13.IX.1992
Pe aproape de miezul nopţii (citeam o recenzia a
lui Alex. Ştefănescu despre „Argoticele” lui Nichita Stănescu), mă telefonează
Eugen Ciocle, întrebându-mă dacă am văzut numărul de ieri al „Sfatului Ţării”,
în care este publicat şi interviul meu cu Ethem Baymac, coleg turc din
Priştina. După neutralitatea, parcă, întrebării simt un ton de urgenţă şi
nervozitate. Vin explicaţiile sacadate din care înţeleg că în acelaşi ziar (nu
l-am văzut încă) Nic. Popa se referă la primul număr din „Tinerimea Moldovei”,
apărut cu semnătura de redactor-şef a lui Cioclea, dându-se cu părerea că nu
mai e, precum se menţionează, niciun fel de serie nouă, ci e ceva aproape cu
nimic deosebit de „TM” de pe timpurile comsomolului. Ei, afirmaţia e de-a
dreptul deocheată, sentenţioasă şi, precum presupune Cioclea, inspirată de
anumite interese mărunte şi meschine. Ar fi mai multe de reţinut, dar mă rezum
la spusa lui E. C. că el, cu destulă causticitate, scrie o replică „pe măsura
agresorului care se face a uita că a luat premiul comsomolului pentru
literatură”. Delicată situaţie… Ar fi cazul să se ajungă la un armistiţiu…
Odată ce nu ne prea place să fim contrazişi… Dar asta ar ţine deja de ioc-ars polemica…
15.IX.1992
Ieri, îmi telefonează Vladimir Beşleagă,
adresându-mi-se cu apelativul „Hamlet-cel-tânăr” (titlul unui poem al meu).
Însă motivul acestui pseudo-nume pe care mi-l aplică îl înţeleg din următoarele
sale fraze: „Măi băiete, măi, abia acum am dat de nr. 5 al revistei
«Basarabia». Păi, să ştiţi că aveţi, tu şi Ion Gherman, un dialog consistent.
Chiar şi pe Gherman îl văd într-o altă ipostază, întinerit, revigorat. Dar caut
nr. 2 al revistei unde e începutul dialogului. E la fel de mare şi prima
parte?” Într-adevăr, conversaţia e cam barosană – fuseseră peste 50 de pagini
dactilografiate, peste 2 coli editoriale. Dar, precum m-a convins şi Beşleagă,
dialogul nu trece neobservat, îşi găseşte cititorii, nu cred – mulţi, dar
destui…
Alte întrebări ale dlui Beşleagă: „Va fi mâine
şedinţa Consiliului US?... Dar ce-i cu recepţia pe care o oferă miercuri domnul
ambasador Bistreanu? E ceva important?” Pentru că Beşleagă ar dori să plece
miercuri într-o deplasare. De-i important, rămâne în Chişinău. Cu aceeaşi
ocazie, mă telefonează şi consilierul Ambasadei României, colegul nostru Ion
Ţăranu, ieşean. Înţeleg că s-a produs o confuzie, deoarece invitaţia pentru
recepţie, pe care mi-a expediat-o, încă nu mi-a parvenit. „Le-am trimis
printr-un om – nu vă spun numele, că prind a deveni şi eu suspicios, ca mulţi
oameni din Chişinău… Ce s-o fi întâmplat? Am aflat că nu a primit invitaţia
nici dl Coşcodan…”
Cine ştie ce s-o fi întâmplat?... „Vă trimit mâine
o altă invitaţie, cu şoferul”, zice dl Ţăranu. Îi mulţumesc şi nu-mi fac griji
în plus. Fără să insist mult, sunt sigur că voi dezlega „misterul” cu
„selectivul” împărţitor de invitaţii.
La revista „Sud-Est”, Valentina Tăzlăuanu şi cu
Rodica Iuncu reuşesc „să-mi confişte” şi dialogul cu Petre Stoica. Convenim ca,
pe viitor, să le prezint câte un dialog cu o personalitate a literaturii şi
culturii române. (În redacţie se afla Ion Ungureanu, ministrul culturii,
Burghiu şi cu Turea. Discutau despre deplorabila situaţie cu lipsa de hârtie,
bani… şi… şi…) Doamnele îmi cer sfatul referitor la abonarea la presa culturală
din Ţară. Zic: „România literară”, „Luceafărul”, „Contrapunct”, „Literatorul”,
„Apostrof” de la Cluj.
„Apostroful Martei Petreu?”, întreabă
Rodica. El e. „Să ştii că (nu pot evita reprobabila coliziune sintactică decât
prin această paranteză – n.m.)
cafeaua pe care o servim acum e de la Marta Petreu ”, mă pune Rodica la curent cu
această coincidenţă ce poate avea, de, şi oarece semnificaţie implicită…
(Fireşte, e o coincidenţă banală care spune, totuşi, că suntem oarecum mai
de-ai noştri, mai acasă.) Plus că, acasă, am pe masă, în aşteptarea lecturii,
noua carte a Martei „Loc psihic”, editată în format generos, nestrâmtorat de
criza de hârtie (Ed. „Dacia”, 1991).
Văd pe rafturile din birou nişte exemplare din
revista „Secolul XX”. Le cercetez. Două numere, unul triplu, nu le am (port
fişa cu ce am în geantă, mereu la îndemână!). Convin cu V. Tăzlăuanu să
recurgem la schimb, propunându-i în loc dublete de care dispun, întrucât „Sud-Estul”
nu are ambiţia să ajungă la o colecţie integrală a prestigiosului „Secol”.
O formulă pentru comportamentul dragului de nenea
Gicu, în special după ce e la al doilea, al treilea pahar, când consideră că
lansează adagii paradoxale, doldora de semnificaţii, care, de fapt, nu sunt
decât nişte truisme niţel sucite, dar nu într-atât, ca să ajungă şi strălucite;
deci, formula: infantilisme senile
(care, probabil, ne pot pândi pe fiecare dintre noi, cei ce năvălim din urmă).
Dar, zău, e straniu să vezi cocoşismele
(de la „cocoş”, nu… „cocoaşă”), jucăuşismele aproape necontrolate ale unui om
ajuns sub grila a şase decenii de viaţă… Numai că lumea, cu destulă simpatie,
acceptă buimăceala/ vătuitul de urechi a solemnei zvârlugi care este dragul de
nenea Gicu.
17.IX.1992
Recepţia oferită de împuternicitul cu afaceri al
României în Moldova – un la fourchette ce a întrunit oameni de artă, scriitori,
politicieni (în măsura în care ei pot onora
aceste titluri de profesii serioase). Peste o sută de persoane, unele
dintre care se aşteptau la o abundenţă, nu la convenţionalism diplomatic
econom, de altfel – de salutat.
Din
câte am putut înţelege, discuţiile, în cercuri restrânse, au variat de la „de,
hai să vorbim şi noi ceva”, până la atât de ostentativul cancan românesc… „i-a
priveşte ce tocuri grandomane au pantofii lui… Tocuşor!”. Da, au, dar aceasta
demult nu mai e o noutate şi, deci, e lipsită cu desăvârşire de interes. „Că
ia… Că ştii… Că să vezi…” Ne-am retras după vreo trei ore de taifas. Eu –
constatând un tic al unor persoane şi personalităţi care îmi laudă dialogurile
pe care le tot public, pentru ca, fără mari ocolişuri, să se ofere şi dânsele,
persoanele, de interlocutori; unii chiar ajungând a mă întreba unde să mă
caute, ca să vină la… spovedanie sau, dacă doresc, să-i caut eu. Oferte de
atare speţă din partea lui Vladimir Curbet („Să facem noi aşa, cu dansul…”) şi
Mihai Bădicheanu („Vreau să facem şi noi un dialog, că eu am multe de spus…” De
parcă dialogul constă numai în avea multe de spus, zic eu…)
De
altfel, ieri, 16 septembrie 1992, i-am prezentat lui Ioan Mânăscurtă
dactilograma volumului de dialoguri
„Spunerea de sine”, circa 16-17 coli.
Eugen
Lungu îmi cere permisiunea să facă rocadă cu dialogurile pe care le-am
prezentat la „Sfatul Ţării”, mai întâi publicându-l pe cel cu Laurenţiu Ulici,
în locul celui programat cu Mircea Nedelciu. („Şi acesta foarte interesant, dar
oarecum atemporal, pe când Ulici spune lucruri dure, de anumită actualitate”,
punctează Lungu.)
21.IX.1992
Vineri,
18 sept., au sosit scriitorii turci, care ne întorc vizita – Yahtia Ankengin,
Irfan Nasratinoglo şi profesorul Ismail Parlatâr, cu care comunic cu maximă
înţelegere în franceză. Program divers, poate că puţin cam încărcat. Dnei Onuc
Tabicer nu i-au permis să vină treburile de la universitate.
De
la Cluj au sosit
Virgil Bulat, Aurel Câmpeanu şi Vasile Vlad, tânăr businessman. Prin dl Savca,
adjunct la departamentul vamal, le-am înlesnit trecerea pe la Sculeni. E
Vorbesc
cu Virgil Bulat să facă o comandă de circa 2 mii de exemplare din „Spunerea de
sine”. Este de acord. De altfel, manuscrisul era pe cale să meargă la cules.
Rămâne să mai introduc dialogul cu Ion Miloş, dactilografiat acum două zile.
22.IX.1992
Coţcăria
lui (ghici cine?...) readuce în lumină
un tip abrutizat. Ignorant şi palavragiu, face zob orice intenţie de comunicare
civilizată, trebăluind greţos printre tacâmuri, de unul singur substituindu-i
pe mulţi alţii, dedându-se la o sinistră hărmălaie de şatră. Ieri, le-a creat o
impresie penibilă oaspeţilor din Turcia care au rămas de-a dreptul consternaţi
de dezmăţul său de bădăran şi blestemat de a nu însuşi niciun bob din
elementara bunăcuviinţă. Ratat moraliceşte, bun de legat. Jalnică paiaţă
arogantă şi nesimţită… Condiţie de animalitate şi cretinizare rar întâlnită
printre oameni… Specimen de menajerie ce ar trebui plasată undeva în curtea
vreunei case de nebuni…
23.IX.1992
Eugen
Cioclea zice că Aureliu Busuioc i-a transmis nedumerirea mea faţă de puzderia
de greşeli de tot felul ce furnică prin „Tinerimea Moldovei”. Şi recunoaşte că
aşa este: muşuroiul e mare. „Bine, zic, dar voi scrieţi cu litere de un deget
că redactor stilist e V. P.”. „Scriem, dar, iată, apărem mâine, însă el nu a
venit nici până la această oră (16,20) să citească paginile”. Dă, colega,
numele jos de sub fălosul titlu de redactor stilist. Cel puţin, lumea nu va
avea atâtea motive să râdă şi să arate cu degetul dinspre greşelile gramaticale
sau de stil spre titluri şi persoane…
24.IX.1992
Ieri
seră, mă telefonează dl Ţăranu şi, ca totdeauna, delicat, o ia pe departe: l-a
tot căutat pe dl Cimpoi. Îi spun că e foarte ocupat cu diverse chestiuni ce-l
scot din birou. Care ar fi problema? Dacă Ambasada Română îl invită pe Ştefan
Augustin Doinaş , din partea USM n-ar putea interveni nişte – cum să le spună?
– proteste? Da’ de unde! Din contră, am fi nespus de bucuroşi să fim onoraţi de
prezenţa ilustrului coleg bucureştean!
Îi
sun dlui Ţăranu că, acum câteva minute, am citit în „Luceafărul” din 16
septembrie cuvântul de adio al lui Şt. Aug. Doinaş adresat umbrei celui care a
fost Dan Deşliu. „Cum, a murit Deşliu?! Noi încă nu ştim. La ambasadă, odată la
două săptămâni, vine câte un stoc de presă periodică pe care nu mai reuşim să o
consultăm..”
Într-adevăr,
decesul lui Dan Deşliu nu a fost mediatizat foarte mult. Poate şi din motivul
că, precum scrie Doinaş, Deşliu „pleacă dintre noi pe neaşteptate, în
împrejurări încă nelămurite”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu