VASILE VASILACHE ŞI AMBASADOAREA SUA

                                    Pagini de jurnal

16.VI.1984

„Elegie pentru Ana-Maria” a lui Vasile Vasilache – un model de proză contemporană. Artă subtilă în dozajul emotiv, bun gust. Ceva ce apropie naraţiunea de orchestraţie.

18.VI.1984

Toată lumea e ahtiată de fotbal! În cabinet intră microbişti de tot soiul – pronosticuri, dezbateri, aiureli. Oare timpurile ce au a veni ne vor evalua după atare preocupare şi maladie care agită milioanele de oameni – o activitate ce ţine de abilitatea picioarelor şi mai puţin de cea a capului – fotbalul?

Chiar acum două ore intrase Vasile Vasilache… să se intereseze cum se joacă meciurile la europenele desfăşurate în Franţa. Scurt pe doi, mototolim problema. Apoi îi vorbesc despre proza dumisale, pe care o citesc. De unde purcedem spre poezie şi Vasilache face câteva observaţii pertinente referitoare la tematica uniformă a poeziei de la noi. Se referă şi la limbajul utilizat de P. Boţu, pe care îl consideră neindicat totdeauna pentru  o modalitate de expresie ce ţine de lirica intimă. Prozatorul susţine că verbul de factură şi sonuri de mai de ieri, arhaizantă, ar lucra mai eficient într-o poezie cu stilul energic, chiar novator.

Numai că la un moment dat apare H., astfel că imediat poezia, literatura în general sunt „uitate”, bătrânul şi interesantul prozator avântându-se tinereşte în discuţii despre fotbal. Trebuie să recunosc că şi aici e maestru, precum în scris.

4.XII.1984

„Un apus de copilărie ca un veac de lumină”. – Vasile Vasilache, în „Elegie pentru Ana-Maria”.

Poezia generează poezie: mai precis, se autogenerează ca spiritele ce populează legendele lumii.

18.VI.1986

 Îi fac o vizită pictorului Mihai Grecu, în atelier. A scris o pagină despre Vasile Vasilache, ajuns la 60 de ani. Găseşte corelaţia între „Povestea cu cocoşul roşu” şi pictura sa din „Povestea unei vieţi”. Triem şiruri de probleme. Mă roagă să-i citesc ceva din versurile mele. Îi las două cărţi: „Sâmbătă spre duminică” şi „Formula de politeţe”. Îmi demonstrează câteva din lucrările sale mai recente, toate sub semnul porţi: „Poarta dragostei eterne” (două inimi), „Poarta ochilor înlăcrimaţi”. Un proiect: părinţi tineri – stâlpi de poartă, şi pruncul. Prima variantă – „Ursitoarele”: poartă deschisă, trei ursitoare plecate asupra noului venit pe lume. Grecu zice că renunţă la aceasta în favoarea pruncului situat (aplecat) pe poarta închisă. Un diptic excepţional prin simplitatea sa.: „Primăvara” şi „Toamna”. Fundal negru, conturul alb al unui clondir străveziu în el cu o floare. O fructieră alb-străvezie în ea cu câteva fructe de aur. Convenim ca, în perspectivă, să realizăm un interviu.

24.VI.1986

Pregătim pagina omagială Vasile Vasilache la 60 de ani. Dumnealui acordă un interviu, însă iese o… proză sadea. Cu neaoşisme şi sugestivitate în nuanţe. Un bileţel: să-i punem la dispoziţie şpalturile.

15.VII.1986

Duminică, împreună cu Vasile Vasilache, Gheorghe Madan, Ion Ciocanu şi Popică (Nicolae Popa) – la Străşeni. O „Zi a cărţii” aproape eşuată. Câteva autografe şi un regret pentru superficialitatea organizatorică.  Apoi – la Condriţa. Aici îşi are „vila” V. Vasilache. De asemenea şi Ciocanu care i-a cumpărat mamei sale casă. Gospodăriile – aproape poartă-n poartă. La Vasilache – feciorii, nurorile, nepoţii (Mhăiţă, Tudoraş, Vasiluţa, Serafimaş etc.). Şah şi ciuperci prăjite. Tot pe aici s-au îndreptat şi alţi amatori de ciuperci.

Din zicerile lui Vasilache: „Iaca, am o povestioară, dar încă nu e gata… O mai ţin în stative…”

Pădurea – dur atacată de civilizaţia barbară.

25.XII.1986

 O seară de mărturisiri întru înţelepciune la cenaclul „Dialog” – cu Vasile Vasilache.  Când este întrebat de condiţia lingvistică a omului, prozatorul spune: „E necesară o permanentă îngrijire. E o necesitate ca şi cea de a-ţi spăla faţa, ochii. O asanare a sufletului… Îmi aduc aminte că, la musulmani, „Coranul” prescrie că cel copleş care rosteşte incorect cuvântul să fie bătut peste gură”.

Serafim Saka: „Dacă e aşa, la noi majoritatea ar trebui să umble cu botul umflat. 

9.IX.1988

Când a venit Esinencu printre secretarii US, mulţi au rămas contrariaţi, nedumeriţi. Eu presupuneam că o să plece, dar nu chiar atât de curând: după intrigi şi conflicte, iese din post la numai 3-4 săptămâni. Vasile Vasilache zice: „Ce-ai vrut altceva, dacă lui Esinencu nu-i este dat ereditar de a fi şef? Cu toate că vrea. Dar nu-i este hărăzit de genealogia sa”.

3.X.1990

Pe 17 şi 28 septembrie s-a ţinut congresul scriitorilor. Mult amatorism, abundenţă de interese personale. Baloanele orgoliilor pluteau prin sală, dar nu pentru a ne apăra, ca la război, de bombardamente. Erau fistichii (…)

În fine, eu, alţi doi-trei, ne retragem candidaturile pentru postul de preşedinte. În listă rămân Mihai Cimpoi, Gheorghe Vodă, Ion Ciocanu, Vasile Vasilache, Haralambie Moraru… Burac îl întreabă pe Vasilache de ce se lasă luat în această horă. „Bre Andrei, vreau şi eu să-mi văr ratingul”.  Şi l-a văzut: a luat 4 voturi – al lui şi ale celor doi feciori ai săi, plus al soţiei…

17.X.1991

Ieri, la US ne vizitează un grup de colaboratori ai revistei  „Literatura română” (apare în câteva limbi): Valentin Mihăiescu, Adi Cusin, Leon Talpă, Constantin Prut (autorul excelentului „Dicţionar de artă modernă”) şi o doamnă fotograf. Ad hoc, la insistenţa oaspeţilor, punem la cale o masă rotundă, tema fiind deja sâcâitoare: 50 de ani de asuprire, restricţii, prigoniri ale intelectualităţii; ce rezistă şi ce nu în literatura scrisă în stânga Prutului (în contest general românesc). Din partea noastră, prezenţi: M. Cimpoi, Nic. Popa, Gh. Vodă, V. Leviţchi, N. Esinencu şi eu. 

Colegii de la Bucureşti intenţionează să elaboreze un număr de revistă cu tematică basarabeană. De ce n-ar reuşi? (De altfel, alaltăieri, noaptea, mă telefonase V. Vasilache, interesându-se de sus-amintita echipă, de care eu încă nu aveam ştire. Publicaţia în cauză îi va insera o nuvelă de circa 3 coli de autor. Pare-se, „Elegie pentru Ana-Maria”.)

25.VIII.1992

Ies la Mircea B., invitat, conform tabieturilor din ultima vreme, la cafeaua dintre 9 şi 10. între timp, telefonează Vasile Vasilache şi o pune la curent pe soţia Zinovia că a murit Andrei Lupan. Dumnezeu să-l ierte.

19.XII.1992

Primesc următoarea invitaţie: „Fundaţia Soros din Moldova şi Ambasada SUA Vă invită la  recepţie în noaptea de Crăciun. Serata va fi găzduită de Centrul de cultură şi artă…” Plus o notă, ca PS la programul manifestărilor: „Pe tot parcursul zilei de 24 decembrie invitatele noastre pot beneficia contra plată de serviciile salonului de cosmetică şi ale frizeriei etc.”

26.XII.

Pe 24, recepţia oferită de Fundaţia Soros şi Ambasada americană. Lume multă fiecare în parte – întâmpinat/ salutat de însăşi doamna ambasadoare, cu care se ciocneşte primul pahar de şampanie.

Cunoştinţe – fel de fel. Pe ici-acolo, exces de gravitate şi expresie de aşteptare a ceva neobişnuit. Însă predomină firescul şi gestul nespectaculos.

Concert de Crăciun. Apoi un spectacol improvizat à la Santa

Claus şi Moş Crăciun. În rolul moşului autohton avem surpriza de a-l recunoaşte (după inflexiunile vocii specifice, inconfundabile) pe… Vasile Vasilache. Rolul nu-i prea merge. Evită cu greu gafele, dar, până la urmă, comite una – ce-i drept, „acceptabilă” în contextul umoristic al spectacolului. Deci, lui Moş Crăciun-Vasilache îi revine şi misiunea de a-i înmâna un cadou  Fetiţei, în rolul căreia a fost de la începutul până la sfârşitul serii dna ambasadoare, în fes alb-roşu şi cu mantou roşu. Înainte de a-i înmâna cadoul, Moş Crăciun trebuie să  întrebe cam astfel: „Dar cum a fost fetiţa în anul ce s-a scurs, cuminte sau ba?” Pe când, luat de emoţia rolului, Vasilache-Crăciun o întreabă pe dna ambasadoare: „I-a să-mi spui cum ai fost fetiţă?” Echivocul trezeşte hohote de râs. Revenindu-şi din uluiala şi confuzia momentului, Ambasadoarea-fetiţă zice: „N-am să-ţi spun, fiindcă nu e treaba ta, moşule”.

Santa Claus, în rol Macholan, unul din funcţionarii ambasadei americane, se dovedeşte a fi mai inspirat. Când o întreabă pe Lorina Bălteanu cine este ea şi aceasta spune că reprezintă Fundaţia Soros, Moş Crăciunul american zice într-o română clară: „Dar eu credeam că tu însăţi eşti Fundaţia!” Se hohoteşte, deoarece formele rotunde ale interlocutoarei admit o comparaţie poetico-ingenioasă cu Fund-aţia…