D'ALE LUI SULAC

                             Pagini de jurnal

17.X.1983

O seară densă cu Emil Loteanu, Gr. Vieru, Gheno Kalandia (poet din Gruzia), Nicolae Sulac şi Rudolf Olşevski. Ospeţie la ultimul, apoi la penultimul, adică Sulac. Loteanu – fulminant, plin de vervă, informaţie şi inspiraţie, Vieru oarecum retras, îngândurat, conştient sau resemnat, trecând pe plan secund. Cică trudeşte la un memoriu amplu, sfâşiat de probleme. Duminică, Sulac pleacă în Danemarca. Personalitate mereu neîndepărtată de ingeniozitatea poporului, enunţând concluzii şi judecăţi precise, diagnosticări greu de parat, dure în adevărul lor evident. A suportat o intervenţie chirurgicală la ochi. Îngrijorat de evoluţii imprevizibile.  

2.VIII.1986

D’ale lui Nicolae Sulac. Într-o dimineaţă, Sulac se plimbă pe holul CC. Cine nu-l cunoaşte pe Sulac? Se apropie miliţianul de gardă, interesându-se ce doreşte cântăreţul.

– Aşteaptă oleacă şi ai să vezi, – răspunde Sulac.

Apare prim-secretarul CC, prezentându-se adică la serviciu. Şi dat fiind că toţi îl cunosc pe Sulac, îl recunoaşte şi mahărul.

– Bună dimineaţa, Nicolai Vasilievici, – îl salută secretarul. – Ce te-a adus pe la noi?

– Mulţumesc… Ce să mă aducă? Nevoile.

– Adică?

– Am o vorbă cu mata…

Orice ar fi avut în plan prim-secretarul să facă la început de zi, nu poate totuşi să nu ia în seamă prezenţa şi intenţia popularului interpret.

– Ei, dacă aveţi nevoie, poftim, să intrăm până la mine.

Urcă în birou.

– Da, vă ascult, Nic. Vas., – începe secretarul.

Cântăreţul:

– Apoi, Simion, cum vă zice, Cuzmici, de-amu o să cânţi mata.

– Nic. Vas., cum se poate să spuneţi una ca asta? Pentru că noi vă stimăm, vă iubim…

– Ap’ mă stimaţi şi mă iubiţi, dar toate premiile i le daţi Mariei Bieşu. Iaca de ce, Sim. Cuzm., de azi înainte o să cânţi mata, că eu mă lepăd, nu mai urc pe scenă şi radioul şi televiziunea le dau în judecată, dacă transmit de azi înainte vreun cântec de-al meu. Gata, să nu se mai audă de Sulac, să audă de cine socoteşti mata…

– Păi noi ţinem la dumneavoastră, vă preţuim…

… Sulac venise cu aluzia la titlul de artist al poporului din URSS… Pentru că din RSSM este deja…

Alta, cu acelaşi.

În tinereţile sale, pe când era în culmea gloriei, după un concert la sat a fost pur şi simplu… răpit!

Iată cum s-a întâmplat. Un bade mai înstărit, cheamă câţiva flăcăi, îi cinsteşte cu un vin zeiesc.

– Vă place? – îi întreabă.

Cum să nu le placă?!

– Apoi iată ce-i: aveţi din partea mea două vedre de vin de acesta, dacă faceţi ce-am să vă rog.

Flăcăilor nu le cred urechilor: sigur că sunt gata să facă fapte mari!

– Păi, mort-copt, să faceţi ca azi seară Sulac să fie la mine în casă. Şi vedrele-s ale voastre.

Flăcăii cumpănesc, chibzuiesc, găsind cel mai potrivit lucru să-l răpească pe Sulac şi să-l ducă la casa gospodarului. Astfel că, spre sfârşitul concertului, după unul din cântecele sale, când se retrage în culise, Sulac se pomeneşte cu un sac în cap, umflat pe sus şi dus într-un ataş de motocicletă. Flăcăii îl preveniseră că nu i se va întâmpla nimic rău, aşa că artistul poporului să fie cumincior şi să tacă. Peste puţin timp, motocicleta trage în curtea omului, Sulac fiind poftit să intre în casă.

– Mata nu te teme, – îl linişteşte gazda, – n-o să-ţi fie rău la mine. Aşa că te rog să ne onorezi o oră, două, mai stăm la masă, mai vorbim de una, de alta, pentru că cine n-ar vrea să te aibă de oaspete?

Masă boierească! Vinul miere, nu alta!

Gospodarul le dă flăcăilor vedrele promise şi-i roagă să spună pe la casa de cultură şi pe unde vor mai socoti ei că Sulac este oaspetele lui badea cutare. Bun. Aceştia fac întocmai.

Pornirea întâmplării avea următoarea motivaţie: cam de vreo doi-trei ani, fata badelui era dusă cu zăhărelul de un flăcău din sat care nu înţelegea nici fiica, nici tatăl de ce tot amână peţitul şi, fireşte, nunta. Aşa că vestea pe care o răspândeau flăcăii ajunse şi la urechea celui cu amânatul. Acesta vine într-un suflet la poarta badelui la care găzduia popularul interpret de folclor. Iar prin ogradă se plimbă colo-colo fata cu pricina.

– Nină! – strigă flăcăul. – Da ce te plimbi tu prin ogradă?

– Că vreau, – răspund aţâţător fata.

– Că vrei tu, nu vrei, da răspunde-mi la ce te întreb!

– Ce să-ţi răspund? Stau şi eu pe afară, că tata are nu ştiu ce vorbă cu Sulac şi nu pot să le amestec.

– Ştiu eu ce vorbă au ei! Am auzit, că nu-s surd! Tot amu ia maşina de cusut şi mergi la mine! Ce crede el, dacă-i mare artist, se poate lega de fetele altora? Ia-ţi maşina de cusut şi hai!

Deci, ca în poveste, curând se tocmi şi logodna, se jucă şi nunta.

14.I.1987

Ne vizitează tot mai des Nicolae Sulac. Îl ispitim, să ne povestească din biografia sa, pe care noi o reconstituim mai mult (dar nu totdeauna corect) din cântecele sale auto-referenţiale. Mama i-a decedat în 1945, tatăl i-a trăit până în 1969. Are un frate şi o soră. Un frate i-a murit de mic. Tatăl său – bulgar. O dată strigase în cârciumă: „Trăiască tovarăşul Stalin!”, încât muşteriii se împrăştiaseră, – că, adică, nu au fost de faţă. Este chemat la şeful de post. Soţia acestuia îl salvează de la urmări foarte grave. În consecinţă, i se cere să se ducă la biserică şi să jure în faţa altarului să nu aibă parte de soţie şi copii, dacă minte că nu a strigat ceea ce se spusese că a strigat. Pe urmă aşa şi zicea badea Vasile, că de atâta i s-a destrămat familia, pentru că a jurat strâmb. Detaliu: când vin jandarmii să-l ia la post, nea Vasile nu se pierde cu firea, întrebându-i cam ce dispoziţie are şeful. Unul îi răspunde: „Cum să-ţi spun, bădie? Înainte de a ne trimite după mata, ne aliniază şi, din senin, ne arde câte o pereche de palme, apoi ne spune ce avem de făcut”. Clar!

Tatăl le povestea copiilor atâtea lucruri despre Rusia, încât Nicolae, la cei 7-8 ani ai săi, chiar caută să afle cam în ce parte o fi ea, Rusia, pământ al făgăduinţei, pentru ca seara să se culce cu faţa spre ea. Naivitate infantilă în amestec cu religiozitatea.

Vin sovieticii. Nea Vasile ştie o brumă de carte şi e ales un fel de mai mare pe sat. Se cere pâine de la populaţie. Oamenii mai ascund câte ceva. Mai marele dă şi informaţii, că ce-a putut să se ia, deja s-a şi luat. Un alt grup, de verificare, caută peste tot. Găuresc cu vergele de fier ariile. La cineva, pentru care Sulac se pusese chezăşie că a dat tot ce-a avut, se găseşte o groapă cu grâne. Mai marele este ameninţat de upolnomocenâi că va fi dat pe mâna tribunalului militar sovietic. Vasile Sulac îşi zice să fugă, să se ascundă. Era cam prin 1946. Îşi adună copiii în bordeiul său şi îl sfătuieşte pe cel mai mare, Nicolae, să-i ia pe ceilalţi şi să se ducă să doarmă la sovietul sătesc, pentru că tata nu poate să rămână mai mult, au să-l împuşte. Iar de la soviet o să nimerească mai uşor la casa de copii. Mai târziu, se arată tatăl şi îşi ia odraslele de la orfelinat. Ajunge în Gura Galbenei/ Cimişlia, unde se căsătoreşte cu o săteancă de acolo. Nicolae zice că nu peste mult timp a murit şi mama lor de-a doilea, tatăl mai trăieşte pe la două femei (Lodic Olărescu ştie câte ceva, el fiind din Gura Galbenei şi satul vorbeşte), apoi dispare. Mai bine zis, îşi ia odraslele şi se stabileşte undeva la periferia Chişinăului, lucrând la o casă pentru un militar oarecare. Vara, cum puteau, Nicolae-copilul îşi ajutau tatăl la construcţie. Trăiau într-o colibă acoperită cu carton gudronat. Toamna, tatăl îi aduce la Chişinău, iar el dispare. Nicolae, care să fi avut 14-15 ani, vine la o casă pentru copii, arătându-şi fratele şi sora, spunând că i-a găsit undeva prin mahala. Astfel, „străinii” sunt luaţi la casa de copii. Pentru un sutar-două bani vechi, Nicolae pleacă la tăiat pădure în adâncul Rusiei. De acolo – armata. Pe urmă – capela corală „Doina”, apoi ansamblul de tineret condus de Lucian Cocea. Tatăl său se oploşise undeva pe la Nistru, poate chiar în satul Taşlâc. Zice: „A fost la un singur concert al meu, la Coşniţa”. Tatăl îl vizita, pe când el, cântăreţul, locuia la căminul filarmonicii. Cazul amuzant, din 1961, când zburase în cosmos Gagarin. Tatăl său: „Ei da! Ce spuneţi voi? Parcă românii sunt proşti să le dea ruşilor racheta ceea? Pe naiba!”

Când ne trece pragul, Sulac îşi cere scuze pentru deranj, pentru că în altă parte, zice, nu are unde se duce, deoarece pretutindeni nu sunt decât proşti, iar colectivul nostru redacţional e bravo, deştept etc. Ei da! Măguleli! Ne aduce şi o… proză. Trebuie să i-o citesc.

5.VII.-9.VIII.1987

Iar mai înainte, pe 1 iulie, avusese loc seara televizată a lui I. Druţă. De două ori la televiziune, o dată la radio extrase din dialogul cu sala – publicate în „LA”. Lucruri care păreau să nu mai poată fi spuse niciodată aici, la noi.

Ion Druţă ne invită la restaurantul „Butoiaş”. Suntem vreo 20 de scriitori, plus Nicolae Sulac. Vibrant.