Notă: Acum câteva zile, publicând aici, ceva mai jos, un fragment din memoriile estivale legate de "Vila Stancu" de la Neptun, menţionam că textul a apărut în revista "Discobolul". Dar, remarcând mai apoi că, de un timp, publicaţia în cauză nu şi-a mai plasat numerele pe net, precum o făcea, reproduc eseul integral.
NEPTUNUL, VILA ŞI ÎMPREJURIMILE
Titrând: Neptunul, Vila şi Împrejurimile – cred că spun, că sugerez mai mult, că nu restrâng aria semnificaţiilor, că las liber spaţiile, orizonturile, precum şi sunt de fapt cele marine. În fine (chiar de la început de text!), concluzia ar fi că aici, acolo, la mare, dar şi în amintirile mele, cea mai potrivită titrare e anume cea cu ÎMPREJURIMILE, cu VECINĂTĂŢILE. Pentru că Neptunul, Vila Stancu se fixase, ca de la sine, drept punct/ centru radiant, de la care s-au tot răspândit vectorii hălăduirilor şi întâlnirilor mele memorabile, într-o Roză a Brizelor ce au adiat mereu uşor sentimental, spre Mangalia sau spre Constanţa, spre Babadag sau spre Tulcea, de aici – spre Delta Dunării cu toate bogăţiile şi farmecele ei. Şi pe aceste căi răspândite prin apropiatele sau depărtatele împrejurimi, de cele mai multe (într-adevăr: de multe) ori am fost împreună cu colegi, prieteni, unii dintre care – personalităţi notorii ale literaturii din România şi din Lume. Nu o singură dată, în acele deambulaţii – pedestre, cu automobilul sau cu vreo ambarcaţie – mi s-a întâmplat să ascult captivantele mărturii ale venerabililor confraţi, unele dintre ele – menite şi cititorului, fiind făcute pentru prima oară, precum chiar specifica, spre exemplu, în dialogul nostru regretatul şi jovialul Domn Mircea Sântimbreanu. Ba chiar ţin minte până astăzi unele din ambianţele de demult în care puneam la cale un interviu sau altul, pentru a-l continua în diverse împrejurări. Cu doamna Ana Blandiana am pornit dialogul în autocarul ce ne ducea spre Tulcea, oprind de scurt popas la Babadag, la geamia de acolo (cel mai vechi monument musulman de pe teritoriul României, edificat de pe la 1609-1610), după care să ne continuăm calea spre port, până unde, de altfel, am şi încheiat conversaţia noastră de un ceas şi ceva vreme. Iar cu domnul Mircea Martin interviul l-am început deja pe drumul de întoarcere, dinspre Tulcea spre Neptun, când reveneam din Deltă, unde muzele interogaţiilor amuţiseră în faţa frumuseţilor şi diversităţilor a toate cele. Mai ţin minte că, la transcrierea conversaţiei de pe banda magnetică, din reportofon răzbea şi o bătaie cam enervantă a sticlei unui geam al autocarului, pe drum noi mai punând sub el vreo bucată de hârtie împăturită, însă calea era lungă şi geamul se elibera din nou, zângănind în voia micilor sau mai marilor denivelări ale asfaltului. Iar cu regretatul critic, istoric literar şi prozator Matei Călinescu am conversat altă dată, deja la bordul ambarcaţiei care ne ducea spre Deltă.
![]()
Spre Deltă. Dumitru Ţepeneag, Mircea Martin, Matei Călinescu, Cornel Ungureanu. 22.IX.2002. (Foto - L. B.)
Acolo era şi Dumitru Ţepeneag, sosit din Franţa la Zile şi nopţi de literatură şi care, la rugămintea-mi de a realiza un interviu şi cu domnia sa, mi-a spus că o putem face, în linişte, la Bucureşti, în locuinţa pe care statul i-o confiscase, după ce prozatorul rămăsese în exil şi care, în fine, fusese reîntoarsă stăpânului de drept. Tot pe puntea vaporului de croazieră am conversat şi cu colega Magda Cârneci… Iar interviul cu Zigu Ornea a fost mereu amânat de posibilul meu conlocutor, încât mi se părea că într-adevăr am în faţă, precum spunea Alex. Ştefănescu, Zigu Berlinului… Cu dl Nicolae Breban puneam la cale una dintre conversaţiile noastre pe banca de sub părul generos din curtea-grădină a Vilei Stancu, pentru ca, peste o vreme, să-l continuăm la hotelul „President” din Mangalia… De fapt, în textura dialogurilor am prins, am fixat şi detalii ce ţineau de locul şi atmosfera în care se derulau ele. Dar, ca să revin, deja titrarea cu vecinătatea sau împrejurimile îşi invocă-sugerează cel de-al doilea sens: a titra – a determina proporţia de aur, de argint etc. Cu adevărat simbolică această extragere de carate din amintirile tale, din acele întâlniri cu colegii de înaltă condiţie creatoare. Astfel că Neptunului şi împrejurimilor le datorez multe file din cărţile mele de dialoguri Micşorarea distanţei ( 2004) şi Răspund, deci exist (2008). Pentru că la mare nu totul este spumă şi aneantizare…
Însă împrejurimile, vecinătăţile ţin nu doar de spaţiu, ci şi de… timp, în timp, prin ani, peste ani. Astfel că, dacă e să rememorez prima mea întâlnire cu Vila de la Neptun a USR, cred că aceasta fusese doar una vizuală, spre sfârşitul lunii august a anului 1987. Atunci, graţie rupturilor de zăgazuri de tot felul ce se întâmplau în URSS în perioada perestroika, împreună cu mai tinerii mei colegi Vasile Gârneţ, Vitalie Ciobanu şi Teo Chiriac am obţinut (deloc uşor!), în sfârşit, şi noi paşaport turistic să călătorim în România, să ne odihnim la Mamaia (Hotelul Pelican). Iar în programul sejurului fusese prevăzut şi un tur al litoralului, astfel că am ajuns şi în preajma Vilei Stancu, fără ca, atunci, să ştim de existenţa ei. Ţin minte că din acel loc al falezei din vecinătatea vilei priveam cu interes spre hotelurile „Moldova”, „Maramureş”, „Oltenia”, „Muntenia”, spre complexul „Belvedere”… Iar când, după 1990, a fost să şi locuim la Vila USR, bineînţeles că în minte îmi vin şi primele meciuri de fotbal pe plajă, unde făcusem cunoştinţă şi ne împrietenisem cu unii confraţi din Ţară, pe atunci şi ei mult mai tineri şi mai rezistenţi la deloc uşoara încercare de a alerga o oră-două după balon prin nisipul în care ţi se afundă picioarele până peste glezne. Primii parteneri la acele întreceri intern-naţionale ne-au fost Marius Tupan, Ioan Flora, Viorel Ştirbu, George Bocşa, Mihai Chicuş, Ion Ţăranu, pare-se Florin Iaru… Eram echipe mixte, astfel că nu juca malul drept cu cel stâng al Prutului, pentru că ţărmul Mării Negre ne amestecase într-un mod firesc, simpatetic (da, uşor… patetic), confratern, amical.
![]()
Leo Butnaru, Mihai Chicuş, Ioan Flora - neptunişti şi parteneri la fotbalul pe plajă.
La primul meu sejur la Vila Stacu pe acolo se înfiripa deja legenda dispariţiei în valuri a poetului Dan Deşliu. Când ascultam – totdeauna presupunerile, niciodată certitudinile – legate de acea dramă, mă înfioram, amuţeam. Iar dimineţile devreme, cam dincolo de geamanduri, paralel ţărmului, înota voiniceşte şi – se simţea ca o emanaţie metafizică, aş putea spune! – cu deosebită plăcere Octavian Paler. Trecut de şaizeci de ani, celebrul coleg era plin de vigoare, el, interiorizatul, oarecum taciturnul pe ţărm, devenind cu adevărat descătuşat în mare, făcându-mă să-mi amintesc de filmul „Omul amfibie”, turnat după romanul omonim al lui Aleksandr Beleaev, tradus şi astăzi în România. (Invoc aici cinematografia şi din considerentul că despre această artă, inclusiv cea ruso-sovietică, la Vilă am discutat mult cu unii colegi, în special cu Bujor Nedelcovici ce e cu adevărat un cinefil versat, împătimit.) Iar interviul cu domnul Octavian Paler nu mi s-a întâmplat la Neptun, însă tot pe Marea Neagră, pe corabia Word Renaissance cu care, în toamna târzie a anului 1994, vreo 50 de scriitori români, dimpreună cu alţi vreo trei sute cincizeci de colegi de-ai noştri din întreaga Europă, efectuam o croazieră de mai bună cunoaştere şi apropiere confraternă, de creaţie; apropiere între noi şi între spaţiile geografice, dar mai ales cele spirituale din care descindeam (…îmbarcându-ne!). Iar acel prim sentiment de misterioasă şi neliniştitoare, de tragică dispariţie a unui poet român în valurile mării, pornit şi el de acolo, din micul golf de la poalele culmii pe care se află Vila Stancu, şi pornit să înoate în larg, avea să mi se insinueze adânc în suflet, în conştiinţă, revenind mereu, la un moment dat cerându-şi ieşire în lume. Pot mărturisi că poemul Poeţi şi poeme ţinându-se de mâini conţine, implicit, şi percuţii vagi de ecou din tragedia dispariţiei în valuri a unui scriitor român, să zicem – în următoarele versuri:
„…de fapt trecuta şi prezenta zămislire
întâmplându-mi-se la Neptun în dreptul Vilei Stancu unde marea poartă botniţă şi zăbală de stabilopozi caraghioşi
întinzându-şi pe ţărm balele melanjului de spumă
alge şi meduze lentiloforme*
lunecoase simpatico-greţoase
uneori îngogoşate în placente de petrol
suprapuse şi supraexpuse ca năzdrăvăniile din textele
zise dadaist-suprarealiste
comentate de veleitari cu ochii încercănaţi
împupilaţi ca un ombilic dedublat al oboselii şi posibil
începutului bolii de rinichi
şi atunci şi acum mirându-mă cum iată
toatele se leagă în lumea aceasta dacă
liantul este reţeaua liberală a poeziei în care
sensurile circulă în toate sensurile
până fireşte se întâmplă accidentul finalului de poem
sau poate de poet precum în cazul Sylviei Plath care
în rochie albă cu trenă lungă de tul transparent
e mireasa ce zboară peste catedralele gheţarilor
eu unul având impresia că bărbatul ce o ţine de braţ
(exact: ca într-o pictură de Chagall)
e unul din viitorii poeţi români sinucigaşi…”
Pentru că legenda admitea că Dan Deşliu s-ar fi putut sinucide…
* *
*
Însă acel prim sejur de 10 zile la Vila Stancu bineînţeles că mi-a trezit amintiri şi sentimente legate nemijlocit de cel al cărui nume e gravat la intrare – a scriitorului Zaharia Stancu. În primul rând, îmi invocă o carte a sa, Cântec şoptit, ce mi-a provocat una din adevăratele surprize pe care le-a trăit debutantul ce eram, student în anul trei la jurnalism, la Chişinău: volumul conţinea „miraculosul” autograf al autorului, al lui Zaharia Stancu! De fapt, în egală măsură, acea dedicaţie i se datora poetului Petru Zadnipru care, aflându-se în delegaţie la Bucureşti (rar scriitor din RSS Moldovenească putea ajunge în Ţară!), s-a gândit, generos precum era, şi la foarte tinerii dumisale confraţi-neofiţi de la Chişinău, solicitându-i domnului preşedinte al Uniunii Scriitorilor din România autografe. Conotaţiile celor câteva cuvinte din dedicaţie erau multe şi discret sugestive, ca şi un motto la un poem, din acele timpuri, al lui Ion Gheorghe, publicat pare-se în revista Luceafărul: „Ce mai faceţi prin străini, fecioraşi letini?” (Anume că, uşor neaoşist: letini!) Cartea cu autograf a lui Zaharia Stancu o am şi astăzi şi, posibil, o voi depune la MLR. La acea vreme, prin 1970, deja citisem, împreună cu unii colegi de facultate, romanul Şatra căruia eu unul, în interpretări de sensuri (pentru că acolo lucrurile nu sunt completamente deschise, descifrate, limpezi; până şi preşedintele USR nu era peste cenzură, peste tabuuri ideologice, unele – impuse de sovietici etc.), îi găseam conotaţii istorice oarecum… deviate de la linia narativă propriu-zisă. Spre exemplu, în imaginaţia mea, acea şatră de nenorociţi conduşi de Him başa nu era forţată să treacă Dunărea, spre sud, ci era alungată undeva departe, spre nord, peste Nistru, iar marele fluviu de care se tot aminteşte, însă al cărui nume nu este precizat, nu ar fi altul decât Bugul de Sud, cel ce străbate stepele Hersonului şi la gurile căruia se află colonia elenică Olbia care a putut fi cucerită – ne spune ghidul, când o vizitasem, – doar „de regele vostru, Burebista”.
Ca galonat, prins cu arcanul după facultate şi dus la oaste, în anii 1972-1974, mi-a fost dat să străbat acele tărâmuri, să cunosc iarna feroce în timpul aplicaţiilor militare pe imensele poligoane Şiroki Lan şi Tarutiono. În lungile nopţi de iarnă bineînţeles că îmi veneau în minte scene din acel roman al exodului ca expresie a istoriei intrate în delir. Astăzi, când iau din raft Şatra lui Zaharia Stancu, văd unele din sublinierile pe care le făceam în text acum peste patru decenii. Spre exemplu, aceasta: „Acum, de când cu războiul, aurul se ascundea, era mai rar şi mai scump, şi dacă războiul avea să mai dureze, aurul avea să devină şi mai scump. În timp de război, numai oamenii erau ieftini, atât de ieftini, că aproape nu preţuiau nimic.”… Scene în care şătrarii înfometaţi până la disperare îşi taie urşii pentru a-i mânca… Dar cărui tânăr (cititor) nu-i accelerează bătăile inimii cele întâmplate în triunghiul amoros Goşu–Lisandra–Ariston?... „Oamenii oacheşi vor muri sau vor fi omorâţi până la unul”, îşi spune Him Başa, după care se sinucide…
Şi totuşi, o parte dintre oamenii şatrei reuşesc să reziste iernii îngrozitoare şi se îndreaptă spre ţară. Iar ca „abatere” de la sensul iniţial, cel care citea Şatra în Moldova Estică, Prutonistreană, „intervenea” în text, în subiect, zicându-şi că nenorociţii oacheşi se întorceau dinspre Bug spre Nistru, spre Prut, se întorceau la poalele Carpaţilor, fiind însoţiţi de militari sovietice, care le cereau recunoştinţă. Astfel că pe la noi circula şi mai circulă un banc tragi-comic: pe când puterea sovietică le impunea „oamenilor oacheşi” să zică şi ei vreun slogan răsunător despre patria socialismului şi anume – „Trăiască Uniunea Sovietică şi tovarăşul Malenkov!”, aceştia, din ignoranţă mimată cu bună ştiinţă, strigau cu subînţeles: „Trăiască unde şi unde câte un sovietic şi tovarăşul Malenkov!”…
Astăzi, când intri în Vilă, saluţi numele şi umbra celebrului preşedinte al USR, Zaharia Stancu… Cu toate că în privinţa sa, ca om şi scriitor, părerile au fost şi au rămas împărţite, precum se vede şi din acest pasaj, definitoriu, dintr-un text al colegului Constantin Stan: „Mulţi dintre scriitori nu dădeau doi bani pe scrisul lui Stancu şi pentru că, din postura lui de preşedinte al Uniunii Scriitorilor, îşi cultiva numai imaginea sa in lume. Zecile de traduceri –toate plătite de statul român – îl făcuseră pe Zaharia Stancu să şi creadă că este un scriitor universal. «Desculţ-ul meu a străbătut lumea in sandale de aur», obişnuia să spună, iar după un tipic al său relua de la coadă spre cap «În sandale de aur a străbătut lumea Desculţ-ul meu». În schimb, cu toţii apelau la el ca preşedinte când era vorba de rezolvat tot felul de treburi (…) Zaharia Stancu a fost unul dintre cei mai buni administratori ai Uniunii Scriitorilor. Ştia să negocieze cu autorităţile comuniste, cântându-le in strună spre a obţine ceea ce îşi propunea. Au dus-o bine scriitorii in vremea lui Stancu. Vila de la Neptun – printre puţinele proprietăţi ale Uniunii – este opera sa. Nimeni nu ştie cum a reuşit să-l convingă pe Mănescu (toţi marii demnitari comunişti aveau vile de protocol aici) să o cedeze definitiv Uniunii. Fostă «Paltinul», vila îi poartă acum, firesc, numele, iar aleea a primit pompos numele de «Strada Scriitorilor»”.) Eu unul însă consider că scrisul lui Zaharia Stancu întruneşte şi unele texte de incontestabilă valoare, precum romanul deja amintit Şatra sau excepţionala nuvelă Uruma, acţiunea acesteia petrecându-se, cândva, demult, anume în spaţiul în care se află şi vila scriitorilor, într-o primăvară în care: „Dobrogea toată era de smalţ verde şi crud. Numai stâncile ei rămâneau mereu albe, de var. Numai râpele ei rămâneau mereu roşcate, de parcă ar fi fost din pământ ars pe îndelete, la foc domol”…
Da, Zaharia Stancu a lăsat şi pagini care trebuie recitire, regândite, resimţite. De altfel, ca şi faptele sale ca facere de bine colegilor, inclusiv împroprietărirea lor cu această minunată şi primitoare reşedinţă colectivă, Vila USR…
* *
*
În dimineaţa zilei de 11 august 2000, sosiserăm, împreună cu soţia, de la Chişinău, autocarul care îşi avea staţia terminus la Mangalia lăsându-ne la intersecţia de unde mai sunt 2 kilometri până la Neptun, pe care îi străbaţi prin pădurea numită Komarovo (în traducere din slavonă: Ţânţăteasca). Iar „ritualul” de la Vila Stancu e cunoscut: intrarea în cameră a celor sosiţi într-un nou schimb se face după ora 12, astfel că, luându-ţi costumul de baie, lăsând bagajele la recepţie, pleci la plajă, părpălindu-te cam periculos câteva ore la dogoarea soarelui. Dar, de cum am revenit de la plajă ca să iau în primire camera 19 (rezervată basarabenilor), constat că ordinea de zi, firească, ritualică, avea să ne fie modificată… radical, dat fiind că Laurenţiu Ulici, preşedintele USR şi prietenul incontestabil al prutonistrenilor, îmi zice: „Adu-te în bună ordine, pentru că vine basarabeanul tău”. Eu – ochi mari, a interogaţie. „Emil Constantinescu… Ne vine preşedintele în ospeţie… Eu merg la vila Nufărul să-l preiau”, mă lămuri Laurenţiu şi plecă. Într-adevăr, aflat la sfârşit de mandat, dl Constantinescu şi-o fi zis să se aibă de bine şi cu literaţii, unde mai pui că vilele noastre, Stancu – scriitoricească şi Nufărul – prezidenţială, se află doar la vreo două-trei sute de metri depărtare una de cealaltă. A venit, ne-a saluta, s-a plimbat ce s-a plimbat prin curtea cu peri, meri şi un brad, după care cei care eram acolo am intrat (unii au refuzat întâlnirea) în sala de şedinţe, să zicem, unde e televizorul, masa rotundă. Nu mai are rost să reamintesc ce s-a vorbi atunci, la un pahar de whisky înfăţişat poporului de către domnul preşedinte al URS. La rândul său, domnul preşedinte al Ţării ne invită, pentru a doua zi, la vila Nufărul la o agapă de răspuns, ceea ce iarăşi a împărţit opţiunile scriitoriceşti: câţiva colegi declarând că nu vor merge în vizită la Emil Constantinescu… (Nu e sigur că, până în anul 2000 şi după aceea, pe la vila scriitorilor ar fi dat vreun alt preşedinte al ţării. Doar un prim-ministru, Ion Maurer, a locuit – se presupune, dar nu e sigur – aici, dat fiind că lui, cică, îi şi fusese repartizată respectiva reşedinţă guvernamentală, de protocol, pe care ar fi trebuit, reiese, să o părăsească, pe când ea devenea deja a scriitorilor. Iar până în acest an România Populară nici nu avusese preşedinte, postul acesta fiind instituit abia în 1974 şi ocupându-l, precum se ştie, Ceauşescu care, sigur, ca preşedinte, nu a dat pe la „vecinii” săi, scriitorii; fusese la vilă doar în postură de prim-secretar al partidului, pe 4 august 1971, spunând verzi şi uscate…)
Iar a doua zi, pe 12 august, se întâmplase tragicul accident cu submarinul rusesc Kursk ce se scufundase în marea Barents. Discuţia acestui subiect am întrerupt-o odată intraţi pe teritoriul Vilei Nufărul, unde ne aştepta domnul preşedinte Constantinescu şi cu un ghid-doi care să ne însoţească prin spaţiul acelei reşedinţe, arătându-ne camera Lui, adică a lui Ceauşescu, camera Ei, a Elenei, cea a lui Nicu (care ni s-a părut oarecum deocheată, oarecum… arlechinească) etc. Recepţia dată de domnul preşedinte al Ţării bineînţeles că a fost faină, pe alocuri agreabilă, cam zebrată, dungată, adică – în atmosferă pluteau mai multe nuanţe de dispoziţie, emoţie sau de lipsă a acestora, iar când subiectele se menţineau predilect în sfera politicului (dl Constantinescu spune multe despre planurile sale de viitor, arătându-se destul de… auto-optimist, pedalând pe elita aia de „300, 350 de specialişti excepţionali” pe care o va organiza dânsul pentru ca să modifice spre foarte bine România, la acea vreme – ideea fixă şi cam lăudăroasă a domniei sale), unii dintre noi prindeau să se plictisească şi o luau aiurea prin parc sau spre plajă, aceasta, acolo, bineînţeles – împrejmuită şi păzită. Prin preajmă, inclusiv dinspre Hotelul „Ambasador”, răsunau ţipetele mieunate ale păunilor, de ţi se părea că ele ar răzbate până hăt la mijlocul mării, ciocnindu-se acolo înde ele ca o curată nedumerire peste jocul delfinilor…
Printre cei care a refuzat „să primească” şi „să-i întoarcă” vizita preşedintelui a fost şi poetul Ion Drăgănoiu. Îl amintesc în mod special şi din următorul considerent: atunci dânsul ne dezvălui idee că ar fi necesar ca la Vila Stancu să existe şi un bust al scriitorului-preşedinte Zaharia Stancu care, o recunoaşte obştea, a făcut multe lucruri bune pentru muncitorii condeiului. Poetul nu şi-a uitat ideea, astfel că deja prin anul 2002, văzând că, între timp, ea „nu luase foc” şi la nivelul oficial, şi-a zis să deschidă o listă a celor ce doresc să contribuie la colectarea fondurilor băneşti pentru un bust al lui Zaharia Stancu, care să fie amplasat în micul scuar de la intrarea pe teritoriul „nostru”, dinspre piaţeta ce ne desparte (unindu-ne!) de celebra locandă Cireşica, pe atunci – modestă la înfăţişare, însă foarte atractivă şi ospitalieră pentru cei care ţineau să-şi ducă discuţiile hăt peste miezul nopţii. Ţin minte că lista contribuabililor o deschidea însuşi Ion Drăgănoiu, urmat de Ioana Crăciunescu, printre primii prenumărându-se şi subsemnatul. Din păcate, curând prietenul nostru Ion Drăgănoiu avea să se stingă (2003) şi ideea cu bustul a rămas una volantă în continuare…
P.S. Fiind un matinal, totdeauna eram pe ţărm înainte pe primele raze de soare, în jur de ora cinci. Astfel că adunam şi scoicile aruncate, noaptea, de valuri, pe care le aduceam la vilă, o parte păstrându-le, altele dăruindu-le colegilor, cunoscuţilor. Când plecam după cele zece zile petrecute la vilă, aveam impresia că, dacă aş lipi urechea de geamandanul de călătorie cu care urcam în autocarul Mangalia-Chişinău, aş fi auzit o întreagă simfonie marină ce ar fi răzbătut din ghiocurile scoicilor dinăuntru.
Martie 2011
_______________
*Odată, la seara de poezie ce avea să se ţină la vilă în cadrul festivalului Zile şi nopţi de literatură, prietenului Ioan Flora, pe atunci vicepreşedinte al USR, îi venise ideea să ofere drept premiu câştigătorului o uriaşă, o fabuloasă meduză! Zău că avea cam la 10 kile greutate, arătând ca o lentilă ciclopică, cu iradieri de curcubeie în masa ei gelatinoasă, pe care Flora o pusese pe cel mai barosan taler ce se găsise pe la bucătărie! Cu adevărat impresionantă, de neuitat acea meduză parcă supradimensionată, pe care o descoperise pe ţărm unul dintre colegi…
