Victoria FONARI
NEOSISIFUL
DIN SPECTRUL MITIC AL LUI LEO BUTNARU
În spectrul mitic, poetul şi prozatorul
Leo Butnaru oferă o şansă unui nenorocit, unui pedepsit, unui răzvrătit. Sisif
este cunoscut drept cel care realizează un lucru continuu, fără vreun
sens. Dar acest mit este abordat şi printr-o optică aparte, dobândind un dinamism al senzaţiilor.
Sisif reprezintă figură care transcende din lumea antică a contractelor cu
zeii, a unei tranzacţii cu regii şi cu soţia. Câte nu face Sisif pentru a ocoli
moartea?!... Astfel scriitorul Leo Butnaru „cataloghează” voinţa sisifică,
plictisul şi povestea cuplului.
De data aceasta însă, clasicismul antic apare
estimat într-un stil idiomatic, să-i spunem, de
popularizare „autohtonă”: „Ptiu, uite că, viciat de clişee publicistico-sociale
antisocratiene (eu ştiu că nu ştiu nimic), o încep, fără să vreau, cu o
banalitate: toată lumea ştie… Pe naiba! În domeniul ăsta, în tema pe care ţin
să o reamintesc, nu e versată nici pe departe multă lume. Sigur, nu prea mulţi
inşi au auzit de Sisif, de chinul lui cu pietroiul, iar alţii, de-ar fă auzit,
totuşi, au şi uitat prăfos-pietroasa pilduire” (Butnaru: p. 484). Ludicul e fertilizat
de dialogul colocvial cu un cititor care nu doar citeşte, ci şi aude intonaţia,
pauzele glumeţe, reacţionează la gesturile presupuse.
Sisif a izbutit să-l înlănţuie pe
Thanatos, astfel pentru o perioadă de timp omenirea a fost scutită de
moarte. Acest personaj este emblematic prin iscusinţa de a convinge, de a gândi
în favoarea propriei vieţi, propriului său popor.
Dar de la optica politologică a
mitului, pe care am putea-o dezvolta, să trecem la analiza următorulului
concept al lui Leo Butnaru: „Nerăbdare şi fugă de grabă, / dovadă şi
taină amară” (Iluzia necesară) – aici munca lui Sisif fiind
actualizată în secolul nostru agitat, în care nu pare a fi acceptată elogierea
răbdării în favoarea acţiunii, ci este promovată graba în obţinerea
rezultatului. Promptitudinea reprezintă o calitate, însă circumscrisă în
ordinea generală: „cătuşe-n sclipire de salbă – / iluzia mea necesară”.
În stereotipul secolului, Leo Butnaru
detronează atitudinea faţă de obişnuinţă. Or, în graba timpului, omul îşi
accelerează acţiunile pentru a scăpa de cotidianul banal. Numai că în atare
mod de a percepe realitatea persoana îşi pierde din savoarea vieţii. Şi
atunci Odată şi odată autorul reuşeşte să se complacă în
travaliul fiecărei zile. Raţionalitatea de savant îi permite să uziteze legile
fizice şi să corijeze situaţia: „Logic chibzuind / pietroiul tăbârcit de Sisif
/ din zi în zi se face tot mai mic”. Nu este o denaturare a lucrurilor. Racursiul
de percepere a muncii începe deja să nu mai provină din slavonescul muka
= chin, ci din latinescul realizare: pietroiul „se macină, se
şlefuieşte de alte pietre”.
Dacă celebrul existenţialist francez
are drept obiectiv de a-l percepe pe Sisif în raport cu piatra („Sisif
mă interesează în timpul acestei întoarceri, acestei pauze. O faţă care
trudeşte atât de aproape de piatră s-a schimbat ea însăşi în piatră!” –
Camus: p. 129), Leo Butnaru vede personajul nu într-o pietrificare sigilat de
automatisme, ci în evoluţie, unde piatra apare ca atribut al autodesăvârşirii.
Perseverenţa în acţiune îi oferă
prozaicului note de lirism uşor optimist. Orice faptă minuţios
lucrată, în acord cu voinţa trebuie să se soldeze şi cu o schimbare.
Modularea vine exact de la tenacitatea acţiunii, care nu îndobitoceşte omul
prin uniformitate.
Să urmărim modul de diminuare a
volumului „obiectului muncii”, dar şi a supliciului, în raport cu gradul de
percepere a libertăţii. Dacă la începutul poemului distingem imaginea pietroiului, spre
final autorul o reduce, o atenuează: „până va ajunge cât o pietricea de râu /
cât o pietricea lustruită de valurile mării / cât o pietricea sărată pe care
asemenea oratorului Demostene / Sisif o va pune sub limba-i peltică / de atâta
tăcere”. Verbele, fie ele şi la infinitivul lung, determină creaţia ca muncă: chibzuind,
aburcarea, se macină, se şlefuieşte, tăcere, a striga. Sunt etape fixate
din laboratorul de creaţie – eroul liric traversează calea de la planul
interiorizat al trăirilor artistului spre comunicarea ascunsă de neclaritatea
imaginii, adresată cititorului. Această opacitate a tăcerii („se lustruieşte cu
ochiul lui Homer”) fusese edificată şi prin Lecţia de cub a lui Nichita Stănescu, unde
interpretarea artistică apare distins din întrebarea în faţa imperfecţiunii:
„Ce cub perfect ar fi fost acesta / De n-ar fi avut un colţ sfărâmat!”. La Leo Butnaru creaţia „finalizează”
cu exclamaţia „– Lume, lume! Am isprăvit!”, ca început al unui dialog, când
arta este dăruită cititorului, iar aparenţa ascunde tăcere/ muţenia în/ prin
care a fost obţinută şlefuirea. Aceeaşi idee apare şi în Regula generală,
unde Poezia are menirea de a face omul „mai puţin nefericit”. Eul liric
trasează o linie de coerenţă între creaţie şi noţiunile fericit / nefericit.
Rolul poeziei e de a diminua sfâşierea interioară.
Pentru scriitorul Leo Butnaru mai există
o echivalenţă a fericirii – libertatea.
În tranzacţia imaginativă, izbăvit de blestem: „Sisif se pomeni liber! Abia
acum dându-şi seama că în acel aproape infinit număr de ani N, nu văzuse
absolut nimic decât – piatra, steiul oropsitor, calea îngustă pe care urca spre
vârful muntelui şi pe care revenea la poalele lui, ca să reia
tăbârcitul-chinuitul! Şi iată minunea! – robul de ieri poate merge oriunde,
poate privi jur-împrejur, poate admira, contempla, în tentativa de a înţelege
multe”. Însă robul din Tartar este cel care a cunoscut arta interpretării
superioare, care îl şi ajută să învingă în atât de imprevizibilul joc – jocul
cu moartea! – într-o partidă care nu presupune echilibrul unor legi de urmat.
Jocul de-a v-aţi ascunselea este amânat, în acel comportament
sofistic în care scopul scuză mijloacele – înşelăciunea, cătuşele, depăşirea
tradiţiei de dragul vieţii.
Atitudinea sisifică este
schimbată radical în redescoperirea textului artistic. În această
percepere se relevă evoluţia pe care autorul o parcurge împreună cu lucrarea sa
artistică în devenire. În concepţia lui Demostene,
omul poate ajunge mai puternic decât propria natură, condiţiile pot fi
depăşite, limita fiind trasată (şi acceptată) de fiecare ins în parte. Dacă e
să izolăm mesajul poetic în cauză, menţinându-ne în ideaţia antichităţii, Sisif
ar fi fost mândru de această soluţie, pentru că ea este determinată şi de
iscusinţă de a depăşi condiţia impusă.
Din alt unghi de abordare, mitul lui Sisif
poate fi pus în corelaţie cu îndeletnicirea crescătorului de perle: piatra „o
va pune sub limba-i peltică”. Nocivul va determina claritatea de a învinge
starea de lucruri impusă de împrejurări ca o strădanie a eului de a crea
artă din pedeapsă / rutină / obişnuit.
Existenţa (şi experienţa) proiectate în
mitul lui Sisif prin abordările propuse de Leo Butnaru orientează spre o
problematizare sau o deproblematizare la recitire, care învederează noi racursiuri
în perceperea lumii, a raportului individual-social în fiinţa omului, a divergenţei
dintre libertate şi dependenţă într-un secol al stocurilor şi al stick-urilor.
În aceste testicule informative, omul
nu mai este determinat de o fizică a sensurilor realităţii, individualul său
creând situaţii confuze prin intermediul virtualului. Oare în atare închistare
libertatea nu începe să dispară, fiind substituită de plictis? Într-o astfel de
paradigmă se înscrie proza lui Leo Butnaru Între paranteze şi speteze, constituind o îmbinare
cumulativă (dacă doriţi – chimică; sau… alchimică) a idilei lui
Ionescu Scaunele cu Aşteptarea
lui Godot de Beckett pe fundalul metaficţiunii vieţii de cuplu: Sisif
şi Sisifa, „persecutaţi” de lecturile interpretativ-auctoriale ale lui Leo
Butnaru când, spre exemplu, piesa Scaunele obţine un caracter hipertextual sui generis. Comentariul permite o refulare / acumulare / întrunire
a cuplurilor din literatura universală (în acest context există analogia:
Sisifa reţine o echivalenţă cu Isolda, Giselle şi Sisif care se proiectează în
Tristan) corelate în cupluri inventate (Trandafir şi Trandafira; o Orhideea şi
un… Orhideu) sau într-o percepere sofistică a jocului – „nevăzutul Godot este
un fel de Ahile pe care l-a întrecut broasca ţestoasă”. Asociaţia aşteptării apare
corelată de pedeapsa sisifică. Aşteptarea morţii de către Sisif şi Sisifa (soţia
fiind şi complice în menţinerea în viaţă a regelui din Corint) devine una
absurdă prin aşteptarea lui Godot, care începe să fie citită în limbajul lui
Ionescu. Firul conspirativ pe care îl relevă autorul se află chiar în
fragmentul în care bătrâna din piesa lui Ionescu îl convinge pe soţ să plece de
la fereastră. Grădina Semiramidei este concepută pe asigurarea importanţei: „nu
e totul zădarnic, nu e totul pierdut, ai să le spui totul, ai să-i lămureşti,
ai un mesaj… totdeauna spui c-ai să-l comunici… trebuie să trăieşti, trebuie să
lupţi pentru mesajul tău…” (Ionescu: p. 150). Mesajul, asemeni unui un copil
vesel, sare de pe un picior pe altul, sau dintr-un fir de nisip în altul,
reflectând o altă ordine, deosebită, în clepsidra timpului care păstrează
umbrele acestor bătrâni: „Ţi-aduci aminte, odinioară, nu era aşa; la nouă
seara, la zece, la miezul nopţii mai era lumină…” (Ionescu: p. 146). În
rescrierea lui Leo Butnaru teatrul absurdului devine unul avangardist:
„iremediabila bătrâneţe, când zilele trec câte două de-odată, când săptămâna –
comasată – are doar trei zile şi jumătate şi un sfert de duminică ce cade numai
şi numai în vreme de noapte” (Butnaru: p.44).
Dacă disociem regia prozei lui Leo
Butnaru, putem constata că în „rescrierea” Scaunelor avem
următoarele intertexte: În
aşteptarea lui Godot, Eneida,
teorema lui Zenon (întrecerea dintre broasca ţestoasă si Ahile) actualizată în
motivul hermafroditului – „Ahile e, concomitent, nume masculin şi nume
feminin”, şi analogiile nu se încheie aici. Actualizarea perimează orice
aşteptare – „motiv din care nu ştiu dacă el se potriveşte renumitului atlet
atenian sau broaştei ţestoase, sau lui Godot, sau neabsurdei mele semene Isolda
care i-a oferit cu atâta generozitate lui Tristan solda de sentimentalisme”
(Butnaru: p.44-45). Este o informaţie-şoc, deşi într-un text artistic cuvântul
informaţie nu înseamnă decât o stare de ficţiune, iar textul nu mai aduce
ofrande romanelor cavalereşti, în vreme ce conexiunea între Godot şi moartea aflată în
întârziere este încifrată în cheia interpretativă „propusă” de Sisifa: „Adică,
Ahile e un nume şovăitor ca toate numele ambigene şi tocmai din această cauză
broasca ţestoasă l-a întrecut pe Godot care nu mai vine, nu mai vine...”
(Butnaru: p.45).
În rescrierea destinului lui Sisif în
eseul Crescând un deal, a Scaunelor în proza Între
paranteze de speteze Leo Butnaru inventează mituri cosmogonice,
numai că în loc să explice originea unor fenomene naturale, clarifică anumite
fenomene sociale: „non-stop” – „încât cazna era reluată… reluată… reluată!...
(De acolo a şi pornit noţiunea: non-stop…)”, ambigenul în problema lui Ahile, Trandafira,
parantezele care cunosc o explicaţie demnă de semnul lingvistic propriu-zis,
temă abordată de Ferdinand de Saussure.
Semnele sunt încorporate în mitul
cuplului, care include realitatea, fie ea şi imaginativă, dar, esenţial,
acceptată de ambele personaje: „Între spetezele scaunelor, ca între
paranteze, stau
Sisif şi Sisifa. Resemnaţi, încovoiaţi din
spate. Parantezele coloanelor vertebrale...” (Butnaru: p.46). Textul îşi are
veridicitatea sa, determinată de decizia autorului de a releva sau nu
autoritatea parantezelor. Totuşi teatrul absurdului îşi doreşte să proiecteze
viaţa inserată iniţial în fiinţe, apoi se coboară la
obiecte şi, în final, rezumă, minimalizat, totul la semne.
Semnul rezultă dintr-o resurecţie
mitică, suportând disfuncţiile simplificării, concentrând tristeţea,
aşteptarea, nefericirea. În contrast cu Camus, care corelează absurdul cu
fericirea, Ionescu în relectura lui Leo Butnaru accentuează interiorizarea
trăirilor obsesive de „dragoste (cultivată – n.n.) pentru uz personal şi casnic”. Paranteza indică nu doar
incidenţa, ci conţine explicaţia incomodă pentru asamblarea textului, sensul
ascuns sau dezghiocarea lui uneori însemnând persiflarea emoţiei. Din optica
absurdului, paranteza – ceea ce poate fi omis – conţine esenţialul echivalent
cu viaţa; omul îşi impune atâtea limite, încât experienţa devine una
tautologică, cum ar fi cazul aşteptării lui Godot.
Experienţa în interpretarea etimologică
constituie „încercarea depăşirii limitei”, noţiunea inhibându-se şi trăind
totalitarismul limitelor străpunse de mutarea scaunelor, care devine una de
măsurare a timpului: „Axul lumii nu coincide cu nestatornicul ax al sensului
vieţii aflate în clandestină înţelegere cu zădărnicia care tâlhăreşte, tot
tâlhăreşte din puţinătatea fiinţării” (Butnaru: p.43). „Tăbârcirea scaunelor”
devine un dinamometru al absurdului.
Dacă în poezia lui Leo Butnaru Sisif
se menţine într-o transcendenţă, unde limitele sunt exploatate la maxim,
rezultând o ieşire din segmentul constrângător printr-un sofism interpretativ,
în proză durerea sisifică se intensifică, preluând senzaţiile teatrului
absurdului, tatonând o viaţă personală încadrată într-o societate indiferentă, unde
bătrâneţea nu mai este citită similar cu De senectutem a lui Cicero.
Spre deosebire de Ionescu, Leo Butnaru
pledează pentru un final mai puţin tragic. În timpul semiotic, autorul preferă
să transforme personajele în semne. În conştiinţa sa decide apropierea sau
distanţarea lui Sisif de Sisifa. Astfel cuplului Sisif-Sisifa i se oferă
„veşnicia” (durata) scrisului. Omul se
complace în repetarea care îi permite să se bucure de posibilitatea retrăirii,
completarea parantezelor fiind acea de umplere a vidului mut prin cuvântul artistic.
___________________
Referinţe:
Butnaru, Leo. Proze din secolele
XX – XXI. – Iaşi: Tipo Moldova, 2013.
Camus, Albert. Mitul lui
Sisif / traducere, prefaţă şi note de Irina Mavrodin. Bucureşti: Editura
pentru Literatura Universală, 1969.
Ionescu, Eugen. Teatru.
Vol.I. / Traducere de M. Aderca, D. Bondi, R. Popescu, E. Vianu. – Bucureşti:
Editura pentru Literatura Universală, 1968.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu