DE LA BOGACI ŞI TELEUCĂ MĂRTURII…

                                      Pagini de jurnal

2.XII.1983

Gheorghe Bogaci

O agapă la revista „Nistru”. Prezenţi: Cibotaru Arh., Nicuţă, Mazilu, Gondiu, mai târziu –M. Cimpoi. Cibotaru aminteşte cuvintele de rămas bun ale lui Gheorghe Bogaci: „Plec din Moldova şi am să revin doar atunci, când voi afla că Ciubotarii şi Ciobanii se vor reîntoarce la îndeletnicirile lor de bază”.

7.I.1984

Pe când era şef la revista „Cultura”, Victor Teleucă primeşte pentru a semna un amplu text al lui Sergiu Nucă. Ziaristul povestea cum a urcat în avion, ce văzu de sus în zbor spre Ungheni, când, unde, cu cine s-a întâlnit etc. Redactorul-şef îl cheamă, spunându-i: „Articolul dvs. n-o să meargă”. „Cum? De ce?”, rămâne perplex Nucă, fiind convins că a scris o capodoperă jurnalistică. „Motivul e simplu, – zice Teleucă. – Nu ne spui în text nicio impresie de pe porţiunea de drum de la redacţie până la aeroport… Restul e clar…”

Victor Teleucă

24.VI.1986

Telefonează George Meniuc. Mă pune la curent că a mai expediat, prin poştă, vreo zece poezii. „Cred că nu e chiar des. A trecut mai bine de o lună de la pagina anterioară”.  Oricum, ceea ce scrie el ţine de nivelul „Fără-de-rândului”. Zice că până la anul nou o să scrie poezii; e într-o stare de euforie lirică. Are în planurile sale piesa „Târgul moşilor”. Materialele le-a şi adunat. Perioada de până la 1939. Protagoniştii – un măscărici şi un bătrân. Spune despre temeiul filosofic al viitoarei drame pe care încă nu o începe, dat fiind că îl asaltă versurile. Pentru anul 1988, pregăteşte un volum ce ar avea titlul „Bucurie”. Speră să-l depună la editură în 1987. Este abonat la „LA”, dar să-l
punem la curent în ajunul publicării, pentru ca soţia sa să procure câteva exemplare, pe care să le trimită prietenilor. Unul dintre ei – Gheorghe Bogaci din Novosibirsk.

16.IX.1986

Vinerea trecută, fiind împreună cu Vlad Zbârciog, ne întâlnim cu Gheorghe Bogaci lângă studioul „Moldova-film”. Fusese la o şcoală, întâlnire cu elevii. Ne asaltă. Elogios faţă de democratizarea scrisului la „LA”. Mă rog, meritele noastre sunt în puşculiţa comună. Se referă şi la articolul lui Guţu „Ce nume porţi?”. Zice că el, Bogaci, pledează pentru toponimul… Chişnău, cum zice poporul, şi nu Chişinău. Pledoarie cam hazardată. A revenit de la Universitatea din Novosibirsk, unde a ţinut cursuri, aici, la noi, locurile fiind „ocupate” de alde Dobrovolschi. Ne promite o colaborare mai strânsă cu revista. De altfel, Gr. Vieru, în materialul despre Cimpoi, în care îşi exprima nedumerirea că până în prezent criticul nu are un titlu ştiinţific, fie şi pentru „Narcis şi Hyperion”, pe când alţii obţin favoruri pentru compuneri de ieri, se arăta mirat şi de faptul că G. Bogaci nu are o catedră acasă, fiind nevoit să ţină prelegeri la mii de kilometri depărtare de Moldova, în Siberia.

3.X.1986

Sâmbătă lucrătoare. Ion Vatamanu – la redacţie. Îmi lasă un autograf nostalgic pe cartea „Dimineaţa mărului”. Din „anexa” la volum: îmi spune că ştie că poemul „Prăbuşirea prietenului” a fost citit, în casa lui Daragoi (Teleucă), în prezenţa lui Arh. Cibotaru şi Stati, şi încă a cuiva, numele căruia nu-l poate divulga. De când lumea – informatorul trebuie cruţat. Furia pe care o trezi poemul.

Se zice că Vatamanu i-ar fi expediat manuscrisul „Prăbuşirii…” lui Taică (Damian). Acesta i-ar fi spus nu ştiu cuiva, cu tângă: „Iată, am ajuns să mi se dedice poeme”. În adevăr, în ultimul timp taică se cam răcise cu prietenul.

19.VI.1984

Ceva mai târziu am înţeles de ce, ieri, V. Vasilache adusese vorba şi de poezia lui V. Teleucă. De fapt, el însuşi „se dădu în vileag”, spunând că la concursul pentru cea mai bună carte a anului (1983)  a fost propus cu „Elegie pentru Ana-Maria” şi îl are de concurent anume pe Teleucă. Acesta, după atâtea şanse fructificate până în prezent, ar trebui să-i ofere şi bătrânului prozator una – doar, bietul V. V., a tot pătimit destul, de cele mai multe ori – pe nedrept. Clar lucru, acum şi V. T. are nişte atuuri de umbre, umbre cărora, fireşte, ar vrea să le dea foc… Să vedem ce va decide juriul.

4.XII.1984.

Îmi telefonează V. Teleucă. Îmi vorbeşte foarte frumos despre ciclul de versuri din „Tinerimea”. Am toată convingerea că a fost sincer. „Demult nu am citit un grupaj de versuri atât de descătuşat. Băieţii noştri, ai impresia, atunci când scriu poezie se aseamănă cu nişte înotători care se opun curentului unui râu de munte şi, totodată, mai încearcă să facă şi înot artistic. Dar tu, adică poezia ta, a ajuns la mare, în largul ei, nu mai simte nevoia de a opune rezistenţă, ci simte plăcerea de a pluti, de a se descătuşa”. (Nu o singură dată, şi Serafim Belicov mi-a spus ce crede Teleucă despre poezia mea. Opiniile… coincid.)

7.XII.1984

Vizită lui Teleucă, acasă. Revede traducerea din Byron pentru „LA”.

25.VIII.1985

Teleucă zice că, pe când a fost în Suedia, a luat o ghindă de lângă sala unde se acordă Premiul Nobel. A sădit ghinda în curtea Uniunii scriitorilor, lângă havuz. Să vezi, a încolţit! Însă după vreo doi ani puietul de stejar „nobiliar” dispăru. Cică l-o fi luat cineva, să-l răsădească sub geamul cabinetului său de lucru.

4.II.1986

Victor Teleucă repovesteşte cazul cu cercurile de cauciuc ce trebuiau aruncate de la distanţă, pentru a fi fixate într-un cui: scriitorii moldoveni, vreo 10, câţi se aflau atunci la casa de creaţie de la Ialta, pierdeau jumătăţi de zile sau chiar zile întregi, vânzolindu-se în jurul panoului în cuiele căruia trebuiau fixate cercurile. Au fost întrebaţi de unii confraţi de aiurea, când le mai rămâne timp pentru scris…

Tot la o casă de creaţie, Victor Teleucă, de asemenea printre colegii de la Chişinău, îi intrigă pe aceştia, spunând că el, V.T., îşi cunoaşte locul în ierarhia poeţilor, loc pe care nu i-l poate lua nimeni. La insistenţa, directă sau ocolită, a prea curioşilor, intriganţilor, orgolioşilor colegi, se vede „nevoit” să-şi „divulge” treapta ierarhică. Zice: „Locul 4”. Ceilalţi răsuflă uşuraţi: pe ei nu-i ameninţă absolut nimic, deoarece toţi ca unul se considerau dacă nu chiar pe primul loc, apoi, sigur, – pe cel secund, dar – incontestabil – în vârful ierarhiei poeţilor din Moldova.

19.II.1986

 Ieri, împreună cu Victor Teleucă şi Gheorghe Mazilu, la o întâlnire cu studenţii anului întâi de la arte. I-a adus la US Dionisie Tanasoglu, conferenţiar la acea instituţie. După câte autografe am semnat, cred că volumul „Formula de politeţe” s-a dus completamente din librăria „Luceafărul” de la parter. Studenţii, studentele – parcă receptivi.

În plan social, continuă darea peste cap a minciunilor, spulberarea cuiburilor de ignoranţi şi birocraţi. Dar mai este, mult mai este de făcut. Imunitatea, abilitatea în re-acomodări rămâne încă atuul multor inepţi. De continuat, de continuat! De ce, să zicem, pe oricare suspus, ce are legături cu conducerea unei ramuri de producţie, dar nu face cum trebuie ceea ce trebuie să facă, pe atare gen de ministru îl izgonim din post, însă pe un Cruceniuc, Şleahu şi atâţi alţii, pe baza vechilor merite, dar deloc literare, continuăm să-i suportăm, tipărindu-le bătăile de joc faţă de ceea ce a trebui să fie poezia, proza? Trebuie să perseverăm şi în acest domeniu.

21.III.1987

Roşca Agnesa e tot mai agasantă, trezindu-ne cu telefoane, cerând insistent să i se recenzeze cărţile. Prin Belicov, pentru „MS”, îl indică pe Teleucă; acesta refuză. Prin reprezentanta radioului este rugat Vodă. (Vodă: „Îmi telefonează una de la radio şi vorbeşte cu cuvintele Agnesei despre… Agnesa”.)

12.XII.1991

În drum spre Novosibirsk, de unde vroia să-şi aducă la Chişinău biblioteca – în genere, cu gând de a reveni acasă, aici, în Moldova, cărturarul Gheorghe Bogaci decedează pe undeva la Moscova: atac de cord. Îl înmormântăm exact o săptămână după Ion Gheorghiţă, în vecinătatea mormintelor acestuia şi celui al lui Lipcan din cimitirul din strada Armenească. De altfel, pentru a obţine aprobări pentru locuri de înmormântare pe acest petic de pământ înstrăinat, am fost, împreună cu Cimpoi şi Rusu, la primărie. Da, să mai rămână şi ai noştri pe aproape, să nu fie duşi în pustietatea „Doinei”…