MARCEL PROUST - POETUL

 

DIN STRICTUL NECESAR

 

DIN REVISTA TINERILOR

 

UNEORI, JURIILE AU DREPTATE...

 

STRICTUL NECESAR

 

ARHIVĂ STRICTUL NECESAR. FLORILEGIU 9

 

11 DIN 11

 

Prin urmare, deja în anul nou 2018, la ora 3.51: Bi-lanțul. Numai nu de gât... O fi poezie, filosofie sau, pur și simplu, întâmplare de limbaj: bi-lanțul... 2017. (1.I.2018.)
          Lui Adam Puslojić: „Grație generozității voastre, minunați prieteni și colegi belgrădeni, sejurul în Serbia mi-a fost unul excelent, fructuos în ale potrivirii cuvintelor. Mi-am ținut jurnalul, secvențe din care le voi publica în revista Contrafort, iar integral, începând cu decembrie, va fi inserat în revista Argeș. Bineînțeles, printre protagoniștii lui sunteți și voi, prietenii!
        În Serbia, m-a însoțit, în formă bună, cred, și Muza, în special pe la Skandarlija. Mi s-au întâmplat poeme, pe care ți le trimit, cu nerăbdare întru reîntâlnire. Nu știu dacă nu visez prea de tot, dar mă gândesc și la o posibilă carte bilingvă, română și sârbă, poate chiar trilingvă, cu traducere și în engleză. Dar asta mai e de văzut. Te rog pe tine, înalt Vultur al Poeziei, să fii cititorul acestui grupaj de poeme; cel dintâi și, te rog, necruțător cititor”. (21.XI.2018.)
        Când văd cum doi sau trei inși cu deficiențe, ziși și ei scriitori, încearcă să mă provoace, să mă incite în brașovizare (de la: brașoave, nu Brașov), inși maxim de... minimi, îmi amintesc de constatarea lui Marcel Moreau: „Dar nici societatea revoluționară, care îl persecută, nici societatea liberală, care nu face decât să-l tolereze, nu iubesc cuceritorul solitar. Societatea nu-și iubește de fapt decât șchiopii, neîmpliniții, atrofiații ajunși degrabă la mulțumirea de sine, la sațietate, la acceptarea vieții sfrijite, adică servitorii statului. Aceștia, strânși laolaltă, constituie armatura a ceea ce s-a convenit să se numească societate”. (8.II.2019.)

DIN STRICTUL NECESAR

 

DIN REVISTA TINERILOR

 

10 DIN 11

În vălmășagul trecerii la locuința nouă, dau de multe lucruri uitate. Găsesc și un fragment de jurnal din primăvara anului 1996, pe care, din câte înțeleg, îl țineam la redacție, însă făceam notițe și în cel „de bază”. Găsesc și un caiet cu multe traduceri, pe care le pregăteam pentru panorama miniaturii poetice ruse, în manuscrisul căreia, însă, nu le introdusesem. Luat cu alte chestiuni, probabil. Le voi redacta și transcrie. (25.VIII.2016.)
      Am reprodus în jurnal, nu mai știu prin ce an, și cazul cu Mihai Ursachi, care venise la Zilele Eminescu la Botoșani cu un geamantan uriaș. Precum observase un mai tânăr coleg din Iași, în acea valiză nu avea decât un papion și, poate, o ustensilă-două pentru toaletă. La întrebarea de ce a venit cu acel coșcogea obiect de voiaj, Mihai Ursachi, pe atunci directorul Teatrului Național din Iași, zise: „Să iau în el fân pentru calul teatrului”. O glumă, firește.
Însă fânul în valiză îl găsesc și eu astăzi, recitind pasaje din romanul lui Turgheniev „Părinți și copii”, al cărui protagonist, Evgheni Bazarov, la un moment dat spune: „Vezi tu ce fac eu; în geamantan s-a dovedi a fi mult loc gol, și eu pun acolo fân; la fel și în geamantanul vieții; îl umpli cu orice, numai să nu rămână loc gol”.
        Nu e de presupus că Mihai Ursachi ar fi pornit de la Bazarov, însă situația cu valiza și fânul se memorează în ambele cazuri. (7.V.2017.)

 

DIN STRICTUL NECESAR

 

STRICUL NECESAR

 

SĂ FIM SERIOȘI...

 

DIN PASIENȚE

 

DESPRE PERSONALITĂȚI

 

DIN COSMOGRAME

 

DINTRE LEOLOGISME

 

DUPĂ JUMĂTATE DE VEAC ȘI... CEVA...

 

... În primăvara anului 1974, secția scrisori a ziarului „Tinerimea Moldovei” îmi repartiză (și) un plic venit de foarte departe, în care se aflau versurile unui autor, ce nu descindea din sfera umanioarelor, Vasile Nedelciuc, care își făcea doctorantura la Institutul de Aviație din Moscova, unde avea să obțină gradul științific de doctor în științe în domeniul calculatoarelor (1979). Mă bucur că debutul său a trecut prin sectorul artă-cultură al TM, pe care îl aveam în grijă. Evenimentul primordiului, să zic așa, se întâmpla pe 31 mai 1974, apoi autorul reveni și pe 31 august 1975, zi care nici cel mai faimos proroc nu ar fi putut prevedea că, din 1989, la Chișinău, în Estul Românesc, avea să devină, emblematic, Sărbătoarea Limbii Române. (Dacă memoria mă mai servește cumva, atunci l-am rugat pe poetul Liviu Damian să binecuvânteze debutul lui Vasile Nedelciuc.)

            Iar la Salonul de Carte Bookfest 2025, Chișinău, am avut bucuria să primesc de la colegul Vasile Nedelciuc cărțile sale de poeme, pe care le vedeți în imagine, în „Numărătoare de frați” reîntâlnind și versurile de debut, pe care eu le înaintasem pentru tipar, în 1974.
Consecvent și sagace politician fiind, colegul nu a abandonat ghiocul muzelor poeziei, de care ascultă cu devotament. Felicitări, frățâne Vasile Nedelciuc!

OMUL E...

 

STRICTUL NECESAR

 

8 DIN 11

 

        

        Spre miezul nopții, vine o rimă... implicită: Cornul sună – Noapte bună. (Moment ce ar ține și el de regia, de partea tehnică a unui jurnal. Inclusiv a prezentului. Pentru că într-un text al impresiilor, impresionist sau realist, trebuie să fii și regizor, ordonator, moderator. De altfel, precum în majoritate textelor literare, inclusiv a celor date drept scris automat. Acesta, dacă ar fi precum este dat, nu ar fi decât… mat. Și ca situație în partidele de șah, și ca ceea ce are de sinonime: fără strălucire, fără luciu, șters...) (6.IX.2011.)

Aeroportul Domodedovo din Moscova nu-ți trezește senzații prea plăcute: anul trecut, aici a avut loc un atentat terorist ce a luat viața a câtorva zeci de persoane. Printre ele și Anna Iablonskaia, poetă din Odessa, oraș deschis mării, orizonturilor, pe care l-am îndrăgit încă din tinerețea mea studențească; oraș pe care l-am cutreierat în lung și în lat, de nenumărate ori revenind în cartierul Moldovanca. Oraș în care, sâmbetele, desantam mai mulți juni studenți chișinăuieni, să procurăm carte românească, pe atunci interzisă în librăriile din RSS Moldovenească – unic spațiu din URSS, unde cartea românească era liber non grata (liber/carte… ne-liberă!)… Oraș în care am scris mai multe poeme, cel mai drag dintre ele fiindu-mi „Hypatia”, dedicat bunicului Ipatie Butnaru, și pe care Cezar Ivănescu l-a remarca într-un mod special, subliniind (iertat fie-mi stropul de nemodestie) că este: „un poem pe care l-ar semna, cred, fericit, oricare poet român important, de la Gellu Naum la Lucian Vasiliu”. (19.X.2011.)

DIN POEMELE RECENTE

 

STRICUL NECESAR

 

AL 7-LEA DIN 11

 

În Polonia, statornicia cu care îmi solicit blocnotesul îl face pe decanul nostru de vârstă, Mircea Martin, să întrebe: „Ce scrieți, dle Butnaru?”. Ce altceva, decât, din fuga pixului, file de jurnal? Am  oarecare experiență în domeniu, să zic, după ceea ce „mi s-a întâmplat”, ca jurnale de călătorie, în urma periplelor prin Mongolia, Grecia, Turcia, Franța, China... Mai înainte, în adâncile-mi juneți, – prin Crimeea, Tadjikistan, Siberia (Orientul Depărtat)... Mai multe, le-am publicat prin reviste, ziare (unele deja dispărute – „Tinerimea Moldovei”, „Basarabia”...), iar impresiile din țara marelui zid au apărut și într-un volum colectiv, la editura „Ghepardul” din București.(13.XII.2008.)

Biologii (poate că și psihologii) consideră că omul uită cam 95 la sută din toate evenimentele, întâmplările, trăirile, retrăirile vieții sale. Cică, aceasta poate fi dovedit printr-un simplu experiment. Să zicem că ai ținut un jurnal între 16 și 50 de ani și purcezi a-l citi. Păi, domnul meu, se dovedește că nu ții minte mare lucru, ci chiar foarte puține ți le amintești, un fel de praf în ochii memoriei (aproape oarbe deja)! Chiar poți avea impresia că jurnalul a fost scris de altcineva. Prin urmare, dacă nu ne-au rămas în memorie mai mult de cinci la sută din câte ni s-au întâmplat, reiese că celelalte nu au fost decât pseudo-evenimente, seci, vide, informație inutilă, de care memoria se desparte de la sine, fără regrete și suspine. De unde și gândul (nefericit) că, de fapt, noi ne ardem timpul vieții cam în gol, aiurea, trăim oarecum mașinal, purtați de automatisme, mai că nu observăm nimic în jurul nostru, în interiorul nostru, odată ce reținem atât de puține – vreo 5 procente… din destin… (4.IV.2010.)

 

Leo Butnaru

POLITICĂ, POLITICIENI

 

PORTRETUL UNEI CANALII

 

Un portret excelent al unui monstru de prostie și răutate ; al unei canalii „politice”

Extrase din The Times of London.

Cineva a întrebat: „De ce unii britanici nu-l apreciază pe Donald Trump?”

Nate White, elocventul și spiritualul scriitor englez, a dat următorul răspuns sclipitor:

„Lui Trump îi lipsesc anumite calități, pe care britanicii le prețuiesc în mod tradițional.

Nu are nici noblețe, nici farmec, nici calm, nici autoritate, nici compasiune, nici umor, nici căldură, nici înțelepciune, nici subtilitate, nici sensibilitate, nici conștiință de sine, nici modestie, nici onoare, nici grație...

Deși Trump poate fi ridicol, nu a spus niciodată nimic ironic, înveselitor sau chiar ușor amuzant – nici măcar o dată, nici măcar o dată. Nu constat asta retoric, ci literalmente: niciodată. Pentru britanici, lipsa de umor este aproape inumană.

Dar, în cazul lui Trump, este un fapt. Nici măcar nu pare să înțeleagă ce este o glumă – pentru el, o glumă este un comentariu grosolan, o insultă analfabetă, un act de cruzime superficială.

Trump e ca un trol: nu râde niciodată și nu se amuză; doar țipă de încântare sau de dispreț.

Iar cel mai rău lucru este că nu rostește doar insulte grosolane și stupide: chiar le gândește atunci când le rostește. Mintea lui este doar un algoritm robotic de prejudecăți mărunte și răutate instinctivă.

În el nu există ironie, complexitate, subtilitate, profunzime. Totul este superficial. Vedem un om fără o lume interioară, fără suflet.