O COSMOGRAMĂ DIN

nr. 5-6, 2012

FAUST DIN SIBIU

În mare, dar mai ales în general, domnul Faust era om bun, zâmbitor – chiar dacă provenea din teutoni get-beget (aici nu poţi face pluralul: geţi-begeţi, deoarece unora li s-ar putea crea impresia că her Faust se trăgea din... geţi, cei care, în realitatea ireală a istoriei duse pe gârlă, ne-au fost strămoşi nouă şi nu lor, teutonilor.). Om bun şi săritor la nevoie, ajutându-şi semenii când cu un sfat, când cu priceperea de a nu le da vreun sfat, când cu un ban, când cu o banană, când cu o banalitate (cine nu ştie ce valută forte e banalitatea în relaţiile dintre oameni?).

Bineînţeles, viaţa domnului Faust nu era deloc simplă la ale ei, ca să nu zicem că – era complicată sau, şi mai dur, – grea, – însă cine dintre cei care poartă numele Faust ar avea o existenţă fără probleme cărora, uneori, se dovedeşte  că nu li se potriveşte nicio rezolvare?

În fine, s-a întâmplat că, odată, s-a terminat şi viaţa domnului Faust. Sau, posibil, ea nu expirase completamente, zic şi mă gândesc eu, odată ce domnul Faust conştientiza că, basta, s-a zis cu asta, cu aţa-i-viaţa-i.

Dar să nu întârziem asupra nuanţelor, pentru că ele nu ar fi decât floare la ureche pe lângă sinistra surpriză pe care, deja răposat, avea să o trăiască domnul nostru post-teuton Faust: dânsul, nitam-nisam, se pomenise – unde credeţi? – în infern! Pricepu acest lucru graţie unor reminiscenţe de lectură din „Divina comedie” a lui Dante pe care, pe apucate şi foarte fugitiv-frugal, l-a studiat în liceu. Însă curând realitatea infernală se confirmă prin salutul pe care i-l adresă un diavol:

– Bine ai venit în infern! a zis, după care s-a şi prezentat: Sunt Mefisto, cred că-ţi aminteşti...

Însă acest nume nu-i spunea nimic lui Faust, astfel că el nu i-a acordat barem brumă de atenţie. (Da, în iad s-ar mai găsi şi brumă, pe când în rai – ba, acolo e primăvară-vară non stop şi rouă-strop.)

– Bine ai venit în Infern, îl salută diavolul, pricepând că, de năuceală, nou-sositul încă nu pricepuse ce, cum şi unde.

Oricât de calm ar putea fi un german, dar şi în cazul lui există limite, astfel că, după repetarea salutului care i s-a adresat, pricepând ce, cum şi unde, domnul Faust mai că (maică!) strigă:

– Dar pentru ce?!

– Ce, „pentru ce”? se interesează tuciuriul din faţa sa.

– Păi, parcă nu am făptuit eu atâtea păcate, ca să mă pomenesc aici.... unde zici...

– Zău? Ai uitat că mi-ai vândut sufletul?

– Eu?!... Piei! Vade retro, Satana! se înfurie, disperat, domnul Faust.

– Zadarnic, aici nu ia foc. Nu are rost. În infern, „Piei!”-ul vostru nu e valabil; prinde doar extra-iad.

– Prinde nu prinde, dar de unde ai luat dumneata… ba nu, – tu; de unde ai luat tu că eu ţi-aş fi vândut sufletul? Te văd pentru prima dată în viaţă...

– În moarte. Deja. Aşa e corect, – a precizat, zâmbind, Mefisto. – Iar în ce priveşte operaţia vânzare-cumpărare dintre noi, nu ai decât să priveşti colo, la ecran.

Faust îşi îndreptă ochii spre locul indicat de amfitrion, căruia îi venea să-i spună „inferntrion”, văzu ce se petrece pe ecran, după care făcu oarecum uşurat:

– Dar, her diavol, confunzi ceva! Acela e un Faust livresc, din opera lui Goethe şi jucat pe scena Teatrului Bolşoi, se pare... din Moscova... Pe când eu sunt un Faust simplu, neamţ de rând, şi nu personaj celebru din literatura şi dramaturgia lumii. Da, nu e decât o coincidenţă de nume, dar nu şi una de destin: eu niciodată nu am avut dezonoarea să mă întâlnesc cu dumneata.

– O ai acum... Numai că nu pricep de ce o numeşti: dezonoare... Vorba aia a voastră: nu e dracu’ atât de negru, precum îl zugrăvesc oamenii.

– Nu e vorba noastră, ci a românilor. Eu mă trag din şvabi sibieni şi cunosc acest lucru.... Dar să lăsăm abaterile etno-folclorice şi să revenim la esenţial: dumneata… nu, – tu ai făcut o confuzie între Faustul om simplu, care sunt eu, şi Faustul livresc, teatral. Te rog să rectifici şi să mă eliberezi imediat de aici!

Mefisto surâse amar-triumfător, punctând dur:

– Imediat?... Poate: imedi-iad?... Regret, dar mă văd nevoit să te întristez... Nu, nu să te întristez, fiindcă deja şi aşa eşti destul de pleoştit... Trebuie să te dezamăgesc: cei care nimeresc iniţial la noi nu mai sunt primiţi în rai. Sunt consideraţi contaminaţi iremediabil barem şi prin fugitiva lor prezenţă aici...

– Totuna lăsaţi-mă să plec... M-aţi confundat cu o creatură a lui Goethe, pe când eu nu am nici în clin nici în mânecă cu...

– Comiţi cacofonii, l-a întrerup, cinic, Mefisto. Bine, ţi-aş putea da drumul, dar unde te duci, odată ce porţile raiului nu ţi se vor deschide?

– În cel mai rău caz, rămân apatrid, nici tu cetăţean al paradisului, nici... al vostru, găseşte Faust, ingenios-disperat, răspunsul.

– Stimate prieten, chiar să nu înţelegi dumneata că ping-pong-ul ăsta de cuvinte dintre noi nu e decât un joc de nenoroc?... Pentru dumneata... Adevărul e unul şi implacabil: oricine a intrat aici, nu are cale întoarsă.

– Cum aşa? Pentru că eu nu am semnat niciun pact, nu am...

– Nu mai contează... Astfel că, şi în cazul dumitale, ieşirea din situaţie e tocmai neieşirea din ea... Doar că in abstracto, să zic aşa...

– Ce înseamnă in abstracto?

– Înseamnă că te putem... – ce putem, de fapt?... – te putem livra... bine, să zicem ceva mai puţin supărător: te putem recomanda pentru o altă operă literară, odată ce a lui Goethe ţi-a rămas ca şi străină... Sau, poate, doar improprie...

În timp ce Faust-ne-goetheanul bâiguia ceva în starea sa de, aproape, prostraţie, Mefisto scoase celularul, formă numărul, ascultă câteva clipe, după care intră în legătură:

– Alo?... Bucureştiul?... Uniunea Scriitorilor din România?... Sunt bucuros să vă reaud... Aş dori să vă mai propun un subiect... Protagonistul?... Despre un, aproape, compatriot de-al domniilor voastre, se trage din şvabii transilvăneni... Vedeţi cine ar fi interesat de acest subiect... Să mă telefoneze la 666... Să auzim de bine! Iar de se poate – de excelentissimo!

După care a închis.

Închis rămăsese şi Mefisto(p)...

l.b.

DE LA BOGACI ŞI TELEUCĂ MĂRTURII…

                                      Pagini de jurnal

2.XII.1983

Gheorghe Bogaci

O agapă la revista „Nistru”. Prezenţi: Cibotaru Arh., Nicuţă, Mazilu, Gondiu, mai târziu –M. Cimpoi. Cibotaru aminteşte cuvintele de rămas bun ale lui Gheorghe Bogaci: „Plec din Moldova şi am să revin doar atunci, când voi afla că Ciubotarii şi Ciobanii se vor reîntoarce la îndeletnicirile lor de bază”.

7.I.1984

Pe când era şef la revista „Cultura”, Victor Teleucă primeşte pentru a semna un amplu text al lui Sergiu Nucă. Ziaristul povestea cum a urcat în avion, ce văzu de sus în zbor spre Ungheni, când, unde, cu cine s-a întâlnit etc. Redactorul-şef îl cheamă, spunându-i: „Articolul dvs. n-o să meargă”. „Cum? De ce?”, rămâne perplex Nucă, fiind convins că a scris o capodoperă jurnalistică. „Motivul e simplu, – zice Teleucă. – Nu ne spui în text nicio impresie de pe porţiunea de drum de la redacţie până la aeroport… Restul e clar…”

Victor Teleucă

24.VI.1986

Telefonează George Meniuc. Mă pune la curent că a mai expediat, prin poştă, vreo zece poezii. „Cred că nu e chiar des. A trecut mai bine de o lună de la pagina anterioară”.  Oricum, ceea ce scrie el ţine de nivelul „Fără-de-rândului”. Zice că până la anul nou o să scrie poezii; e într-o stare de euforie lirică. Are în planurile sale piesa „Târgul moşilor”. Materialele le-a şi adunat. Perioada de până la 1939. Protagoniştii – un măscărici şi un bătrân. Spune despre temeiul filosofic al viitoarei drame pe care încă nu o începe, dat fiind că îl asaltă versurile. Pentru anul 1988, pregăteşte un volum ce ar avea titlul „Bucurie”. Speră să-l depună la editură în 1987. Este abonat la „LA”, dar să-l

DUPĂ 20+20 DE LA ABSOLVIREA FACULTĂŢII

Odată ce sunt ziarişti, colegii fotografiază! Doamna Paţanov,
Mihai Cucereavâi şi Mihai Poiată-Ştefan.

CEI FOTOGRAFIAŢI

Zinovia Butnaru



Mihai Poiată-Ştefan, Ion Proca, Dochiţa Radu

şi Gheorghe Gorincioi

Elena Stati

Ion Proca şi Costică Bârcă la datorie.

DUMAS-BIS: DUPĂ 20+20

Ieri, 30 iunie, unii studenţi de la Universitatea din Moldova (gupa a 3-a jurnalism, promoţia 1972) s-au revăzut după 40 de ani de la absolvirea facultăţii (periodic, ne-am mai întâlnit). Deocamdată, postez două poze din care se vede ce a fost şi ce a rămas şi, probabil, ce va mai fi.

Gheorghe Paţanov, Dochiţa Radu, Ion Proca, Constantin Bârcă, Tatiana Calos, Leo Butnaru, Elena Stati, Mihai Poiată-Ştefan

Mihai şi Ala Poiată-Ştefan, Zinovia Butnaru, Ion Proca, Dochiţa Radu, Mihai Cucereavâi, Leo Butnaru, Elena Stati, Costică Bârcă, Gheorghe şi Doamna Paţanov, Tatiana Calos



D'ALE LUI SULAC

                             Pagini de jurnal

17.X.1983

O seară densă cu Emil Loteanu, Gr. Vieru, Gheno Kalandia (poet din Gruzia), Nicolae Sulac şi Rudolf Olşevski. Ospeţie la ultimul, apoi la penultimul, adică Sulac. Loteanu – fulminant, plin de vervă, informaţie şi inspiraţie, Vieru oarecum retras, îngândurat, conştient sau resemnat, trecând pe plan secund. Cică trudeşte la un memoriu amplu, sfâşiat de probleme. Duminică, Sulac pleacă în Danemarca. Personalitate mereu neîndepărtată de ingeniozitatea poporului, enunţând concluzii şi judecăţi precise, diagnosticări greu de parat, dure în adevărul lor evident. A suportat o intervenţie chirurgicală la ochi. Îngrijorat de evoluţii imprevizibile.  

2.VIII.1986

D’ale lui Nicolae Sulac. Într-o dimineaţă, Sulac se plimbă pe holul CC. Cine nu-l cunoaşte pe Sulac? Se apropie miliţianul de gardă, interesându-se ce doreşte cântăreţul.

– Aşteaptă oleacă şi ai să vezi, – răspunde Sulac.

Apare prim-secretarul CC, prezentându-se adică la serviciu. Şi dat fiind că toţi îl cunosc pe Sulac, îl recunoaşte şi mahărul.

– Bună dimineaţa, Nicolai Vasilievici, – îl salută secretarul. – Ce te-a adus pe la noi?

– Mulţumesc… Ce să mă aducă? Nevoile.

– Adică?

– Am o vorbă cu mata…

Orice ar fi avut în plan prim-secretarul să facă la început de zi, nu poate totuşi să nu ia în seamă prezenţa şi intenţia popularului interpret.

– Ei, dacă aveţi nevoie, poftim, să intrăm până la mine.

Urcă în birou.

– Da, vă ascult, Nic. Vas., – începe secretarul.

Cântăreţul:

– Apoi, Simion, cum vă zice, Cuzmici, de-amu o să cânţi mata.

– Nic. Vas., cum se poate să spuneţi una ca asta? Pentru că noi vă stimăm, vă iubim…

– Ap’ mă stimaţi şi mă iubiţi, dar toate premiile i le daţi Mariei Bieşu. Iaca de ce, Sim. Cuzm., de azi înainte o să cânţi mata, că eu mă lepăd, nu mai urc pe scenă şi radioul şi televiziunea le dau în judecată, dacă transmit de azi înainte vreun cântec de-al meu. Gata, să nu se mai audă de Sulac, să audă de cine socoteşti mata…

– Păi noi ţinem la dumneavoastră, vă preţuim…

… Sulac venise cu aluzia la titlul de artist al poporului din URSS… Pentru că din RSSM este deja…

DESPRE AVANGARDĂ

    Traducerea pentru prima oară, de către Leo Butnaru, a manifestelor avangardei ruse,   reprezintă un  adevărat eveniment. Publicul românesc are, în sfârşit, posibilitatea de a descoperi astfel un fenomen dintre cele mai dinamice şi mai novatoare din spaţiul cultural european. Importante ca foarte îndrăzneţe programe de revoluţionare a limbajelor literar-artistice din primele decenii ale secoulul XX, aceste texte au  un înalt grad de expresivitate şi ca « literatură a manifestelor » ce concentrează semnificative nuclee vizionare, putând fi citite şi ca autentice poeme în proză ori mici spectacole subtil regizate, provocatoare  în egală măsură ca retorică iconoclastă, radical anticonvenţională, şi ca îndemn, adesea patetic, la înnoirea gândirii şi sensibilităţii estetice moderne, într-un moment de răsturnări dramatice ale Istoriei. Putem măsura,  parcurgîndu-le, şi dimensiunea tragică a unui moment de autentică angajare în serviciul revoluţionării profunde a spiritului creator, trădat şi ucis cu brutalitate de aceeaşi Istorie.   Scriitor el însuşi, cu alese înzestrări, tălmăcitorul lor reuşeşte să le redea  în limba noastră energia originară,  cum reuşise şi  în sutele de  pagini de poezie, proză, teatru,  traduse în ultimii ani din creaţia avangardistă a Rusiei.

Ion Pop

Leo Butnaru ne-a oferit o carte atroce, cutremurătoare, o antologie a suferinţei paroxistice a poeţilor «în vremuri secetoase», secetoase dar însetate de sînge: Avangarda – Jertfa Gulagului (Poeţi sub teroarea comunistă), excepţionalul poet de la Chişinău Leo Butnaru, dovedindu-ne o dată mai mult că nu este numai unul din cei mai importanţi „optzecişti” de peste Prut, ci şi unul din cei mai buni traducători în româneşte din literatura rusă, dar şi din alte literaturi slave, de la ucraineană la sârbo-croată.

Liviu Antonesei

28 IUNIE 1940. SAT UITAT?

                                                O PARANTEZĂ

        (Fragment din eseul „Lista basarabeană”)

Doamne, ce diferit se văd lucrurile şi ce diferit sunt interpretate! În acel timp, când Eufrosinia Kersnovskaia, boieroaică cea de 33 de ani, de profesie „civilă” medic veterinar, se arăta oarecum optimistă, dar fiind, totuşi, mai mult tristă de ce vede în primele zile de ocupaţie sovietică (aşa scrie în memoriile sale), un compatriot de al ei, la 34 de ani ai săi, cu studii agricole la şcoala din Cucuruzeni, vede exact invers – pentru el ocupaţia fiind... eliberare şi, ca timid condeier ce era pe atunci, ticluieşte un aşa-zis poem, intitulat „Sat uitat”, în care – ce credeţi că spune? – ceea ce nu credeam nici noi, la şcoală, pe când ni se impunea textul respectiv, că ar fi fost, chipurile, cu adevărat: „Ia ascultă, Nistrul cum grăieşte; /oare noi vom sta şi l-om privi? /  Să strigăm la dânsul, şi-or veni / fraţii să ne-ajute voiniceşte. //  Să-i strigăm de-aici, de sub lăcată, / să pornească vajnicul lor stroi, / să ne scape satul de strigoi / şi de viaţa asta blestemată. // 
Va veni ea, zariştea senină, / când le-om strânge mâinile cu drag / şi vom merge sub acelaşi steag, / înfrăţiţi pe drum înspre lumină”. (Andrei Lupan.)

Iar un alt basarabean, care la acea vreme avea 32 de ani, adică situat între Kersnovskaia şi Lupan, – deci, un alt „corifeu” al hăului,  Bogdan Istru (n. Bădărău), îşi secunda colegul întru aberaţii, scriind: „Glasul de luptător al poetului îndeamnă pe fraţii săi ţărani să-şi îndrepte privirile spre răsărit, spre Nistru, spre patria socialismului, de unde avea să vie marea izbăvire a noroadelor asuprite ale Basarabiei”. Apoi o altă coincidenţă face istoria noastră să rămână cu gura căscată: I.C., născut chiar în acel blestemat an 1940, peste ceva vreme ajungând critic literar, bietul de el şi-a zis să le ţină  hangul celorlalţi doi, fiind de părerea (absolut... personală!) că: „În anul 1940 poemul „Sat uitat” n-are concurenţi în privinţa profunzimii cu care autorul a exprimat durerile trecutului, bucuriile şi speranţele basarabenilor la acel moment istoric”. Oh, oh, oh, bieţi scribi socialişti moldoveni, să vă fi citit compatrioata voastră Eufrosinia Kersnovskaia care – e de menţionat – cunoştea perfect limba română. Numai că tânăra boieroaică nu s-ar fi putut deda unor „delicii” de lectură pe baze şi teme autohtone (ocupaţia sovietică dată-trâmbiţată, fariseic, drept eliberare) din simplul şi dramaticul motiv că foarte curând nimerise în Gulag, de unde avea să iasă (dacă s-ar putea spune astfel; URSS mereu a fost un Gulag cu cercuri infernale, de o mai mare sau mai mică intensitate a supliciilor) abia peste vreo 12 ani.

Remarc toate astea oarecum răzbunător, cu un anumit sentiment de satisfacţie pentru dreptatea şi punerea la punct ce se pot întâmpla peste ani, precum reiese din cele constatate de colegul Arcadie Suceveanu: „Au dispărut din context operele „clasice”, ideologizate, conjuncturiste, care populaseră ani lungi manualele şcolare, culegerile tematice şi antologiile, tot felul de serii şi colecţii editoriale din Basarabia şi fosta URSS. Retrase din circuit, asemenea opere ca „Tovarăşul Vanea” de Samson Şleahu, „Ţara mea” şi „Cresc etajele” de Emilian Bucov, „Deşteptarea” de Alexandru Lipcan, „Lumina” şi „Sat uitat” de Andrei Lupan, „Pohoarnele” de Bogdan Istru, „Tinereţe fără moarte” de Liviu Deleanu, cascadele de poezii şi poeme lirico-epice care compuneau „Leniniana moldovenească” ori care deveniseră colecţii calendaristice în care se iubeau fierbinte partidul cu poporul, la date fixe: 7 noiembrie, 1 Mai, 28 iunie etc. – toate aceste scrieri, după ce au lucrat adânc în cugetele atâtor generaţii de tineri, lăsând în ele tone de zgură ideologică, şi-au luat locul binemeritat pe rafturile cele mai de jos, rău famate, ale istoriei”.

L.B.