LIBERTATEA CA UN PUMN DE NISIP

Pagini de jurnal

2.IX.1992

Zilele Lucian Blaga. Prezenţi – clujeni, gălăţeni, bucureşteni, alba-iuleni, ieşeni…

Se acordă premiile Zilelor Blaga. Îmi revine şi mie unul (oricum, în numărul de revistă-evocări, editat cu această ocazie, public două dialoguri despre Blaga, cu Aurel Rău şi cu Mircea Tomuş; scriu un mic eseu în Sfatul Ţării, am alcătuit microantologia Blaga din colecţia „Poezii de duminică”. Oricum, zic, pare să fi meritat cele 15 mii de lei plus 2 mii de ruble, cât e valoarea premiului ce-mi revine.)

Iar Laurenţiu Ulici zice că-mi face marea surpriză de a-mi acorda, pentru valoarea celor publicate în presa USR, un premiu de 50 de mii de lei. Ştiu eu… Nu mă autoflatez prea mult, dar aş vrea să cred că distincţiile le merit cu adevărat…

O RECENZIE DE GHEORGHE GRIGURCU (România literară, Nr. 44, 2013)

            Pe Leo Butnaru l-am cunoscut în ultimul an al veacului trecut, cu prilejul unei călătorii, al unicei călătorii pe care m-am învrednicit a o face după război în Basarabia mea natală. M-a cucerit prin vitalitatea nereţinută a persoanei d-sale care căuta (şi găsea) pururi motive pentru a deborda, inclusiv în cîntec şi joc, ca şi cum ar fi intenţionat să-şi ia revanşa faţă de condiţiile unui inconfort, încredinţîndu-se că se află „în formă”. Explicabil, dată fiind existenţa pe care poetul şi infatigabilul traducător din avangarda rusă a dus-o în mediul deloc trandafiriu al aşa-zisei Republici Moldova. Vitalitatea are drept corolar aspiraţia spre libertate. Deziderat pe care Leo Butnaru şi-l asumă explicit. Aflîndu-se într-un hotel, după ce deambulase „în căutarea minunăţiilor Parisului”: „în/ zidul acestei camere îţi vine să zgîrii adînc cu ceva ascuţit/ un singur cuvînt: poezie – cum/ în zidul celulei întemniţaţii scrijelesc apăsat: libertate” (Rezidenţă pariziană).

TRA-LA-LA, TE-NTORCI CU FAŢA SPRE PARTID

Acum un timp, l-am surprins pe muzicianul, dirijorul de cor V. C. fredonând o melodie „de pe timpuri”, din care era imposibil să nu reţin versurile:

„Ca răsărita după soare

Te-ntorci cu faţa spre partid”.

            Cine e autorul? Un poet foarte cunoscut acum, nu demult, dar care, îmi spune muzicianul, „S-a dezis de acest cuvinte”. Curios, cum s-a dezis. „L-a un moment dat, când a fost întrebat dacă el este autorul textului respectiv, scris pentru o melodie de a compozitorului Constantin Rotaru, a spus că nu, nu este el”. Poate totuşi, nu era? „Cum să nu fie, – face muzicianul, –  dacă de foarte multe ori, înainte de a interpreta acel număr, se anunţa clar, răspicat: Muzică – Constantin Rotaru, versuri – cutare, adică poetul nostru, care avea să se dezică…”

Iată şi textul rămas fără… tată-autor:

 „Un steag măreţ partidul are

Mereu pe culmi desfăşurat;

Te uită, pânza lui răsare

Şi peste plaiul meu bogat.

Moldova mea înfloritoare,

Picior de plai întinerit,

Ca răsărita după soare

Te-ntorci cu faţa spre partid”.

            Poate şi-l aminteşte şi cineva dintre domniile voastre, dintre foştii cântăreţi de cor, prezentatori de programe…

OFERTE DE INTERLOCUTORI

13.IX.1992

Pe aproape de miezul nopţii (citeam o recenzia a lui Alex. Ştefănescu despre „Argoticele” lui Nichita Stănescu), mă telefonează Eugen Ciocle, întrebându-mă dacă am văzut numărul de ieri al „Sfatului Ţării”, în care este publicat şi interviul meu cu Ethem Baymac, coleg turc din Priştina. După neutralitatea, parcă, întrebării simt un ton de urgenţă şi nervozitate. Vin explicaţiile sacadate din care înţeleg că în acelaşi ziar (nu l-am văzut încă) Nic. Popa se referă la primul număr din „Tinerimea Moldovei”, apărut cu semnătura de redactor-şef a lui Cioclea, dându-se cu părerea că nu mai e, precum se menţionează, niciun fel de serie nouă, ci e ceva aproape cu nimic deosebit de „TM” de pe timpurile comsomolului. Ei, afirmaţia e de-a dreptul deocheată, sentenţioasă şi, precum presupune Cioclea, inspirată de anumite interese mărunte şi meschine. Ar fi mai multe de reţinut, dar mă rezum la spusa lui E. C. că el, cu destulă causticitate, scrie o replică „pe măsura agresorului care se face a uita că a luat premiul comsomolului pentru literatură”. Delicată situaţie… Ar fi cazul să se ajungă la un armistiţiu… Odată ce nu ne prea place să fim contrazişi… Dar asta ar ţine deja de ioc-ars polemica…

DESPRE SISIF

Victoria FONARI 

NEOSISIFUL DIN SPECTRUL MITIC AL LUI LEO BUTNARU  

În spectrul mitic, poetul şi prozatorul Leo Butnaru oferă o şansă unui nenorocit, unui pedepsit, unui răzvrătit. Sisif este cunoscut drept cel care realizează un lucru continuu, fără vreun sens. Dar acest mit este abordat şi printr-o optică aparte, dobândind un dinamism al senzaţiilor. Sisif reprezintă figură care transcende din lumea antică a contractelor cu zeii, a unei tranzacţii cu regii şi cu soţia. Câte nu face Sisif pentru a ocoli moartea?!... Astfel scriitorul Leo Butnaru „cataloghează” voinţa sisifică, plictisul şi povestea cuplului.  

De data aceasta însă, clasicismul antic apare estimat într-un stil idiomatic, să-i spunem, de popularizare „autohtonă”: „Ptiu, uite că, viciat de clişee publicistico-sociale antisocratiene (eu ştiu că nu ştiu nimic), o încep, fără să vreau, cu o banalitate: toată lumea ştie… Pe naiba! În domeniul ăsta, în tema pe care ţin să o reamintesc, nu e versată nici pe departe multă lume. Sigur, nu prea mulţi inşi au auzit de Sisif, de chinul lui cu pietroiul, iar alţii, de-ar fă auzit, totuşi, au şi uitat prăfos-pietroasa pilduire” (Butnaru: p. 484). Ludicul e fertilizat de dialogul colocvial cu un cititor care nu doar citeşte, ci şi aude intonaţia, pauzele glumeţe, reacţionează la gesturile presupuse.

Sisif a izbutit să-l înlănţuie pe Thanatos, astfel pentru o perioadă de timp omenirea a fost scutită de moarte. Acest personaj este emblematic prin iscusinţa de a convinge, de a gândi în favoarea propriei vieţi, propriului său popor.

ATENŢIE! - PREMIU PENTRU DEBUT ABSOLUT EDITORIAL

                                                            REGULAMENTUL

                 de organizare şi acordare a Premiului Naţional de Poezie „Mihai Eminescu”

                                                             pentru Opus Primum

                   Avînd în vedere faptul că din 1991 se acordă de către Primăria Municipiului Botoşani, prin Hotărîrea Consiliului Local Botoşani, din luna martie 1991, Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu” pentru Opera Omnia, cît şi propunerea unor personalităţi ale literaturii române şi acceptul organizatorului principal al acestui premiu, în colaborare cu Fundaţia Culturală „Hyperion-caiete botoşănene” Botoşani, Memorialul Ipoteşti – Centrul Naţional de Studii „Mihai Eminescu”, începînd cu anul 1998 va fi acordat un premiu naţional pentru debut editorial, care va purta denumirea de Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu” – Opus Primum.

                   Premiul va fi înmînat laureatului la începutul galei de decernare a Premiului Naţional de Poezie „Mihai Eminescu” – Opera Omnia, în fiecare 15 ianuarie pentru anul precedent, pe scena Teatrului Mihai Eminescu din Botoşani, valoarea lui financiară fiind (şi în funcţie de fondurile aprobate de Consiliul Judeţean Botoşani, prin Memorialul Ipoteşti – Centrul Naţional de Studii „Mihai Eminescu”) în valoare de 3.000 lei net.

                   Premiul se acordă pentru debut absolut editorial în poezie.

                   Poeţii debutanţi şi editurile care publică astfel de cărţi vor trimite pe adresa organizatorilor (Gellu Dorian, Fundaţia Culturală „Hyperion-Caiete Botoşănene” Botoşani, Pietonal Transilvaniei, nr.3, Bl. A8, Apt. 8, Botoşani, care la rîndul său va expedia cîte un exemplar fiecărui membru al juriului)  cîte 6 (şase) exemplare din cărţile publicate în perioada ianuarie-decembrie, pînă pe data de 10 decembrie a anului curent.

                   Un  juriu format din critici şi istorici literari, profesori universitari din importantele centre culturale ale ţării, prezidat de preşedintele juriului naţional de acordare a premiului pentru Opera Omnia, în urma selecţiei cărţilor primite în termenul regulamentar, efectuată de o comisie formată din reprezentanţi ai organizatorilor care va fixa şi primele cinci cărţi nominalizate de comun acord cu membrii juriului, va decide cîştigătorul, care va fi invitat la gala de decernare a premiului şi i se va înmîna premiul.

                     Juriul are latitudinea de a acorda, în funcţie de fondurile existente, pînă la cel mult trei premii, împărţind fondul de premiere în mod egal poeţilor premiaţi sau, în situaţia în care anul editorial nu este relevant, să nu acorde premiul.

                

                     FUNDAŢIA CULTURALĂ „HYPERION-CAIETE BOTOŞĂNENE”

                     Acordul,

                     Primăriei Municipiului Botoşani

                     Protocol între părţi.

                      

DIN SECOLUL TRECUT

2.VII.1992

Discuţie dură la ultima şedinţă a Consiliului USM referitor la subtila viclenia unuia de a numi „LA” –„Săptămânal al scriitorilor din Moldova” în loc de, actuala denumire, – „Săptămânalul Uniunii Scriitorilor din Moldova”. Argumente şfichiuitoare ca ripostă la tentativa de a submina organizaţia membrii căreia n-au vrut să-l aleagă preşedinte. Până la urmă, deghizat şi făţarnic, acesta repune pe foaia de titlu ceea ce fusese până la el.

Telefoane de la Matcovschi. Ideea, pornită de la Cimpoi, de a renunţa la titlul „Literatura şi arta” în favoarea unuia nou, dar foarte… vechi: „Propăşirea”.

Alte telefon de la Matcovschi – să introducă, în piesa „Ioan Vodă cel Cumplit”, un corifeu care dă anumite explicaţii referitoare la subtilităţile acţiunii, corifeul nefiind altcineva decât  Bogdan Petriceicu-Hasedeu. Zice Matcovschi: „Fiindcă mi-a spus cineva că şi tu ai avut un dialog în Sfatul Ţării – cu cine? – în care se vorbeşte despre istorie în felul acesta”…