şi să impartăşească din experienţele, din cărţile scrise/trăite, din pelerinajul acesta auster, dar plin de revelaţii prin realitatea ficţiunii.
E o mare dărnicie, pentru alţii, zădărnicie... să porţi în ziua de azi corespondenţe literare.
Pentru mine este o onoare şi o bucurie, aproape copilărească, acceptul tău de a împărţi (şi cu mine) reflecţiile-retrăirile atât de precis proiectate pe ecranul alb (bunicii îi spuneau tavanului cerime) înrămate în cinemateca cerului unei copilării, cum altfel, decât edenică.
Mulţumesc frumos pentru carte. Şi pentru postarea pe fb. Ce surpriză mi-ai făcut!
Nu mai ştiu cum a început corespondenţa noastră. Adică de unde.
Îmi amintesc însă, un mesaj pe care ţi l-am trimis, într-o vară, dintr-o grădină, în care stam cu o carte pe piept, cu ochii la cer și spuneam în gând o poezie a lui Emily... Ce fericită-i pietricica /Hai-hui, ce n-are de nimica.../a cărei cafenie haină e-un univers întreg de taină... Stăteam şi mă gîndeam la poemele tale, la modernitatea lor, la lăuntrica lor simplitate vie, ca şi a celor scrise de E.D. Şi la cât de greu se lasă descoperit lăuntrul, intrinsecul poeziei...
Îţi spuneam, în acel mesaj, cred, că azi este o ruşine să scrii poezii... Da, lumea e uşor circumspectă cu cei care scriu şi nu sunt de meserie poeţi, ca să zic aşa.
Odată am adus o revistă în care publicasem nişte poeme, să o dăruiesc unei mai tinere colege. Vrând să facă pe dura, probabil, mi-a spus ceva, cam aşa: nu ştiam că eşti poiată...cred că i s-a părut o glumă bună. Zic: (să ies din penibilul situaţiei dânsei), deci, am disimulat bine...
Sigur, nu puteam să îmi iau cuvântul înapoi, revista i-am dat-o, dar spusele m-au durut multă vreme. Voi fi mai atentă, mi-am spus, cu ce, cui dăruiesc.
În timp ce îţi scriu, la televizor, regele Mihai se întoarce la palat pentru ultima oară... Se intonează Imnul regal...
Trăiască regele în pace şi onor... cântat, firesc, cu fior. Emoţionant...
Apoi, clopotele din Dealul Patriarhiei, largi ecouri străbătînd norii, descriind o coroană sonoră, fugace, pe alpina simplitate a unui suflet ridicat la Cer. A DIEU, Majestate!
Şi totuşi, dragă Leo, cred că avem în comun atâtea lucruri adevărat-cunoscute din istoria noastră, prin grija unor părinţi, ori/şi dascăli, ori cărţi, încă din copilărie. Acestea sunt lucruri, la fel cu catehizarea, care te construiesc interior, te consolidează. E ca un sîmbure care nu poate fi spart, cu toate încercările de care poţi avea parte. E asemeni codului hermeneutic al subconştientului.
Şi, pentru a-ţi întoarce într-un fel, darul de vrajă al iernii noastre, un mic poem (...)
Şi o zi de iarnă de Jurnal, din Clujul viu, un reportaj din Biserica iezuiţilor de lângă Poşta Mare, unde odată, cândva, un alt poet, făr` să ştie că e văzut, cu o evlavie aproape copilărească, îngenunchiind, îşi spunea rugăciunea. Se numeşte Adrian Popescu. (El nu ştie că eu ştiu. Dar eu ştiu, că el ştie, că eu sunt).
Ataşez fila. Cum ar veni computerograma.

Inchei aici, voi citi poemele tale din memorii. Îţi doresc să îţi fie bine şi să ai dispoziţia potrivită pentru orice lucru.