RĂZBOIUL ŞI VODCA

În romanul memorialistic „Copil la ruşi” şi în eseul „Românii şi enciclopedia sufletului rus” am scris despre alcoolul utilizat în cel de-al doilea război mondial de către sovietici. Pentru că şi o parte din bărbaţii din Moldova Estică, tineri sau până în cincizeci de ani, câţi a fost să rămână în viaţă, din groaznicele bătălii se întorsese(ră) cu patima pentru băutura-trăsnet, hiper-tare. Beteşugul prinse după acea sută de grame de alcool pur, spirt sută la sută (îmi vine să zic: mie la mie!), care uneori înlocuia echivalentul de vodcă prevăzut de o hotărâre specială semnată de Stalin; alcool ce li se turna soldaţilor sovietici înainte de atac. Să li se anestezieze spaima, să li se pară mlaştinile Belorusiei nişte, ce mai! – băltoace oarecare, Oderul să şi-l imagineze cam la genunchiul broaştei de adânc – ptiu! –, roiurile de gloanţe – un fel de insecte, ceva între muşte şi bondarii de mai... Unii pruto-nistreni renunţau la atare mod de a-şi reprima spaima, dându-şi seama că acţiunile unui ostaş lucid, treaz, sunt mai calculate, mai sigure şi, în anumite cazuri, te pot salva chiar de la moartea pe care o vezi cu ochii. Astfel că sutele lor de spirt le preluau alţi camarazi, dându-le de duşcă din căni de aluminiu din care, cu câteva clipe înainte, lichidaseră propriul tain de spirt pur. Groaznice urmările acelei sute de grame, cu care ostaşul mergea la atac, urlând cu gâtlejul ars de alcoolul pur un „ura!” răguşit, sugrumat, disperat. Nu 

conta numărul celor căzuţi, nu conta preţul victoriei ce fusese obţinută cu preţul a sute, a mii de vieţi în plus... (În minus!)... Şi alte milioane de vieţi terorizate de efectul întârziat al acelei „proverbiale” sute de grame de spirt date de duşcă... Bieţii dependenţi, à reburs, de blestemată cană de aluminiu... Cum să nu-ţi fi amintit de experienţele lui Pavlov cu reflexele condiţionate inoculate câinilor?...

Iar istoria acelei sute de grame e următoarea: de la începutul anului 1940, în rândurile Armatei Roşii, dar, bineînţeles, şi în scrisorile ostaşilor trimise la vatră, iar din ele – în întreg cuprinsul societăţii sovietice, prinde a se răspândi termenul neoficial de „narkomovskie sto gramm”, ce s-ar traduce ca – „suta de grame a narkomatului”, adică 100 de grame de votcă pe care Comisariatul Poporului a decis să o acorde ostaşilor roşii aflaţi pe linia frontului. Această porţie de alcool se mai numea şi „voroşilovskaia”, dat fiind că ideea/ iniţiativa fericirii şi încurajării luptătorilor cu stea în frunte a pornit de la Klement Voroşilov, comisar al poporului pentru apărare, care în ianuarie 1940 îl rugase pe Stalin să dispună ca oştenilor şi comandanţilor prinşi în războiul sovieto-finlandez să li se acorde câte 100 de grame de vodcă şi 50 de grame de slănină pe zi, pentru a-i ajuta să înfrunte condiţiile grele (pe istmul Karelia, temperatura cobora până la minus 40 de grade Celsius). Dispoziţia mahărului din Kremlin a fost pusă neamânat în practică, prevăzând că, în raport cu celelalte genuri de arme, tanchiştilor norma să le fie dublată, iar aviatorilor să li se dea 100 de grame de coniac. Astfel că, de la 10 ianuarie până la începutul lunii martie a anului 1940, armata angajată în lupte lichidase mai bine de 10 tone de vodcă şi 8,8 tone de coniac.

După războiul sovieto-finlandez, în care URSS a suferit pierderi serioase în confruntare cu vecinul său mult mai modest ca posibilităţi umane şi materiale, „cinstirea” ostaşilor sovietici a fost reluată după o lună de la începerea celui de-al doilea război mondial, în iulie 1941, chiar dacă hotărârea oficială a Comitetului de Stat pentru Apărare, cu parafa „absolut secret”, Iosif Stalin nu a semnat-o decât o lună mai târziu. Dispoziţia din 22 august prevedea ca tăria vodcii să fie de 40⁰, iar eliberarea acesteia să înceapă la 1 septembrie, numai că, precum am spus, acţiunea era deja în plină desfăşurare. Iar la 25 august o altă dispoziţie menţiona ca de tainul de alcool să aibă parte nu doar oştenii aflaţi pe linia frontului, ci şi aviatorii care efectuau zboruri de luptă (adică le fusese retrasă porţia de conac), precum şi personalul de ingineri şi tehnicieni care deservea aeroporturile.

Transportarea vodcii se făcea în vagoane-cisterne, câte 43-46 lunar. La locurile de destinaţie, lichidul albăstrui era împărţit în butoaie sau bidoane pentru lactate, care ajungeau în tranşee.

Reieşind din condiţiile dificile în care se pomenise Armata Roşie în primăvara anului 1942, repartizarea alcoolului a fost diferenţiată, proiectul de hotărâre al Comitetului de Stat pentru Apărare propunând ca vodca să le revină doar unităţilor de pe linia frontului care s-au distins în luptă, raţia pe cap de oştean fiind dublată (200 de grame). Însă Stalin redactează manu propria proiectul, în baza căruia de vodcă aveau să beneficieze doar oştenilor care porneau la atac, celorlalţi însă tainul tăriilor revenindu-le doar la sărbătorile oficiale, ce se adunau cam 7 pe ani, inclusiv Ziua Sportivului Sovietic. Ba mai mult, proiectul prevedea şi Ziua Internaţională a… Tineretului (6 septembrie), numai că Stalin a exclus o eventuală sută de grame în plus…

Cu puţin timp înainte de contraofensiva Armatei Roşii la Stalingrad, vechea hotărâre este revăzută şi completată: ostaşilor din unităţile de rezervă din spatele frontului, celor din unităţile de construcţie, personalului medical, dar şi răniţilor (acestora cu acordul medicilor) li se cuvenea câte 50 de grame de vodcă. Pe Frontul Transcaucazian cele 100 de grame de tărie au fost înlocuite cu 200 de grame de vin de Porto sau 300 de grame de vin sec. Iar după bătălia de la Kursk pentru prima oară vodca a fost repartizată şi personalului din NKVD şi  unităţilor militare de căi ferate.

Ritualul împărţirii vodcii a fost încheiat în mai 1945. Poate şi din considerentul că în teritoriile pe care se pomenise oşteanul sovietică băutura se găsea din belşug şi în afara oricărui regulament militar.