IN MEMORIAM ION HOREA

                   La vârsta de 89 de ani, ne-a părăsit colegul și prietenul Ion Horea. De câte ori ne-a fost dat să ne întâlnim, mi-a oferit căltura sufletului și lumina atenției domniei sale, om de o blândețe și o înțelepciune rar întâlnite azi.
                   În iunie 1994, în incinta Muzeului de Artă Modernă din Galați, ni s-a întâmplat să conversăm pe îndelete. Republic aici interviul de acum un sfert de veac.

Ion HOREA:

DACĂ NU AM CĂLDURA DIN AFARĂ, TREBUIE SĂ AM COMBUSTIA MEA INTERIOARĂ

– Stimate domnule Ion Horea, iată-ne retraşi în una din sălile Muzeului de Artă Contemporană din Galaţi, muzeu care, în aceste clipe, este colindat cu negrabă de colegii noştri sosiţi din mai multe ţări la Festivalul Internaţional de poezie românească „Zări şi etape”. Mi se pare că anume aici şi acum este momentul propice „să-i aduc aminte” poetului Ion Horea că, decenii în urmă, dumnealui a studiat la Facultatea de belle-arte...

– A fost o încercare de un an de zile, 1948-1949, într-un moment critic al biografiei mele. Am terminat liceul. Fratele meu era în anul trei al Institutul de Arte Plastice la Bucureşti, fosta Academie de belle-arte, pe urmă devenită Institutul „Grigorescu”. Părinţii mei erau ameninţaţi să fie declaraţi chiaburi, iar eu – să intru într-un con de interdicţie a urmării unei facultăţi. Şi era un an de încercare, şi m-am alăturat fratelui meu, eu neavând până în acel moment dovedit un talent plastic, dar vibra ceva în mintea, în condeiul şi capacitatea mea de a configura oarece pe hârtie. Am luat examenele cu „foarte bine” şi am fost un student exemplar. L-am avut pe Dărăscu la desen, pe Medrea şi asistentul lui, Boris Caragea, la sculptură şi eu, dacă aş mai fi rămas, aş fi urmat sculptura.

– Însă aţi urmat... poezia şi aţi rămas în cuprinsurile ei. De unde şi următoarea întrebare, la care v-aş ruga să-mi daţi un răspuns fulger, fără a lăsa timp între ispitirea mea şi răspunsul domniei voastre. Şi, dacă sunteţi de acord să ne autotestăm în acest mod, iată întrebarea: când auziţi cuvântul poezie, care este primul lucru, prima imagine, prima noţiune ce vă vine în minte?

– (...)

– Vom remarca şi pauza, lungul şir de clipe care despart întrebarea de răspuns...

– Da... Trebuie să remarcăm pauza, fiindcă pentru mine este important – şi nu numai după ce mi-am făcut o relativă cultură literară – de a înţelege poezia ca totalitate, ca pe o cuprindere a fiinţei în elementele ei esenţiale, de la cântec la dimensiunile cosmice în scrierea duratei existenţei. Poate că pare fals ceea ce spun şi pare o încercare de a explica, acum, la nevoie, această stare, dar niciodată n-am acceptat să i se spună poezie unui text facil, unui text uşor distractiv versificat, unei lozinci versificate, etc., adică oricărei forme fals literară a unei substanţe cu totul străină de poezie, a unui gest cu totul în afara demersului poetic. Şi înfiorarea lirică, şi acea modificare a propriei tale fiinţe, în minutele, în ceasurile lecturii de poezie, dacă nu se produce, nu realizează termenul de poezie şi nu se configurează nimic în fiinţă. Petru asta spun că încerc să explic prin ceea ce refuz, ca să rămân la esenţialitatea poeziei. Cum să spun? Nu mă sfiesc să văd în poezie treptele tragice ale fiinţei în materialitatea ei, în ceea ce Arghezi dezvăluie cu rigori extraordinare: pe măsură ce creează fiinţa în poezia lui, o şi demontează, o şi dezarticulează, de la intimităţile corporale la gestica socială şi la proiecţiile cosmice. Cam aşa înţeleg eu poezia.

– Recunosc că trăiesc un neobligatoriu moment de dezamăgire, gândindu-mă că aici, în muzeu, în anturajul atâtor pânze de o copleşitoare cromatică, aţi fi putut aduce în prim-planul răspunsului şi exemplul străvechi cu legătura dintre pictură şi poezie, pornind încă de la anticul grec Simonides care susţinea că pictura este o poezie care tace, iar poezia este o  pictură care vorbeşte. Sau, dacă aţi spus că aţi fi putut trece la sculptură... altceva, pare-se un neamţ pre nume Richter, afirma că pitura este mijlocitoarea dintre poezie şi sculptură...

– Nu-i târziu... Nu-i târziu să ne referim la atare exemple, pentru că relaţia între vibraţia culorii şi tot ceea ce ţine de datul natural al existenţei – natura îţi este dată prin formă şi prin culoare – o găsim aicea, în acest loc, sintetizată. E poezie, e poezie în culoare, într-adevăr.

– Destinul unui om de creaţie, lucid, conştient de sine, ar fi un sistem sau ceva ce ţine mai mult de hazard şi imprevizibil?

– Şi de una şi de alta, cred eu, gândindu-mă chiar la propria mea existenţă. Eu am avut, zic, norocul, şi când sunt foarte trist, zic nenorocul, de a fi alături de vărul meu primar, poetul Ioanichie Olteanu, traducătorul lui Esenin. Din anii adolescenţei, acest om, în vacanţe şi în întâlnirile noastre, era prototipul cărturarului, poetului şi intelectualului care, până la această oră, mă intimidează, şi eu în faţa lui sunt acelaşi şcolar de acum patruzeci de ani. El mi-a dezvăluit peisajul literar românesc şi confluenţele cu literatura universală şi mi-a oferit biblioteca lui de la ţară şi mi-a schiţat fişe de lecturi pentru studiul organizat al literaturii şi al poeziei, în special, şi am înţeles punctele esenţiale în evoluţia poeziei româneşti de la bătrânii până la modernii mari poeţi ai limbii noastre şi, concomitent, direcţia spre ceea ce înseamna în timpul războiului, deci la pragul modernităţii pe care am trăit-o ulterior (Baudelaire, Rimbaud, poezia franceză, Esenin; poezia mare europeană, mondială, Whitman în ediţia din „Cultura naţională” a lui Pârvan, traducerea lui Busuioceanu, el mi-a dat-o; mi-a dat reviste, „Gând românesc” a lui Arghezi şi antologia lui Pillat şi Perpessicius; mi-aduc aminte – sunt cărţile de căpătâi ale mele în anii adolescenţei). Deci, e o şansă. Din acest moment, începe modificarea, poate a altor posibilităţi ale vieţii mele. Puteam să fiu un elev de liceu care termină şi studiază comerţul sau mai ştiu eu ce, ca să fie ceva în viaţă. Ei nu, s-a modificat! Sigur că a vibrat ceva în mine, că altfel puteam să fiu indiferent la prezenţa vărului meu în casă sau în sat.

De aici prieteniile literare şi afinităţile şi ambianţa pe care o creezi alături de oameni. Este foarte important. Eu nu am avut parte de un mare noroc, ca să-l duc mai departe, pentru că, precum v-am spus, viaţa m-a forţat să mă izolez. Am fost obligat, după un an de zile, să părăsesc Institutul, căci l-au făcut, totuşi, pe tata chiabur şi era să fiu dat afară cu huiduieli, fratele meu la fel. Am mers la uzinele de la Cugir şi m-am făcut desenator tehnic. Pe dexteritatea mea de desenator am putut să învăţ uşor desenul tehnic şi am fost un excelent desenator tehnic-copist doi ani de zile. Pe urmă m-am dus la Şcoala de literatură „Mihai Eminescu” şi am reintrat în ambianţa culturală...

– După atâtea lecturi solide, pe care vi le recomandase vărul Ioanichie Olteanu, ce mai făceaţi la Şcoala de literatură?

– N-au fost aşa lecturi solide... La Şcoala de literatură am înţeles şi latura bună şi latura rea a scrisului. Nu am acceptat în sinea mea îndoctrinarea şi toată povara ideologică, politică ce ni se impunea, care implica cenzura şi eliminarea valorilor. Mergeam în Parcul Kiseleff, în spatele şcolii, şi citeam pe Arghezi pe sub tufişuri, cu Alexandru Căpraru, cu alţi confraţi. Am avut un vraf de cărţi – Panait Istrati, Ion Barbu, Octavian Goga, Liviu Rebreanu chiar, pe care le ţineam ascunse în dulap şi, la un moment dat, când se anunţa o razie prin dormitoare, le-am dus la o doamnă cunoscută din oraş, să nu mi le distrugă. Am fost găsit citind „Tragedia Omului” de Modach în traducerea lui Goga şi profesorul de marxism mi-a confiscat cartea, zicând: „Dacă mâine la examen vei şti, ţi-o dau înapoi, iar de nu...” Am ştiut perfect şi mi-a dat cartea, profesorul Hoajă. Pe urmă îmi vorbea în alţi termeni despre literatură, după ce s-a desfiinţat şcoala, iar băiatul lui, din câte am auzit, este un teribilist publicist şi scriitor.

Dar asta e o paranteză, care poate fi eliminată.

– N-aş crede. Orice dialog are parantezele şi imprevizibilele lui segmente de zigzag, care-i oferă farmec.

– Dar am înţeles altceva. Prin Şcoala de literatură un număr de oameni de valoare au reuşit să fie selectaţi, promovaţi şi să li se deschidă calea spre afirmarea literară. Vorba lui Sadoveanu la deschiderea şcolii: „Important este dacă va rămânea unul dintre voi”, aicea nu mai ştiu cum a spus... Este adevărat. Adică, de acolo au ieşit două-trei sute de oameni, absolvenţi...

– Să ne amintim numele câtorva colegi de-ai dumneavoastră...

– Aşa... Eu n-am fost coleg cu Labiş, el a venit după mine. Înaintea mea a fost Alexandru Andriţoiu, Aurel Rău de la Cluj. Coleg cu mine a fost Alexandru Căpraru, cum v-am spus, Victor Tulbure...

– Observ că în primul rând îi amintiţi pe transilvăneni. Ce-i drept, Tulbure e de la Căuşeni, fostul judeţ Tighina...

– Dacă-s de pe acolo, din Transilvania... Eu, chiar fără să locuiesc la Cluj, am avut sentimentul că aparţin cercului lor, pentru că vărul meu Ioanichie Olteanu era şeful mişcării literare clujene a  tineretului, printre care se aflau prietenii şi colegii mei... A fost criticul Aurel Martin, care a murit, bietul, acum câteva luni; a fost coleg la Şcoala de literatură cu mine; Panek Zoltan, prozator maghiar, de asemenea de la Cluj, a fost tot în generaţia noastră. În sfârşit, îmi scapă acuma numele unora... O parte din ei au devenit publicişti, pierzându-se în ziaristică, alţii au dispărut cu totul. Erau bieţi copii care au scris un articol la un ziar de perete şi i-au dus acolo să-i facă scriitori. Dar cine a avut puterea să stăruie în literatură şi să-şi urmeze vocaţia, au fost liberi s-o facă.

– Apoi, după studii, unde aţi fost repartizat? Căci se repartiza, nu?

– Ca să vedeţi, climatul Şcolii de literatură era totuşi ceva pe care dacă n-aveai puterea să-l cenzurezi, te supunea şi te anula, te anihila. Directorul şcolii era Petre Iosif. A ajuns pe urmă ambasador la Roma. S-a întors. A murit. În şedinţa de repartizare a posturilor era de faţă Mihai Beniuc. Eu am intrat la o discuţie cu prozatorul Remus Luca şi cu poeta Aurora Cornu, care acuma locuieşte la Paris. De ce? Pentru că toţi trei am fost repartizaţi la „Viaţa Românească”. Şi ce spune Petre Iosif, directorul, care a aflat cu o săptămână înainte de închiderea şcolii că tata ar fi chiabur? (La intrare, mie nu mi-au cerut nici o fişă, n-am completat nimic. Nici nu ştiau cine sunt. Şi am fost al doilea în promoţie.)

– Viitorii scriitori să fi fost privilegiaţi chiar şi la capitolul anchetă?

– Nu din cauza asta, ci dintr-o neglijenţă birocratică a lor. Pentru că pe mine m-au chemat de la Cugir peste examenul pe care l-au dat ceilalţi.

– Şi ce-a spus extrem de vigilentul director?

– Zice: Ion Horea este un om talentat, a fost un elev foarte bun... (Mă recomanda lui Beniuc, care era secretarul Uniunii Scriitorilor). Eu cred că va face un lucru bun la „Viaţa Românească”. Dar el are o singură datorie în viaţă. (Fiţi atenţi: asta o spunea directorul şcolii). Datoria de a-şi urî părinţii, de-acum încolo. (Fiţi atenţi: să-şi urască părinţii! O spunea directorul şcolii).

Ei, poate fi un cuţit, o ghilotină mai cumplită, lăsată pe sufletul unui tânăr?

– Se apela, presupun, la nefastul exemplu al unui nefericit copleş rus, Morozov...

– Ilia Morozov...

– Pavlik...

– Pavlik Morozov, pardon. Ilia era Muromeţ.

– Nu e rău deloc să-i confundăm, zic eu. Să-i confundăm până la deplina lor uitare. Avem motive serioase...

– Aşa... Poate fi un sfat mai oribil, mai cumplit, dat de un pedagog unui tânăr pe care-l trimiţi în viaţă, decât să aibă în faţa lui această scriitură nefastă, să-şi urască părinţii? În acel moment eu am înlemnit. Mi s-a stors sângele din vine. Era să cad acolo, jos, de ruşine şi de spaima acestui cuvânt. Şi Beniuc a văzut, şi a pus mâna pe umărul meu şi zice: „Ion Horea e un om de talent, îl preţuiesc şi sunt convins că la „Viaţa Românească”, unde e un mediu mai liniştit, mai retras, va face un lucru foarte bun, şi pe asta trebuie să mergem”. Nu l-a contrazis pe „marele politician” Petre Iosif.

– Oricum, a reuşit să atenueze gravitatea situaţiei.

– Da. Asta a fost Şcoala de literatură, căreia eu îi mulţumesc. Căci, dacă nu mă duceam acolo, probabil că mă înglodam în problemele tehnice; chiar aveam de gând să mă calific strungar şi să lucrez, că-mi plăcea... Eu nu pot admite viaţa dezordonată, boema şi parazitarea în existenţă, să aştepţi din partea altora să-ţi vină bunurile vieţii. Şi, a doua situaţie: ori mă întorceam acasă, să fiu alături de părinţi la toate suferinţele, ori, dacă ei spuneau să stau acolo şi să-i las pe ei să se descurce cum pot, că leacuri nu erau, chiar în toamna aceea intram la şcoala de calificare şi aş fi ajuns un strungar excepţional. Aveam o mână de tehnician formidabilă şi ochi bun. De fapt, eu acolo poate că trebuia să mă afirm în viaţă.

– V-aţi afirmat plenar în poezie. Şi în domeniul ei sunteţi un foarte bun tehnician. Căci există în scris şi o latură a ingineriei artistice, nu?

– Eu înţeleg poezia ca pe o organizare, nu ca pe o destrămare a valorii cuvântului, a fiinţei cuvântului. Şi aşa am înţeles şi marea poezie a lui Nichita. Nichita Stănescu mi-e prieten foarte bun, e naşul fiicei mele, am petrecut cu el zile şi nopţi în bucuria cunoaşterii frăţeşti, foarte apropiate. Eu am scrisul meu şi el l-a apreciat. Eu i-am apreciat totdeauna geniul şi formidabila capacitate de a structura. Nichita structurează. El nu destramă cuvântul. El atât îl densifică, încât poate să explodeze cuvântul, ca un fenomen ceresc. Dar epigonii lui şi cei care cred că Nichita era o joacă de-a cuvintele nu înţeleg esenţialitatea poeziei lui. El, când condensează ideea, poate să elimine tehnica formală. Asta e altceva. Eu spuneam că ajungeam un tehnician foarte bun, pentru că am simţul ordinii cuvântului şi a gândului.

– E o mai generală calitate a ardelenilor.

– Probabil. Capacitatea însă de-a face mare poezie pe această linie – e altă problemă, dacă am reuşit sau dacă reuşesc sau... Dar ca stil de viaţă şi ca mod de-a înţelege, rostul poeziei este aceasta: de-a recrea şi de a restructura într-o ordine, într-o armonie, într-un echilibru al formelor care să dea bucurie. Poate că aicea e şi ochiul şi raportul cu elementele plastice, în faţa cărora ne găsim. Poate că îmi dau dreptate. Când linia nu e linia de aur sau o culoare nu e la locul ei sau când se strică, chiar voit, şi se destramă lucrurile... Le înţeleg, ca fenomen omenesc, căci tot ce e omenesc e de înţeles. Dar mă depărtez şi-mi caut echilibrul în alte valori.

– Atunci când căutaţi, când găsiţi ceea ce căutaţi sau când doar continuaţi căutarea, vă gândiţi la ce vă stă şi la ce nu vă stă în putinţă în literatura pe care o scrieţi, pe care aţi dori să o scrieţi?

– Păi, vrând-nevrând... Deşi, cum să spun, te apropii de ceasul scrisului, te apropii de momentul în care simţi că aici trebuie să spui ceva într-un context al acumulărilor şi-al gândului şi-al preocupărilor. Eu am o povară, am nişte greutăţi de plimb care îmi stau pe suflet şi de câte ori încerc să scriu, orice aş scrie, prima trimitere, ca o rază laser, este acolo, la Vaidei, în casa şi-n locurile de unde am văzut minunile lumii. Trebuie să mă situez acolo şi de acolo să descifrez ceea ce am de spus mai departe. Această greutate o simt de multe ori, adică mă leagă şi mă limitează la un perimetru biografic şi geografic...

– Şi tematic, ar fi zis unii critici...

– Şi tematic, da. Dacă reuşesc ca din acel cerc să arunc nişte gesturi şi nişte gânduri cu alte semnificaţii, e bine, dacă nu, e o limită pe care o simt şi mă stinghereşte uneori. Acuma, la această vârstă, când am parcursul configurării acestei biografii lirice, nu mi-am dat seama, pentru că există o anumită naivitate, o anumită inconştienţă a omului, care scrie ceea ce-i place – eu sunt şi un hedonist, un voluptos în lecturi, ca şi în scriitură. Nu caut neapărat să cenzurez şi să structurez pe nişte idei reci şi străine.

Însă cum să spun? Nu pot să fac eu aprecierea... Lucrul ăsta reiese din ceea ce-i scris. Ceea ce nu-i scris nu are nici o valoare.

– Vorbeaţi de ceasul scrisului, de apropierea de momentul în care simţi că aici trebuie să spui ceva... Care ar fi deosebirea dintre starea sufletească obişnuită şi starea pe care o trăiţi în timpul creaţiei, oricum deosebită de cotidian, nu?

– Da, o stare de singurătate, de tristeţe fără margini, de nelinişte, în care, dacă nu scrii, înnebuneşti; dacă nu ieşi din ea scriind. Şi lecuirea prin scris este extraordinară. Dacă o noapte de lucru se configurează cu câteva strofe sau câteva versuri, care-mi plac şi simt că le-am alcătuit în esenţialitatea fiinţei mele, a doua zi nu mă mai doare nimic şi viaţa mi se deschide în alţi termeni. Şi dacă lucrul acesta ţine săptămâni de zile, e o biruinţă. Cu ani în urmă, când erau iernile mai friguroase şi viaţa mai apăsată din multe privinţe – în privinţa momentelor materiale cotidiene, căci de celelalte nu mai vorbesc – eu mi-am propus că, dacă nu am căldură din afară, trebuie să am combustia mea interioară. Şi am scris, cum se zice, pe ruptele, am scris în lunile de iarnă. Am lucrat, şi arhiva mea la ora actuală îmi dă acea linişte şi siguranţă că nu am trăit degeaba, pe lângă lucrurile publicate aflându-se şi multe din cele care vor fi tipărite postum, probabil.

– Constataţi cu atâta seninătate acest fapt, cum să-i spun? de dincolo de...

– Şi un sentiment al postumităţii este foarte bun. Foarte bun şi vindecător. Aşa cum e gândul sinuciderii la Cioran; adică, mai este încă un leac, mai este încă o soluţie. O amâi, o amâi...

– Aş vrea să revenim la Nichita, cu care aţi fost prieten, întrebându-vă: cum găsea compatibilitate Ion Horea, om de un caracter atât de calm, i-aş zice chiar un caracter...  şoptit – de ce nu? – cum găsea, deci, compatibilitate cu exuberantul, neogoitul întru tot ce este sau doar pare minunat pe lume şi demn de mirare Nichita Stănescu? Cu vulcanicul Nichita...

– Să zic o paranteză: eu nu am fost unul dintre prietenii lui care-l căuta zilnic cu momente bahice şi cu întruniri de cenacluri la el acasă, sau cu ungeri de genii... Gesturile lui Nichita erau foarte frumoase şi foarte bune...

– Sub patrafirul imaginar al lui Stănescu se ungeau cele mai multe genii pe metru pătrat. Ştiu aceasta din septembrie 1976, când, la Chişinău, pontiful poeziei moderne româneşti exclama: „Vrednic este!” la apariţia oricărui coleg de-al său din Basarabia...

– Nu eram în ceata lor. Noi ne vedeam mai rar, dar cu o stimă deosebită. Am fost la un moment dat colegi de redacţie, la „România literară”. Şi, pe urmă, până la sfârşitul vieţii, el a rămas în schema noastră redacţională. Că nu ştia unde e redacţia şi nu-l interesa, asta era altceva, dar faptul că toată lumea îl preţuia şi-i îngăduia să trăiască liber şi să-şi ia salariul şi să aibă cu ce trăi, şi Uniunea avea grijă de Nichita... Era un gest frumos al confraţilor şi era o preţuire a lui, de care el şi-a dat seama. Şi-a dat seama şi îşi putea permite gestul de copil frumos al tuturor. Şi era bine. Dar, din păcate, şi alţii, care nu au nici pe departe conturul lui Nichita, au avut pe urmă aceleaşi pretenţii, că ei sunt genii şi trebuie să fie întreţinuţi de societate. Dar trierea o face, societatea, în alt chip.

– Aţi putea susţine sau contesta faptul că până în prezent destinul, literar al poetului Ion Horea a avut şi vreo eclipsă? Fireşte, parţială şi provizorie.

– Poate că are chiar şi în momentul de faţă...

– Prin ce s-ar putea explica, să zicem, o eclipsă de destin artistic?

– Prin incapacitatea mea de a fi ceea ce s-ar aştepta să fiu sau ceea ce eu însumi aş fi crezut că pot să fiu la un moment dat. Exista şi nişte limite ale vieţii. Nu le pomenesc. Cum să vă spun? – ca pe un joc de cuvinte şi ca pe o întorsătură a gândului, dară sunt astfel de sincope. Eclipsele s-au datorat, în parte, propriei mele biografii, propriei mele tulburări de viaţă. S-au datorat în bună parte limitelor mediului şi a posibilităţilor de afirmare în viaţa literară a ideologiei, a diriguirii şi a climatului literar în care efortul unui poet era de a răzbi şi de a ieşi din încercuire şi nu de a se confunda şi de a se complace în încercuire. Or, acesta a fost un efort de o viaţă.

– Credeţi că aţi fi meritat un destin mai generos? (Mă surprind: ce întrebare dramatică vibrând într-un sentimentalism oarecum încordat, sfâşietor, poate, dar fără a se ajunge la scrâşnet de dinţi...).

– N-am cerut nimănui acest lucru. Ăsta mi-a fost destinul şi, cât am putut, l-am dus, şi, cât îl pot duce, îl duc mai departe.

– Secole în şir problema raportului dintre artist şi societate a fost pusă într-un mod aproape tragic. Putem presupune o ameliorare a acestui raport, adică o rezolvare pozitivă a problemei în cauză?

– Cred că nu s-a schimbat şi nu se va schimba nimic din această relaţie. Nu vreau să fac din conflictul artist-societate o teză romantică. Întotdeauna mediul social are legile şi dreptul său de a creşte pădurea de oameni în lumea aceasta cu toate legile existenţei, lume în care artistul, poetul este fiinţa care vrea să fie altceva şi în loc să-şi consacre timpul unei afaceri, unei munci plătite imediat, îl consacră unei gratuităţi, unui lucru care nu are corespondent imediat cu legile vieţii curente. Şi atuncea conflictul se iveşte din capul locului: să-ţi consacri viaţa altcuiva, altor valori şi valorile acelea nu sunt cântăribile, nu sunt plătibile imediat, nu sunt apreciate de societate drept bunuri absolut necesare imediat, cum îi pâinea şi cum îi laptele. Eu însumi văd, în momentul de faţă, când viaţa s-a scumpit şi când e foarte grea şi banii îs tot mai puţini, în condiţia mea, în ce mă priveşte pe mine... Alţii pot să se joace cu milioanele, nu? Dar eu însumi văd când am în mână un ban şi ştiu că trebuie să iau pentru familie de mâncare şi aş lua şi o carte, care mă costă măcar  şi jumătate echivalat, renunţ la carte şi iau mâncare. Trebuie să fie o carte excepţională, absolut, care să-mi roadă sufletul, dacă n-o am, şi să amân şi să fac cumva s-o iau. Nu-mi mai pot permite luxul acela de a cumpăra carte ieftină. Iată, se ivesc conflictele. Aceasta este o împăcare a fiinţei tale cu lumea. Aceasta este o suferinţă.

Pe de altă parte, societatea socialistă, care avea criteriile ei de impunere, de selectare şi de diriguire a vieţii spirituale şi materiale, venea cu avantaje în faţa omului de artă şi în faţa culturii. Până la un anumit punct. Pe urmă s-au destrămat, chiar în interiorul ei. Ultimii ani nu au mai fost cu atâtea avantaje şi aveam greutăţi enorme ca să scoatem revista pe banii noştri, să scoatem almanahuri, ca să facem bani. Însă a venit la început şi a captat lumea cu promisiuni şi chiar cu drepturi de autor, cu posibilităţi de a încuraja. Şi un autor putea chiar să trăiască din literatură. Nu toţi, dar mulţi. Însă, în schimbul acelor posibilităţi, îţi cerea altceva. Nu te obliga să scrii orice. Eu nu-s de părerea celor ce susţin contrariul. Dacă n-ai vrut să scrii, n-ai scris. Nimeni nu te obliga să scrii literatură proastă, nimeni nu te obliga să scrii texte de propagandă, nimeni nu te obliga să scrii lozinci, nici să lauzi pe nu ştiu cine. Nu-i adevărat. Eu am lucrat la o revistă în tot acest timp. Şi ştiu raporturile mele cu oamenii. Trimiteau unii cu trei ani înainte de congresul viitor al partidului versuri în cinstea acelui dezmăţ ideologic. Le puneam într-un sertar acolo, căci o să am nevoie de ele. Dar nu te obliga. Însă îţi crea un climat în care conflictul era imediat între fiinţa ta şi dorinţa ta de a scrie ceva cu totală detaşare şi găsirea unor termeni filosofici şi literari, în care nu erau înscrise indicatoarele curente. Deci, acel efort de a ieşi din încercuire. La ora actuală, scriitorul este liber să facă orice. Cine-l susţine? Cine-l aprobă? Şi cine-i dă pâinea cea de toate zilele? Nu se iveşte marea problemă? Şi-atunci această balanţă între existenţa creatorului şi existenţa materială a lumii, a societăţii, cu multitudinea ei de aspecte, cu legile ei fireşti, obiective, cum se zice, cu surprizele ei, cu răsturnările, cu eşecurile ei... ca să nu mai vorbim de condiţia fizică a scriitorului. Eu toată viaţa am fost un om şubred, un om bolnăvicios. Nu pot face abstracţie de capacitatea mea de a-mi trăi viaţa din plin, deci de a acumula energie, sau de incapacitatea mea de a face asta; de capacitatea de a munci nopţile cu osul şi cu sângele pentru literatură şi de durerile care, când se însera, mă anulau, şi luni de zile nu mai eram om, ş.a.m.d. Adică, viaţa mea a fost înscrisă cu destule semne de întrebare şi mi-a eclipsat destinul literar în multe privinţe.

– Vorbim despre necesitatea unei munci literare permanente, despre o continuitate a eforturilor întru căutarea cuvântului ce exprimă adevărul. Şi această aviditate a muncii mă duce cu gândul la un text sacru, în care spune: „Blestemat să fie acel om care va lucra de sâmbătă seara până luni la răsăritul soarelui”. Să se refere oare această afurisenie şi la scriitori, mulţi dintre care lucrează cel mai intens anume în acest răspas în care, se subliniază în textul deja citat, „nici un lucru să nu lucraţi”?

– ...Depinde cine rosteşte blestemul şi care e sensul acestui blestem... Isus Hristos a fost blestemat de lumea lui şi bătut în cuie şi huiduit pentru cel mai mare poem pe care l-a scris cineva, Poemul Omului, Poemul Credinţei, al Fiinţei, al Iubirii. Cel mai mare poem de iubire este doctrina creştină. Pentru asta a fost blestemat, nu? Dacă un poet, Eminescu, şi-a ţinut viaţa în mizeria lui, nu totdeauna justificată, că n-ar fi avut ce să bage în gură, dar avea mizeria lui exterioară aparentă, pentru că era mult prea mare lumina interioară care punea toate amănuntele în contrast, deci omul acesta şi-a răstignit viaţa până la pragul marilor suferinţe. Şi-atunci în judecata cui, în preţuirea cui şi-n cântărirea cui, din timpul său, din contemporanii săi şi din lume? A cui? În definitiv, un poet nu trebuie să fie neapărat răsplătit imediat. Nu-i o lege, vreau să zic, scrisă. Nu omenească, ci o lege a destinului, ca el să fie fericit, ca el să fie răsplătit, ca el să fie ţinut în braţe. Termenii aceştia s-au făcut la începutul socialismului: poetul are un mesaj social, el e un trimis al poporului, el este un... un... – nu se folosea cuvântul profet. Dar îl subînţelegem şi-acum – un înaintemergător, aşa. Pentru asta îl plătim bine, îl ţinem pe braţe, îi dăm onoruri, îl decorăm, şi-l facem... Era frumos şi era încurajator. Chiar s-a teoretizat lucrul ăsta, s-a scris despre el şi lumea l-a înţeles ca pe un lucru nobil: să fii în slujba unor înalte idealuri sociale.

– Dar cam se ştie ce se ascundea în dosul acestor brodări ideologice, politice...

– Se ştie. Şi anume, acele lucruri oribile, care s-au dezvăluit a fost o înşelare care a dus la o suferinţă interioară a conştiinţelor marilor creatori. Nu numai Soljeniţân. Soljeniţân a fost unul care a dus jugul, a dus greul GULAG-ului, dar lecţia lui e a întregii lumi. Şi noi, astăzi, generaţia mea, şi nu numai generaţia mea – cei care am parcurs această etapă – avem dreptul să cădem într-o amară melancolie şi să privim cu un ochi critic şi să nu ne temem de judecata noastră interioară, pentru dreptul de a trece prin istorie, acceptând orbeşte ceva, necăutând în spirit critic toate adevărurile şi ignorând suferinţele multor contemporani. Biografia mea este încărcată de suferinţele propriilor mei părinţi. Dar am crescut, în anii aceia, cu gândul că altfel nu se poate. Tata îmi spunea: „Asta e soarta noastră”. Doar pentru că a avut două hectare în plus. Nu a avut moşie. A tras la plug şi la coasă toată viaţa.

– Prin ceea ce scrieţi, prin ceea ce mărturisiţi sunteţi organic legat de ancestralitatea şi de toate celelalte timpuri ale satului românesc. Această constatare mă face să-mi amintesc de unii poeţi care nu-şi ascund ostilitatea faţă de maşinismul, faţă de tehnicismul timpului prezent şi al celui ce vine. Aţi fi sau nu printre ei?

– Eu nu privesc cu ostilitate. Şi, dacă un poet e în dreptul lui interior, în acordul lui interior şi în capacitatea lui de creaţie să proslăvească şi această lume a oraşului, a maşinilor, a ceea ce s-a făcut şi se face, eu îl privesc cu înţelegere şi cu admiraţie. Substanţa mea, biografia mea, orizontul meu interior şi educaţia mea sunt cuprinse în acel mod de a fi, pe care-l spun şi pe care nu vreau să mi-l schimb. Am scris şi anumite versuri mediocre şi proaste, cântând diverse şantiere şi diverse lucruri, care erau versificări relativ oneste ale adolescenţei mele literare şi pentru care o lopată de pământ se va găsi oricând. Şi s-a găsit, căci nu le-am inclus în volume şi n-au trecut mai departe. Ca şi unele – puţine – accentuări cu caracter mai politic, politico-social, de implicaţie socială. Nu am cap politic, din care cauză nici astăzi nu mă descurc în hăţişurile politice şi nu fac parte din nici un partid. Dar totdeauna am privit politic în modul unei soluţii a unor nevoi sociale şi-atuncea, vrând-nevrând, unele motive te duceau la găsirea sau accentuarea unor conflicte sociale, care aveau şi o implicare politică. Eu am parcurs toată această perioadă. Nu mă laud acuma, şi nici nu e cazul. Doar constat că nu am închinat nici un imn partidului. Poate n-o să credeţi...

– Nu pun la îndoială mărturisirile dumneavoastră...

– Şi nu pentru că nu aveam încredere, nu pentru că eram ostil, nu pentru că nu acceptam partidul comunist. Nu pentru asta. Ci pentru că n-am simţit eu că pot să fac aşa ceva. Nu dau nume, însă un poet care este afirmat cu totul pe alte planuri şi la ora actuală este foarte sus şi foarte bine văzut, are o splendidă odă partidului în antologia apărută în „Biblioteca pentru toţi”.

– Nici nu e cazul să vă pretind nume.

– Dar nu are nici o importanţă. Vreau să spun că sunt accidente în viaţa unor oameni. Sunt accidente... A-a! dacă eşti un fanatic zugrăvitor de lozinci şi de poziţii conjuncturale, care duc la drame şi la tragedii omeneşti, eşti condamnabil, dacă n-ai înţeles acel lucru. Şi poate că tragedia unor mari poeţi sovietici, care şi-au pus capăt zilelor în momentele lor de răscruce, de aici a fost. Poate şi la Maiakovski, poate şi la Blok, poate şi la Esenin... Nu numai marile lor convulsii interioare, ci şi marile ciocniri cu neadevărurile şi lucrurile în care au crezut, apoi au văzut că au altă înfăţişare.

– Ca să dăm o rotunjime dialogului nostru, revenim la punctul de la care am pornit: la Galaţi. Ce faceţi în acest oraş dunărean?

– Păi, suntem cu toţii la Festivalul internaţional „Zări şi etape” în poezia română contemporană, de la care, sincer vorbind, aşteptam ceva mai mult. Însă, în primul rând, mă bucur că ne-am cunoscut noi înde noi, cei 30-40 de oameni, câţi suntem aici. Aceasta este o înmănunchere frumoasă de suflete şi lasă o amintire luminoasă şi relaţii care să dea Dumnezeu să trăim şi să fim sănătoşi ca ele să se adeverească şi-n alt tip de colaborări, probabil în viitor, ceea ce s-ar configura în inimile unui mare număr de oameni, dacă mă gândesc la cititorii, la iubitorii de poezie. Şi le mulţumim organizatorilor şi gazdelor că ne-au oferit ocazia să ne întâlnim şi să ne reîntâlnim cu toţii în frăţietatea limbii române.

Galaţi,

10 iunie 1994