Pe
Leo Butnaru l-am cunoscut în ultimul an al veacului trecut, cu prilejul unei
călătorii, al unicei călătorii pe care m-am învrednicit a o face după război în
Basarabia mea natală. M-a cucerit
prin vitalitatea nereţinută a persoanei d-sale care căuta (şi găsea) pururi
motive pentru a deborda, inclusiv în cîntec şi joc, ca şi cum ar fi intenţionat
să-şi ia revanşa faţă de condiţiile unui inconfort, încredinţîndu-se că se află
„în formă”. Explicabil, dată fiind existenţa pe care poetul şi
infatigabilul traducător din avangarda rusă a dus-o în mediul deloc trandafiriu
al aşa-zisei Republici Moldova. Vitalitatea are drept corolar aspiraţia spre
libertate. Deziderat pe care Leo Butnaru şi-l asumă explicit. Aflîndu-se
într-un hotel, după ce deambulase „în căutarea minunăţiilor Parisului”: „în/
zidul acestei camere îţi vine să zgîrii adînc cu ceva ascuţit/ un singur cuvînt:
poezie – cum/ în zidul celulei întemniţaţii scrijelesc apăsat: libertate”
(Rezidenţă pariziană).
Dar poezia înseamnă disciplină, nu-i aşa? În universul
acesteia, afectul libertăţii se cuvine transpus în limbaj imanent, contras în
metaforă. Drept care poetul nostru nu ezită a trece de la desfăşurarea amplă a
discursului în care e atinsă coarda pateticului la formulele concentrării,
precum un pariu pe care avîntul libertar îl face cu brevilocvenţa: „Poetul ar
fi sufleurul lui Dumnezeu…// Suflă/ în spuma rece a eternităţii pustii…”
(Oarecum după Yvan Goll). Sau: „de neimaginat cum – şi totuşi/ pe băţul
drapelului în bernă nimeri/ un melc rătăcit…” (Drapele). Prin asemenea stihuri
aparent minore, de fapt vocaţia poetică îşi pipăie muşchii. Un alt procedeu al procesării lucide la care Leo
Butnaru îşi supune fluxul emoţional îl reprezintă ironia. În contorsionarea
meşteşugită a expresiei persiflatoare e foarte cu putinţă să se reflecte şi
inhibiţia amară a românului de peste Prut care n-a avut pînă deunăzi dreptul la
conştiinţă publică, la cuvîntul slobod. O frustrare îndelung dospită ce se
răzbună prin ingeniozitatea aneantizării formale a obstacolelor. În jocul cu
multiple nuanţe al ironiei, întrevedem trăsăturile unui destin supraindividual:
„Bineînţeles/ s-ar putea face ceva/ cum s-a mai şi făcut/ în tot felul cum/
zicerea asta antică/ Panem et circenses/ cu obsedantul ei (sub)înţeles – / să
zicem ea/ poate fi actualizată/ decojită de crusta-i de acum peste/ două mii
cinci sute de ani/ ce s-ar auzi căzînd/ uşor pocnitor pe duşumea ca/ dintre
dinţii rozători ai veveriţei/ o coajă de alună” (Polcă şi politică). Uneori
această umoare şugubeaţă se îndreaptă asupra marilor autori: „Domnule Tennesse
Williams/ nu o dată/ din tramvaiul numit dorinţă/ în care vatman e un înger/ se
face transbordarea/ în tramvaiul numit pocăinţă// (ah îmi vine să spun:
tramvaietul!)// în care vatman e un diavol/ Domnule Dostoievski…”
(Bi-invocaţie). Jovialitatea e un ligament între variatele ipostaze ale acestei
lirici comunicative, jucînd pe muchia extrovertirii. Nu lipseşte însă – cum ar
fi putut lipsi într-un atare context pasional? – confruntarea directă cu epoca.
Interesant este că Leo Butnaru, autor cultivat, atent foarte la conexiunile
livreşti ale prestaţiei d-sale, n-o vede prin prisma curentă a unei uzuri, a
unei saturaţii crepusculare, ci ca o etapă primitivă. Ca o reîntoarcere la o
barbarie a cavernelor: „e ca un pitecantrop noaptea/ mînînd dinozaurii cu ochi
mici spre prăpastia vidului şi subconştientului/ tîrîşul viperelor – strune
biologice necîntătoare încă – / tristă pre-lume fără cîntec” (Epocă). Ceea ce
n-ar putea fi decît un semn de exasperare. Bardul se identifică cu „fiecare ins
necăjit/ în ziua în care s-a scumpit sarea ce este de fapt/ rezumatul
existenţei noastre/ sarea (fără pîine)/ sarea de pus în clepsidre în loc de
nisip” (Poem din ziua în care s-a scumpit sarea), fondul acustic al acestor
dureroase experienţe nefiind altceva decît „nesigurul glas al conştiinţei/ pusă
la stîlpul de sare al execuţiei orientale capitale – căderea/ de/ lacrimi în
loc de stropii de apă” (ibidem). Precauţia bonomă e dată la o parte în favoarea
unei percepţii a monstruosului: „Vorbire. Parcă ţiai scoate spini din gîtlej/
accentuat metaforic vorbind – din inimă/ din traheea ta rotunjită din petale
roze puse straturi-straturi/ unele/ peste/ altele/ şi din lemn de trandafir
alb” (Indirect despre vorbirea directă). Şi totuşi sentimentalul ardent, senzualul, insaţiabilul de trăire Leo
Butnaru nu se dă învins. O elegie a vîrstei a treia e încă suficient de tonică:
„După atîtea isprăvi în buduare/ Casanova ar fi putut purta pijama cu epoleţi
(…) bătrînul curtezan suspină/ aproape convingător: Ah/ iubirile mele
întîmplătoare/ ceea ce mi-a fost cîndva atît de aproape de trup/ n-aş putea
spune că – azi – mi-ar părea/ foarte-ndepărtat de suflet…” (Suspin). E o împăcare a sufletului cu
trupul, însă nu şi cu istoria. 
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu