2.VII.1992
Discuţie dură la ultima şedinţă a Consiliului USM
referitor la subtila viclenia unuia de a numi „LA” –„Săptămânal al scriitorilor
din Moldova” în loc de, actuala denumire, – „Săptămânalul Uniunii Scriitorilor
din Moldova”. Argumente şfichiuitoare ca ripostă la tentativa de a submina
organizaţia membrii căreia n-au vrut să-l aleagă preşedinte. Până la urmă,
deghizat şi făţarnic, acesta repune pe foaia de titlu ceea ce fusese până la
el.
Telefoane de la Matcovschi. Ideeala Cimpoi ,
de a renunţa la titlul „Literatura şi arta” în favoarea unuia nou, dar foarte…
vechi: „Propăşirea”.
Alte telefon de la Matcovschi – să
introducă, în piesa „Ioan Vodă cel Cumplit”, un corifeu care dă anumite
explicaţii referitoare la subtilităţile acţiunii, corifeul nefiind altcineva
decât Bogdan Petriceicu-Hasedeu. Zice
Matcovschi: „Fiindcă mi-a spus cineva că şi tu ai avut un dialog în Sfatul Ţării – cu cine? – în care se
vorbeşte despre istorie în felul acesta”…
Îmi dau seama că se referă la
discuţia mea cu I. C. Drăgan, la momentul în care interlocutorul meu spunea
următoarele: „Pentru că pe scara destoiniciilor tuturor civilizaţiilor istoria
are cea mai înaltă valoare. Unele popoare ajung chiar s-o sacralizeze. Cine
merge într-o sinagogă, aude, simte cum e citit un capitol din istoria unei
anumite naţiuni. Dacă am face şi noi, românii, acelaşi lucru în bisericile
noastre, sunt sigur că am fi mult mai solidari şi mai mândri de destinul
orânduit nouă prin secole şi secole”.
Altceva? Am scos de pe banda magnetică dialogurile
cu Mircea Nedelciu şi Sorin Preda. Mi se par interesante, cu semne „de
altceva”, de altă generaţie, de altă deschidere spre lume şi literatură.
Cretinii de la Tiraspol au blocat asigurarea cu energie
electrică, după ce acum două săptămâni întrerupsese alimentarea cu gaz natural.
Alte evenimente tragice? Abundă presa de ele şi un
jurnal intim nu poate aduce spor de semnificaţii…
2.VIII.1992
Dacă până şi Gh. Ci., prin eforturile
iresponsabile şi conjuncturiste ale lui Borşevici şi Cimpoi, ajunge a fi
investit cu titlu de… „Maestru în artă”, dacă majoritatea scriitorilor au
ambiţia să obţină atare titlu atât de devalorizat prin risipirea lui în
direcţia oricui, ar fi bine să-i satisfacem pe toţi, decretând Uniunea
Scriitorilor drept… Măiastră în artă.
Apoi titlu de „scriitor al poporului”… Al cărui
popor?... Moldovenesc?... Pentru că
România nu are un atare titlu. Deci, acceptând această aberantă titulatură,
unii „condeieri-patrioţi” locali acceptă că există… două popoare, două naţiuni,
moldovenească şi română. Ah, patrioţii!!!
20.VIII.1992
Boala vai-de-capul
celor din jurul nostru: pe ton de răsfăţ bovino-cinic proferează enormităţi. Nu
că nu ar avea timp, ci nu mai sunt încercaţi de elementara dorinţă de a mai
deschid şi ei vreo carte… Ne invadează prostia! Nici Ulise nu s-ar fi putut
salva de sirenele astea blazate, cu lip pe creier. În această situaţie, a vorbi
de demnitate naţională, de independenţă, de suveranitate e o impertinenţă.
Chiar dacă sunt mulţi, sau ceva mai mulţi – sunt totuşi proşti până la
stupiditate. Halal!...
21.VIII.1992
Ca de obicei, mai zilnic, intră în birou
Matcovschi. Vine cu volumaşul foaie-de-ţigară din caseta poeţilor ruşi traduşi
în româneşte; deci, vine cu acel volumaş vişiniu al lui Esenin, pentru a-mi demonstra
„cât de prost l-a tradus George Lesnea”. Îmi citeşte din original, apoi în
versiune lesniană. Există „infidelităţi”, dar aceasta nu înseamnă tocmai ceea
ce spune D. M.: „Ce-i cu românii iştia, bre? Trebuie să facem o discuţie cu
ei…” Înţeleg că hărţăgoşenia sa vine şi ca urmare a groaznicului accident prin
care a trecut acum doi ani.
Se miră că Lesnea a tradus „talianka” prin
„armonică”, zicând că el, Matcovschi, a tradus prin „tilincă”. Îi dau cea mai
simplă replică: instrumentul popular „rus” „garmoşka” e de provenienţă
italiană; la începuturi, ruşii aşa i-au şi zis: „(i)talianka”. Pe când tilinca, pardon, e cu totul altceva…
În fine, îmi citeşte câteva traduceri de ale sale din Esenin. Realizate mai
demult, dar bine, ceea ce însă nu înseamnă că Lesnea e aşa şi aşa… Zice
Matcovschi: „L-am întrebat pe Igor Creţu, dacă nu s-a întâlnit şi a discutat cu
George Lesnea despre arta traducerii. Ba s-au întâlnit, iar când Creţu pusese
nu ştiu ce întrebări, Lesnea zâmbi cinic-abătut, zicând: «Să lăsăm asta… Hai
mai bine să mai mâncăm nişte icre roşii…»” Mă rog, nu este exclus să se fi
întâmplat şi aşa ceva, însă nici aceasta nu dovedeşte că Lesnea nu a re-creat
atmosfera liricii eseniene în româneşte…
Am încheiat primul volum din „Memorii, Jurnale” de
Mircea Eliade. De fapt, în mare parte, parcă le-aş fi recitit: cele transmise,
pe timpuri, la „Europa liberă”, cele citite în periodică, cele extrase din alte
lucrări ale lui Eliade m-au făcut să citesc aceste pagini de memorialistică
ceva cu mai puţin interes, fără a trăi bucuria noutăţii. Volumul doi e mai mic
cu circa 150 de pagini. Am şi parcurs deja primul capitol din el.
În legătură cu Zilele Blaga, am telefonat la Focşani , invitându-i pe
Florin Muscalu şi Traian Olteanu; la
Galaţai – de asemenea invitaţii, precum şi Clujul, Alba
Iulia, Bucureştiul…Vom avea circa 25-30 de invitaţi.
23.VIII.1992
Un vis feroce. În nu ştiu ce situaţie, într-o
discuţie, S. Saka zice: „Ce să mai vorbim?... Eu sunt completamente distrus de
moartea lui Suceveanu…” Cum? Suceveanu?! Ce i s-a întâmplat? – întreb sacadat,
ruinat de uimire. Ca ieri-alaltăieri trecuse pe la mine, cerând ceva ce lăsase
înainte de a pleca în concediu…
Probabil, visul putea fi sugerat-insinuat de
lectura memoriilor lui Eliade, de paginile în care vorbeşte despre o posibilă
„moarte colectivă” (războiul).
Dar dea Domnul să se adeverească supoziţia
populară că cel pe care îl visez la margine de mormânt are a trăi mult, foarte
mult.
Eu, însă, constat că prind a reţine, când mă
trezesc, subiecte şi imagini din vise, ceea ce nu mi se mai întâmplase de mulţi
ani.
25.VIII.
Ies la Mircea
B.,
Telefon de la
Alba Iulia.la Zilele Lucian
2.IX.1992
Un rezumat după un clocotiş de evenimente…
În legătură cu funeraliile lui A. Lupan suntem
convocaţi la guvern, la cam cunoscutul pe timpul comuniştilor M. Platon. Asta
e, chiar şi la înmormântările „democratice” – tot ei dirijează… Se întocmeşte o
lungă şi, în mare parte, inutilă listă de persoane care să facă parte din comisia de funeralii. Să facă parte, dar să
nu facă – mulţi – nimic, pentru că o înmormântare este ceea ce este şi nu
spectacol, precum o doreau comuniştii. Problema necrologului, a preotului, pe
care familia nu-l doreşte la căpătâiul decedatului.
A doua zi, deja la prim-vicepreşedintele Coşcodan,
în faţa comisiei se citeşte necrologul, încropit foarte agramat şi a-stilistic
de N. Pâslaru. Textul se încheia cu fraza cea mai obişnuită: „Dumnezeu să-l
ierte”. Tatiana, fiica lui Andrei Lupan, zice că, respectând, parcă, o doleanţă
a celui ce nu mai este să se pună în loc de fraza cu Dumnezeu o alta: „Fie-i
amintirea luminoasă”. Bine, zic eu, dar poate acum încercaţi să-l împăcaţi cu
Dumnezeu. Dar nu, Tatiana şi alţii nu vor… Cimpoi zice că poate în textul necrologului
să se înlocuiască sintagma „patriarh al literelor moldoveneşti” prin „decanul
de vârstă”. Fireşte, argumentez eu, fiindcă termenul „patriarh” tot la Dumnezeu duce; la Cel cu care rudele nu vor să-l
împace pe „scriitorul, academicianul”…
În fine, la convocările de acest gen se vorbeşte
mai mult de dragul vorbitului şi a pretinsei gravităţi. Oricum, lucrurile sunt
cu mult mai simple… A murit un ateu…
Apoi, ar fi fost creştineşte să fie înmormântat pe
27 august, dar dat fiind că în această zi se sărbătoreşte Independenţa
Republicii, funeraliile se transferă pe 28… În seara spre 28 mergem la
priveghi. Bătrânul e schimbat mult… Dumnezeu să-l ierte…
A doua zi, împreună cu Suceveanu şi Colesnic,
pornim spre vama de la Sculeni ,
să întâmpinăm clujenii ce vin la Zilele
Blaga.la Dereneu , să luăm ceva vin.
În fine, aproape de Sculeni, vedem autocarul TV în care presupunem că ar putea
fi cei aşteptaţi, însă ne derutează numerele de înmatriculare bucureştene… Ce
să-i faci? Trecem unii pe lângă ceilalţi, noi spre vamă, de vedem jalnicul
tablou al cozii de maşini şi obrăznicia poliţiştilor neciopliţi, agresivi, ce
umblă şi deşurubează numerele de înmatriculare de la maşinile celor care,
chipurile, nu respectă un semn al staţionării interzise… Aceeaşi brutalitate –
pretutindeni, inclusiv la hotelul „Naţional”, la capitolul personal rămas
destul de rusificat.
La întoarcere, trecem pe la Corneşti , pe la naşii de
cununie ai lui I. Colesnic. Frumos şi bine, ospitalitate şi bunăvoinţă. Un fel,
altul de vin, ciuperci etc.
Seara – alarmă! Sunt telefonat pe la ora 23,00:
Laurenţiu Ulici, Petre Stoica şi Sergiu Adam au pană de motor undeva la 16 kilometri de vama
Leuşeni (spre Chişnău). Telefonez la restaurant, la hotel, unde mai rămăseseră
cu oaspeţii Cimpoi şi Suceveanu. Ghinion: „Au plecat acum câteva minute”.
În fine, dimineaţa îl văd pe Ulici la micul dejun,
el reuşind să vină cu o maşină de ocazie. Supărat, şi pe bună dreptate. Urc în
„Volga” USM, mai iau un şofer, câteva sticle cu vin, apă minerală, gustări – şi
gonim spre satul Bujor, de unde să-i recuperăm pe Stoica şi Adam. La volan
fusese Ulici. Defectul: se spărsese chiulasa.
Cu scuzele de rigoare, cu dulceaţa vinului, repar
cumva gafa. Stăm la umbră de nuc cam o oră jumătate. Pornim pe la 12,00. După
anumit număr de kilometri parcuşi, se încălzeşte motorul „Volgii” cu care
remorcăm „Dacia”. Căldură infernală, aer fierbinte. Ne mişcăm anevoios, din
popas în popas. Fierbe apa în radiator. În urma noastră opreşte o altă „Volgă”,
cu care este recuperată o altă limuzină. Şoferul ne strigă: „Voi ce faceţi,
ceai sau cafea?!” Pentru că apa din radiator clocoteşte…
Apoi Zilele Blaga trec fără excese şi „abateri
grave”. Doamna Dorli Blaga nu produce mare impresie. De altfel, ca şi Gabriel
Bacovia. Necomunicativă, greu vorbitoare, pare ursuză şi blazată.
Întâlnirea oaspeţilor la primăria Chişinăului (cu
Coşanu). Escapadă la firma „Unda”, apoi la vinoteca de la Cojuşna. Ce
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu