VASILE VASILACHE ŞI AMBASADOAREA SUA

                                    Pagini de jurnal

16.VI.1984

„Elegie pentru Ana-Maria” a lui Vasile Vasilache – un model de proză contemporană. Artă subtilă în dozajul emotiv, bun gust. Ceva ce apropie naraţiunea de orchestraţie.

18.VI.1984

Toată lumea e ahtiată de fotbal! În cabinet intră microbişti de tot soiul – pronosticuri, dezbateri, aiureli. Oare timpurile ce au a veni ne vor evalua după atare preocupare şi maladie care agită milioanele de oameni – o activitate ce ţine de abilitatea picioarelor şi mai puţin de cea a capului – fotbalul?

Chiar acum două ore intrase Vasile Vasilache… să se intereseze cum se joacă meciurile la europenele desfăşurate în Franţa. Scurt pe doi, mototolim problema. Apoi îi vorbesc despre proza dumisale, pe care o citesc. De unde purcedem spre poezie şi Vasilache face câteva observaţii pertinente referitoare la tematica uniformă a poeziei de la noi. Se referă şi la limbajul utilizat de P. Boţu, pe care îl consideră neindicat totdeauna pentru  o modalitate de expresie ce ţine de lirica intimă. Prozatorul susţine că verbul de factură şi sonuri de mai de ieri, arhaizantă, ar lucra mai eficient într-o poezie cu stilul energic, chiar novator.

Numai că la un moment dat apare H., astfel că imediat poezia, literatura în general sunt „uitate”, bătrânul şi interesantul prozator avântându-se tinereşte în discuţii despre fotbal. Trebuie să recunosc că şi aici e maestru, precum în scris.

4.XII.1984

„Un apus de copilărie ca un veac de lumină”. – Vasile Vasilache, în „Elegie pentru Ana-Maria”.

Poezia generează poezie: mai precis, se autogenerează ca spiritele ce populează legendele lumii.

ACOLO, UNDE SECERA ŞI CIOCANUL SUNT INTERZISE

Din jurnal de Lituania

23 mai 2012

La un moment dat, o scenă ce se derulează în plină stradă îmi va sugera şi locul pe care îmi propun să-l vizitez obligatoriu… O scenă demnă de toată atenţia (alegătorilor şi politicienilor din RM).

Ce fel de scenă? Una mai agitată, neconcordantă cu spiritul general – calm – al Vilniusului. Cu vociferări, de data aceasta în ruseşte, limbă care nu se prea aude pe aici. Ceva lume adunată „la scenă deschisă”, unde se întâmplă următoarele: discută doi poliţişti cu un şofer „VW Golf”. Unul dintre poliţişti arată cu bastonul mai sus de tăblia cu numerele de înmatriculare ale vehiculului, unde se află un abţibild ce reprezintă… secera şi ciocanul. Stau şi eu, ca şi alţi gură-cască, dar poate că… gură-închisă, totuşi, urmărind scena. Pe capota limuzinei, celălalt poliţist prinde a scrie protocolul, spunându-i şoferului că acesta poate primi o amendă între 500 şi o mie de litas (moneda naţională e litas), fiind pe loc obligat să înlăture şi obiectul scandalos: imaginea cu secera şi ciocanul. (1 euro echivalează cu 3,5 litas.) Pe când la Chişinău, deocamdată, izbăvirea de simbolica comunistă nu e decât un futil vis de vară… Eu unul însă crezând, totuşi, că odată şi odată şi pe la noi vor fi aplicate măsuri de contracarare a propagării simbolicii naţiste şi comuniste. La un moment dat, unul din cei ce urmăresc scena aproape că strigă: „Să se ducă la muzeul ocupaţiei, să vadă acolo ce a fost cu secera şi ciocanul”. Muzeul ocupaţiei? „Şi al genocidului” precizează domnul ce vorbise către protagoniştii întâmplării, la rugămintea mea spunându-mi că nu ne aflăm departe de acel muzeu: „E pe stânga bulevardului, cam la două sute de metri de aici”.

 Cam într-un sfert de oră, ajung la un parc vast, iar pe stânga – monumentul ce aminteşte de timpurile în care Lituania mai era sub cizmă străină. Un indicator îţi arată şi direcţia spre Muzeul genocidului şi ocupaţiei. Un perete uriaş, înalt, cu desenele copiilor care, sute şi sute, au desenat sau au pictat ceea ce înţeleg ei la tema dependenţei ţării lor, cândva, de nenici răi ce împuşcau din tancuri, aruncau bombe din avioane, făceau ca florile din Lituania să se ofilească… Probabil, un astfel de zid-ecran al conştiinţei copiilor care încearcă să se dumirească în probleme atât de grave, dramatice, inumane – genocid şi ocupaţie – pare a fi unicul în lume.

Iar marea surpriză şi, sigur, motivaţia unei atractivităţi irezistibile spre muzeu e că el se află în fosta clădire a NKVD-ului, apoi KGB-ului! După vizita mea acolo pot spune că deja ştiu cum arată – cât de îngrozitor, cutremurător! – şi ceea ce nu e permis să fie vizitat: sediul KGB-ului republican de la Chişinău. Pentru că în cel al ex-KGB-ului sovietic lituanian am văzut nu doar camera de tortură barbară, ci şi pe cea de execuţie. Ştiţi cum se numea, în limbajul cifrat al zbirilor, acea cameră?... „Bucătăria”! „Bucătăria” în care au fost luate/ curmate mii de vieţi omeneşti! Câteva exemple din documentaţia atât de amplă şi atât de înspăimântătoare care urlă în zecile de camere ale muzeului – două etaje, plus subsolurile: în ziua de 2 martie 1945 la „bucătărie” au fost executaţi 42 de lituanieni! Pe 21 martie – 45. Iar pe 1 ianuarie (de An Nou) acelaşi 1945 – 38 de persoane… Într-o vitrină – zeci şi zeci de ştampile speciale ale KGB-ului, ca o captură diavolească, unele din care bineînţeles că au fost aplicate şi pe actele de condamnare la moarte a patrioţilor lituanieni. În acest labirint al crimei… – muzeul are circa 60 de săli, încăperi, spaţii, unele rămase exact în starea în care au fost găsite la „capturarea” lor de la „stăpânii”-kgb-işti, în special cele de la subsol – celulele deţinuţilor, cabinetul şefului de gardă, boxele de doar 1, 6 metri pătraţi, unde erau ţinuţi noii arestaţi, în timpul cât le erau completate/ fabricate documentele. În aceste spaţii se putea doar sta în picioare. Camera în care erau fotografiaţi deţinuţii şi se efectua dactiloscopia… (Eu unul am găsit prin arhivele internet multe poze de cazier, ultime, ale unor mari personalităţi ale literaturii, teatrului, culturii ruse, ce aveau să piară în Gulag…). Camera de tortură, pardosită cu materiale izolatorii, să nu răzbată în afară ţipetele condamnaţilor; o metodă de supliciu – pe podeaua de ciment, în formă de bazin, era turnată apă rece ca gheaţa, încât cel supus torturii se vedea nevoit să balanseze, până la extenuare, pe un trunchi îngust de beton; carcera în care era băgat deţinutul din varii motive – pentru că ar fi aţipit în timpul zilei sau că ar fi comunicat prin alfabetul Morse cu alţi nefericiţi di infern. Sau că nu mărturiseşte ceea ce anchetatorul ar vrea să audă. Nu primea decât jumătate de litru de apă şi 200 de grame de pâine pe zi. Frigul, foamea, istovirea, fizică, dar şi psihică, frângeau omul, frângeau destinul… Camera de execuţie, numită cu atâta cinism „Bucătăria”… S-a păstrat o bună parte din… exponatele ce mărturisesc despre ferocitatea călăilor, însă o altă parte din ele satrapii sovietici şi acoliţii lor locali, „cozile de topor”, au reuşit să le distrugă: într-o cameră stau saci cu rămăşiţele fostelor documente secrete trecute prin „şişcorniţa” diavolului – maşina de tocat hârtia mărturiilor cutremurătoare; actele crimelor, urmele genocidului… De altfel, atare maşini de tocat prin 1990-1991 au funcţionat din plin în sediile fostului CC al partidului comunist al Moldovei, în cele ale comsomolului, ministerului de interne, la KGB, în fostele cazărmi ale armatei sovietice etc., etc. Dar nu e vorba doar de sacii cu pleava documentaristică tocată aici între 1990-1991. Foarte multe documente au fost distruse prin alte metode (focul, apa etc.), altele duse în arhivele din Rusia, precum cele din Chişinău – la Tiraspol. Şi totuşi, peste 200 de mii de tomuri/ mape au ajuns în Arhiva Specială a Lituaniei.

DOUĂ PARABOLE DIN

Nr. 5-6/ 2012

Leo BUTNARU                                                Din sens opus

IREZISTIBILA

În clipa când apare ea, simţurile şi sentimentele mele se acutizează, până ating paroxismul. Iar ea îmi şopteşte parcă în temeiul unei decizii finale, definitive şi irevocabile, deocamdată oarecum amânate, dar nu pe mult timp:

– Încetează de a te mai împotrivi, – îmi şopteşte.  – Pentru că odată şi odată nu ai cum scăpa, vei fi deplin al meu, dependent întru totul de puterea şi voinţa mea. Vei fi puternic doar când te vei contopi cu mine şi neputincios fi-vei cât vei încerca să nu mi te supui, cât vei căuta să mă înşeli, crezând, prosteşte, că mi-ai putea scăpa, – spune ea.

Zice că de când lumea nu a putut nimeni să-i scape, astfel că nici eu nu voi avea alt destin, decât să mă conformez numai şi numai deciziilor ei. Mai bine zis, ea mă va supune, mă va închina sieşi. Pentru că, de asemenea blând, ai zice că chiar duios, adaugă – asta e, omule:

 – Îţi voi da putere întru a te vlăgui, a te stoarce de ea, anume în devotamentul deplin faţă de mine. Te voi reduce la tăcere. Asta e regula. Te voi desfiinţa. Acesta e jocul. Însă numai după ce vei fi deplin al meu...

Auzind astea toate de la ea, conştientizez că acuitatea simţurilor şi sentimentelor mele trece în paroxismul spaimei, deznădejdii. „Ştiu că eşti înspăimânt, dar nu ai de ales: vei fi al meu. Deplin. Întru irevocabil declin. Dedicându-mi-te, în final ajungi a fi, nefiind deja, al neantului... Eu sunt unica şi cea mai sigură cale ce duce la dispariţia totală... Aceasta e miza, da capo”.

Îmi şterg de pe frunte broboanele de sudoare, mă holbez în ochii ei pătrunzători, absorbanţi, parcă, de un magnetism irezistibil.

– Asta e, nu există alternative. Vei fi închinat mie de către mine însămi, accentuează ea, concluziv.

– Vai, eşti Moartea?! o întreb, surescitat, înspăimântat.

– Nu, sunt Viaţa, zice ea, cea care mă va acapara, mă va exploata, mă va obosi, mă va vlăgui, mă va desfiinţa, reducându-mă la tăcere...

– Ah, Viaţa...

PICAT DE FAZAN

E o gogomănie să spui: Zbor deasupra unui cuib de cuci. Pentru că se ştie – cucii nu-şi fac cuib, iar cuca îşi lasă oule în cuiburi străine. În fine, să trecem cu vederea (adică – nu cu ochii luării-aminte) peste această licenţă ca şi poetică hollywoodiană din titlul şi mesajul acelui film – excelent, de altfel, – şi să revenim la oile noastre care, de fapt, sunt nişte păsări, e drept –umplute, garnisite cu ingrediente, dar totuşi păsări.

IMPRESII [ŞI EXPRESII] DIN PARIS

                                         Din revista

iunie 2012

Luvrul

Pentru ca vizitatorii să nu rateze, din întâmplare sau din neştiinţă, întâlnirea cu capodoperele (capodoperelor), pe pereţi sunt plasate indicatoare ce conţin o imagine sau alta a pânzei sau sculpturii ce ar interesa (fie şi din snobism). N-ar fi lipsită de temei presupunerea că o mare parte dintre vizitatori (sau doar… turişti) nu urmăreşte decât aceste semnale, fără să învrednicească de oarecare atenţie şi alte (tot alte!) capodopere ce fac Gloria Luvrului şi a Lumii.

Luvrul

În imensul spaţiu cu lucrările marilor, genialilor pictori italieni şuvoiul de oameni, în marea sa cuprindere, pare a duce doar spre sala cu numărul 6, unde este expusă „Mona Lisa”. Cam… nearătoasă în dimensiuni, ţinută la câţiva metri distanţă de vizitatori, capodopera poate să şi dezamăgească pe cineva, pe mulţi cineva, care se aşteptau nu că la mai mult, ci mai că (maică… Lisa!) la o minune de revelaţie. Dar nu este chiar aşa. Toţi încearcă să se convingă că zâmbetul Giocondei ar fi cu adevărat misterios. Şi lumea tot fotografiază, fotografiază, grăbită de supraveghetori să înainteze, să tot înainteze, să nu creeze ambuteiaje… estetice, artistice, muzeale, – cum ar mai fi să se numească ele. Asiatici mărunţei se ridică în vârful picioarele, alţii pur şi simplu sar în sus de după spatele celor din faţa lor, – şi tot dă-i şi dă-i cu blitzurile spre Mona Lisa [sau – Mona-Monada, cum ar zice prietenul, poetul Lucian Vasiliu; aici, în sens de cea mai simplă (dar ce… complexă!) unitate indivizibilă din care ar fi alcătuită lumea… frumosului, ca parafrază imprevizibilă – sau… imperialvizibilă – a vreunei fraze din filosofia lui Leibniz…] E aici, în toate, unitate-mulţime, ceva ce te duce cu gândul şi imaginaţia (percepţia) de la mono la – stereo Lisa; de la mono tip la – stereo tipi…

O COSMOGRAMĂ DIN

nr. 5-6, 2012

FAUST DIN SIBIU

În mare, dar mai ales în general, domnul Faust era om bun, zâmbitor – chiar dacă provenea din teutoni get-beget (aici nu poţi face pluralul: geţi-begeţi, deoarece unora li s-ar putea crea impresia că her Faust se trăgea din... geţi, cei care, în realitatea ireală a istoriei duse pe gârlă, ne-au fost strămoşi nouă şi nu lor, teutonilor.). Om bun şi săritor la nevoie, ajutându-şi semenii când cu un sfat, când cu priceperea de a nu le da vreun sfat, când cu un ban, când cu o banană, când cu o banalitate (cine nu ştie ce valută forte e banalitatea în relaţiile dintre oameni?).

Bineînţeles, viaţa domnului Faust nu era deloc simplă la ale ei, ca să nu zicem că – era complicată sau, şi mai dur, – grea, – însă cine dintre cei care poartă numele Faust ar avea o existenţă fără probleme cărora, uneori, se dovedeşte  că nu li se potriveşte nicio rezolvare?

În fine, s-a întâmplat că, odată, s-a terminat şi viaţa domnului Faust. Sau, posibil, ea nu expirase completamente, zic şi mă gândesc eu, odată ce domnul Faust conştientiza că, basta, s-a zis cu asta, cu aţa-i-viaţa-i.

Dar să nu întârziem asupra nuanţelor, pentru că ele nu ar fi decât floare la ureche pe lângă sinistra surpriză pe care, deja răposat, avea să o trăiască domnul nostru post-teuton Faust: dânsul, nitam-nisam, se pomenise – unde credeţi? – în infern! Pricepu acest lucru graţie unor reminiscenţe de lectură din „Divina comedie” a lui Dante pe care, pe apucate şi foarte fugitiv-frugal, l-a studiat în liceu. Însă curând realitatea infernală se confirmă prin salutul pe care i-l adresă un diavol:

– Bine ai venit în infern! a zis, după care s-a şi prezentat: Sunt Mefisto, cred că-ţi aminteşti...

Însă acest nume nu-i spunea nimic lui Faust, astfel că el nu i-a acordat barem brumă de atenţie. (Da, în iad s-ar mai găsi şi brumă, pe când în rai – ba, acolo e primăvară-vară non stop şi rouă-strop.)

– Bine ai venit în Infern, îl salută diavolul, pricepând că, de năuceală, nou-sositul încă nu pricepuse ce, cum şi unde.

Oricât de calm ar putea fi un german, dar şi în cazul lui există limite, astfel că, după repetarea salutului care i s-a adresat, pricepând ce, cum şi unde, domnul Faust mai că (maică!) strigă:

– Dar pentru ce?!

– Ce, „pentru ce”? se interesează tuciuriul din faţa sa.

– Păi, parcă nu am făptuit eu atâtea păcate, ca să mă pomenesc aici.... unde zici...

– Zău? Ai uitat că mi-ai vândut sufletul?

– Eu?!... Piei! Vade retro, Satana! se înfurie, disperat, domnul Faust.

– Zadarnic, aici nu ia foc. Nu are rost. În infern, „Piei!”-ul vostru nu e valabil; prinde doar extra-iad.

– Prinde nu prinde, dar de unde ai luat dumneata… ba nu, – tu; de unde ai luat tu că eu ţi-aş fi vândut sufletul? Te văd pentru prima dată în viaţă...

– În moarte. Deja. Aşa e corect, – a precizat, zâmbind, Mefisto. – Iar în ce priveşte operaţia vânzare-cumpărare dintre noi, nu ai decât să priveşti colo, la ecran.

Faust îşi îndreptă ochii spre locul indicat de amfitrion, căruia îi venea să-i spună „inferntrion”, văzu ce se petrece pe ecran, după care făcu oarecum uşurat:

– Dar, her diavol, confunzi ceva! Acela e un Faust livresc, din opera lui Goethe şi jucat pe scena Teatrului Bolşoi, se pare... din Moscova... Pe când eu sunt un Faust simplu, neamţ de rând, şi nu personaj celebru din literatura şi dramaturgia lumii. Da, nu e decât o coincidenţă de nume, dar nu şi una de destin: eu niciodată nu am avut dezonoarea să mă întâlnesc cu dumneata.

– O ai acum... Numai că nu pricep de ce o numeşti: dezonoare... Vorba aia a voastră: nu e dracu’ atât de negru, precum îl zugrăvesc oamenii.

– Nu e vorba noastră, ci a românilor. Eu mă trag din şvabi sibieni şi cunosc acest lucru.... Dar să lăsăm abaterile etno-folclorice şi să revenim la esenţial: dumneata… nu, – tu ai făcut o confuzie între Faustul om simplu, care sunt eu, şi Faustul livresc, teatral. Te rog să rectifici şi să mă eliberezi imediat de aici!

Mefisto surâse amar-triumfător, punctând dur:

– Imediat?... Poate: imedi-iad?... Regret, dar mă văd nevoit să te întristez... Nu, nu să te întristez, fiindcă deja şi aşa eşti destul de pleoştit... Trebuie să te dezamăgesc: cei care nimeresc iniţial la noi nu mai sunt primiţi în rai. Sunt consideraţi contaminaţi iremediabil barem şi prin fugitiva lor prezenţă aici...

– Totuna lăsaţi-mă să plec... M-aţi confundat cu o creatură a lui Goethe, pe când eu nu am nici în clin nici în mânecă cu...

– Comiţi cacofonii, l-a întrerup, cinic, Mefisto. Bine, ţi-aş putea da drumul, dar unde te duci, odată ce porţile raiului nu ţi se vor deschide?

– În cel mai rău caz, rămân apatrid, nici tu cetăţean al paradisului, nici... al vostru, găseşte Faust, ingenios-disperat, răspunsul.

– Stimate prieten, chiar să nu înţelegi dumneata că ping-pong-ul ăsta de cuvinte dintre noi nu e decât un joc de nenoroc?... Pentru dumneata... Adevărul e unul şi implacabil: oricine a intrat aici, nu are cale întoarsă.

– Cum aşa? Pentru că eu nu am semnat niciun pact, nu am...

– Nu mai contează... Astfel că, şi în cazul dumitale, ieşirea din situaţie e tocmai neieşirea din ea... Doar că in abstracto, să zic aşa...

– Ce înseamnă in abstracto?

– Înseamnă că te putem... – ce putem, de fapt?... – te putem livra... bine, să zicem ceva mai puţin supărător: te putem recomanda pentru o altă operă literară, odată ce a lui Goethe ţi-a rămas ca şi străină... Sau, poate, doar improprie...

În timp ce Faust-ne-goetheanul bâiguia ceva în starea sa de, aproape, prostraţie, Mefisto scoase celularul, formă numărul, ascultă câteva clipe, după care intră în legătură:

– Alo?... Bucureştiul?... Uniunea Scriitorilor din România?... Sunt bucuros să vă reaud... Aş dori să vă mai propun un subiect... Protagonistul?... Despre un, aproape, compatriot de-al domniilor voastre, se trage din şvabii transilvăneni... Vedeţi cine ar fi interesat de acest subiect... Să mă telefoneze la 666... Să auzim de bine! Iar de se poate – de excelentissimo!

După care a închis.

Închis rămăsese şi Mefisto(p)...

l.b.

DE LA BOGACI ŞI TELEUCĂ MĂRTURII…

                                      Pagini de jurnal

2.XII.1983

Gheorghe Bogaci

O agapă la revista „Nistru”. Prezenţi: Cibotaru Arh., Nicuţă, Mazilu, Gondiu, mai târziu –M. Cimpoi. Cibotaru aminteşte cuvintele de rămas bun ale lui Gheorghe Bogaci: „Plec din Moldova şi am să revin doar atunci, când voi afla că Ciubotarii şi Ciobanii se vor reîntoarce la îndeletnicirile lor de bază”.

7.I.1984

Pe când era şef la revista „Cultura”, Victor Teleucă primeşte pentru a semna un amplu text al lui Sergiu Nucă. Ziaristul povestea cum a urcat în avion, ce văzu de sus în zbor spre Ungheni, când, unde, cu cine s-a întâlnit etc. Redactorul-şef îl cheamă, spunându-i: „Articolul dvs. n-o să meargă”. „Cum? De ce?”, rămâne perplex Nucă, fiind convins că a scris o capodoperă jurnalistică. „Motivul e simplu, – zice Teleucă. – Nu ne spui în text nicio impresie de pe porţiunea de drum de la redacţie până la aeroport… Restul e clar…”

Victor Teleucă

24.VI.1986

Telefonează George Meniuc. Mă pune la curent că a mai expediat, prin poştă, vreo zece poezii. „Cred că nu e chiar des. A trecut mai bine de o lună de la pagina anterioară”.  Oricum, ceea ce scrie el ţine de nivelul „Fără-de-rândului”. Zice că până la anul nou o să scrie poezii; e într-o stare de euforie lirică. Are în planurile sale piesa „Târgul moşilor”. Materialele le-a şi adunat. Perioada de până la 1939. Protagoniştii – un măscărici şi un bătrân. Spune despre temeiul filosofic al viitoarei drame pe care încă nu o începe, dat fiind că îl asaltă versurile. Pentru anul 1988, pregăteşte un volum ce ar avea titlul „Bucurie”. Speră să-l depună la editură în 1987. Este abonat la „LA”, dar să-l

DUPĂ 20+20 DE LA ABSOLVIREA FACULTĂŢII

Odată ce sunt ziarişti, colegii fotografiază! Doamna Paţanov,
Mihai Cucereavâi şi Mihai Poiată-Ştefan.

CEI FOTOGRAFIAŢI

Zinovia Butnaru



Mihai Poiată-Ştefan, Ion Proca, Dochiţa Radu

şi Gheorghe Gorincioi

Elena Stati

Ion Proca şi Costică Bârcă la datorie.