S-a născut la Petersburg în familia unui pedagog. Studii la Facultatea de Filologie
a Universității din orașul natal. Debutează în presă în anul 1908, fiind apropiat de avangardiști, scriind peste
ani: „Eu nu sunt dintre futuriștii mai vechi, – nu mai țin minte cum apăru Juvelnicul
juzilor”, însă totdeauna a susținut că e un budetlean. Membru al
OPOIAZ-ului (Societății de Studiere a Limbajului Poetic), unul din fondatorii
celebrei școli formaliste. Debutul său avangardist are loc în decembrie 1913,
când în cafeneaua „Câinele vagabond” prezintă comunicarea „Locul futurismului
în istoria limbii”, ce conținea nucleul viitoarei cărți „Renașterea cuvântului”
(1914). Urmează articolul „Despre poezie și limbajul transrațional” care a pus
bazele unor studii teoretice serioase ale futurismului, în mediile
avangardei Șklovski trecând drept – și
pe drept! – un intelectual de aleasă cultură filologică. Ca poet apăru doar o
singură dată cu două poeme în almanahul „Înșfăcat-ai: Toba futuriștilor”
(1915).
A fost subofițer major în armata țaristă (1914-1917),
din 1920 – în Armata Roșie (unități cu profil auto), an în care este implicat,
ca „pe vremuri”, într-un duel în care glonțul îl cruță. În 1922, temându-se să
nu fie arestat pentru activitatea din trecut (inclusiv, ca
socialist-revoluționar – eSeR – a participat la un complot
antibolșevic), fuge în Finlanda, de unde pleacă în Germania. Peste doi ani
revine în URSS.
A publicat volumele „Mișcarea cu calul” (1925, studii
literare), „Despre teoria prozei” (1925), „Izbânzile și înfrângerile lui M.
Gorki” (1926), „În căutarea optimismului” (1931). A avut și o prestigioasă
activitate cinematografică, scriind scenarii și eseuri teoretice. A abordat
diverse genuri literare, din alte lucrări ale sale mai amintim: „Note despre
proza lui Pușkin” (1937), „Pro și contra. Note despre Dostoievski” (1957);
nuvele pe teme istorice, una din ele fiind „Marco Polo” (1936); biografii
romanțate – „Despre Maiakovski” (1940), „Lev Tolstoi” (1963), „Eisenstein”
(1973); volume de memorii cu remarcabilă tentă artistică – „Zoo. Sau scrisori
de nedragoste sau a Treia Eloise”, „Călătorii sentimentale” (ambele 1923),
„Contul de Hamburg” (1928).
„Zoo, sau scrisori de nedragoste, sau a treia Eloise”
Șklovski a scris-o într-un timp record: mărturisea că a dictat-o în decursul
unei singure săptămâni. Este dedicată Elsei Triolet (Ella Iurievna Kagan), de
care era îndrăgostit. Fluxul literar-memorialistic, să zicem așa, se contopește
cu imediatețea cotidianului „vieții rusești” din Berlin, oraș în care, după
revoluția bolșevică de pe malurile Nevei, locuiau foarte mulți emigranți,
inclusiv – literați, muzicieni, oameni de teatru, pictori etc. Lucrarea a fost
întâmpinată cu suspiciune, editată incomplet, cu omisiuni, ceea ce constituia
ca și cum un prolog implicit al acuzelor de cosmopolitism ce aveau să i se
aducă autorului după apariția volumului „Contul de Hamburg”, carte considerată
„absolut burgheză, dușmănoasă întregii arte sovietice” (... K. Simonov!). Până
după moartea lui Stalin, Șklovski a publicat puțin, sporadic, în special în
presa de planul doi. Premiul de Stat al URSS (1979, pentru „Eisenstein”) părea
să însemne și o recunoaștere oficială din partea puterii ideologice. Astfel,
devenise ca și cum o relicvă înnobilatoare, martor-supraviețuitor al
unei epoci apuse (distruse!), fapt pe care însuși Șklovski a ținut să-l combată
prin nefosilizarea creației sale, în care s-a simțit ne(a)bătut fluxul și
suflul implicit al avangardismului. E unul din scriitorii populari și astăzi,
cu real credit la cititorul-intelectual.
ZOO, SAU SCRISORI DE NEDRAGOSTE,
SAU A TREIA ELOISE
(Capitole)
INTRODUCERE
Cât de multe cuvinte sunt interzise!
Intrând în fondul problemei, trebuie să constatăm că
toate cuvintele bune sunt cuprinse de leșin.
Sunt interzise florile, luna, ochii și un întreg șir
de cuvinte, care vorbesc despre ceea ce e plăcut să vezi.
Iar eu aș vrea să scriu în așa mod, de parcă niciodată
nu ar fi existat literatură. Spre exemplu, să scriu „Minunat este Niprul pe
timp urât”.
Însă nu pot, ironia erodează cuvintele. Ironia este
necesară – ea reprezintă cel mai lesnicios mod de a depăși greutățile
descrierii obiectului.
A descrie lumea hazliu e cel mai ușor.
Însă iată că acum o lună uriașă, aproape adevărată,
privește prin geamul meu.
Printre golașii copaci ce înfloresc, pe lungul drum
nemțesc aleargă automobilul, adâncindu-se în spațiu.
Toate astea separate unele de altele. Casa mi-e
departe.
Permiteți-mi să fiu sentimental. Viața mă ia cu ea în
străinătate și face cu mine ceea ce face.
Nu am un număr de telefon la care să-l caut pe Boris
Eihenbaum1. Nu-l am nici pe al lui Tânyanov2. Roman3
a încetat de a se preocupa de poetică. Sunt singur.
Soldatul beat se trezește în timp ce călărește în șa,
iar omul însingurat e beat iremediabil.
În afară de Ivan Puni4, dintre ai mei nu
mai am pe nimeni la Berlin.
Iată, așadar, planul cărții.
Un bărbat îi scrie scrisori unei femei.
Ea îi interzice să scrie de dragoste.
El se împacă cu aceasta și începe a-i povesti despre
literatura rusă.
Pentru el acesta e un mod de a-și înfoia coada.
Însă iată că (în culise) apar concurenții.
Sunt doi: 1) un englez, 2) cineva cu inele în urechi.
Scrisorile prind a se îngălbeni de furie.
Omul de croială rusească este ridicol în Europa,
precum un câine flocos la tropice.
Femeia materializează greșeala.
Greșeala se realizează.
Femeia lovește.
Durerea e reală.
Și cartea e mai serioasă decât prefața sa.
Însă în prefața cărții mele eu sunt vorbăreț ca o
femeie care turuie mult, pentru ca să nu înceteze a vorbi.
_____
1Boris Eihenbaum (1886-1959 ) –
exeget în știința literaturii. Lucrări despre M. Lermontov, N. Gogol, L.
Tolstoi.
2Iuri Tînianov (1894-1943 ) – scriitor și teoretician al literaturii.
3Roman Jakobson (1896-1982) – unul din întemeietorii structuralismului
în lingvistică și știința literaturii.
4Ivan Puni (1894-1956) – pictor rus și francez,
unul din protagoniștii avangardei.
SCRISOARE-PROLEGOMENE
adresată tuturor, tuturor, tuturor.
Tema: lucrurile modifică omul
Dacă aș avea un al doilea costum de haine, nicicând nu
aș cunoaște tristețea.
De cum vii acasă, să-ți schimbi hainele, să te
strunești puțin – este suficient ca să te modifici.
Femeile fac aceasta de câteva ori pe zi. Orice i-ați
spune femeii, căutați să obțineți răspunsul îndată; în caz contrar, ea își va
face o baie caldă, își va schimba veșmintele, astfel că totul va trebui luat de
la capăt.
De cum își schimbă îmbrăcămintea, ele își uită până și
gesturile.
Astfel că vă sfătui insistent să vă străduiți a obține
de la femei un răspuns neamânat, instantaneu. În caz contrar, va trebui să
stați deseori pierdut în fața unui nou cuvânt neașteptat.
În viața femeii sintaxa mai că nu există.
Bărbatul însă e trădat de propria sa meserie.
Unealta nu prelungește doar brațul omului, ci ea
însăși se prelungește în el.
Se spune că orbul localizează simțul tactil în vârful
bastonului său.
N-aș zice că față de încălțămintea mea aș încerca un
atașament special, însă ea reprezintă totuși prelungirea mea, e o parte din
mine.
Pentru că atunci când bastonașul prinse a-l schimba pe
gimnast, el i-a fost acestuia interzis.
Maimuța e mult mai sinceră când se află pe creanga
copacului, pentru că și creanga influențează psihologia.
Iar psihologia vacii care merge pe gheața lunecoasă a
devenit proverbială.
Cel mai mult omul este modificat de mașină.
În romanul „Război și pace” Lev Tolstoi povestește cum
timidul și aproape neremarcabilul tunar
Tușin în timpul luptei se pomenește într-o nouă lume, creată de
artileria sa.
„În rezultatul acestui bubuit infernal, acestei
gălăgii, necesității de a fi cu atenția încordată și a acționa, Tușin nu
încerca nici cel mai mic sentiment neplăcut de frică... Din contră, devenea tot
mai vesel... Din cauza asurzitoarelor bubuituri de tun ce răsunau de
pretutindeni, din cauza șuieratului și exploziilor obuzelor inamicilor, din
cauza cum arăta transpiratul, îmbujoratul servant ce se agita lângă tun, din
cauza vederii sângelui de oameni și de cai, din cauza fumului ce ieșea din gura
tunurilor inamicilor situați în partea opusă (după care de fiecare zbura câte
un obuz și lovea în pământ, om, tun sau cal), – din cauza că vedea toate aceste
lucruri, obiecte, în minte i se zămisli propria lume fantastică ce constituia
tocmai plăcerea sa în aceste clipe... El însuși era de o înălțime uriașă,
bărbat puternic, care cu ambele mâini aruncă obuze spre franțuji”.
Mitraliorul și contrabasistul – sunt prelungirile
propriilor lor instrumente.
Calea ferată subterană, macaralele și automobilele –
sunt protezele omenirii.
Mi s-a întâmplat să trăiesc câțiva ani printre șoferi.
Șoferii se schimbă în dependență de puterea motoarelor
automobilelor pe care le conduc.
Un motor care depășește patruzeci de cai putere deja
distruge vechea morală.
Viteza separă șoferul de omenire.
Pornește motorul, accelerează – și deja ai ieșit din
spațiu, iar timpul parcă ar fi măsurat doar de vitezometru.
Pe șosea, un
automobil poate să ia peste 100 de kilometri pe oră.
Dar la ce bun o atare viteză?
Ea este necesară doar alergătorului și urmăritorului.
Motorul îl atrage pe om spre ceea ce se numește, pe
drept, crimă.
Din fericire, șoferul rus este, de regulă, un bun
muncitor.
El conduce pe drumuri ce amintesc de valuri, repară
mașina în adânc de stepă, când gerul și benzina îi înțepenesc mâinile.
În același timp, șoferul nu e un muncitor; în mașină
el e de unul singur.
Mașina îl îmbată, viteza îl amețește, scoțându-l din
viață.
Să nu uităm de meritul automobilului față de
revoluție.
Regimentul Volînsk nu se hotărî să iasă îndată din
cazărmi.
De obicei, regimentele rusești se răzvrăteau stând în
picioare.
Decabriștii au fost distruși pe loc.
Volînienii au părăsit cazărmile, însă stăteau în
nehotărâre. În întâmpinare le ieșeau alții.
Regimentele se adunau și se opreau.
Însă deja prinseră a se arunca cu pietre în ușile
garajelor și, urcând în trâmbițătoare mașini, muncitorii zburară spre centrul orașului.
Ca pe o spumă a-ți împroșcat revoluția în oraș, o,
automobilelor.
Revoluția puse în viteză și acceleră.
Se îndoiau resorturile, se îndoiau aripile mașinilor,
mașinile agonizau prin oraș, și colo, unde ele erau două, se părea că ar fi
chiar opt.
Mie îmi plac automobilele.
Atunci prinse a se clătina întreaga țară. Revoluția
depășise perioada înspumării și plecă pe jos pe front și în sate.
Iar mașina își continua drumul său aparte, viața sa.
În automobile umblau cei care conduceau țara.
Însă cei care conduceau doar mașinile mergeau și ei în
ele.