AL 3-LEA FOTOREPORTAJ DIN CRIMEEA / KOKTEBEL

Vreau să-ţi spun ceva

Discret-cochet

Serghei Biriukov (Halle, Germania), Valeri Zemskih (Sankt-Petersburg, Rusia), Leo Butnaru

Culorile zborului

Poeta poloneză Anna Pivkovska

Păstăi

Seară de poezie

O PROZĂ DIN REVISTA

PROFESORUL DE DEZVĂŢ
                                                                      de Leo Butnaru

Populaţia în cauză, ca parte componentă a poporului în cauză care, bineînţeles, la hurta pluralului este cetăţean unic şi indivizibil al statului în cauză, iar, în buchea şi formula registrelor de stare civilă poporul în cauză înseamnă câteva milioane de persoane... – în fine, în concepţiile existenţiale ale acestei populaţii circulă şi opinia – aproape corectă, se poate spune,  – că ceea ce e prea mult strică. Bineînţeles, în dependenţă de caz. Deoarece, să zicem, e oarecum îndoielnică părerea că de prea multă ştiinţă de carte poţi ajunge la balamuc, că, dacă eşti un mare maestru sau maistru, o poţi păţi precum meşterul Manole, că dacă eşti mai ortoman, cu oi mai multe, mândre, cornute, şi ai cai dresaţi (pardon – învăţaţi) şi câini mai bărbaţi nu te aştepta la nimic bun, ci – ... citeşte finalul baladei „Mioriţa” şi vei înţelege...

Astfel că oarecum îngrijoraţi de talentele lor cu asupra de măsură, de calităţile lor excepţionale care – vai! – nu duc decât la suferinţă şi năpastă, cetăţenii acestei părţi de populaţie au ajuns a promova, întru proprie securitate şi stabilitate de neam, idei filosofice neobişnuite, simplu spus: filosofia civică a dezvăţului – aceasta le este concepţia (una dintre mai multe), menită să potolească darea peste margini a calităţilor înnobilatoare care, din păcate, precum spun baladele şi proverbele, pot duce la rău, chiar la pierzanie.

Prin urmare, unde apare trebuinţa, este necesar să apară şi ceea ce ar rezolva-o sau, precum se spune, – ar satisface-o. Iar în cazul problemei respectivei părţi de populaţie îngrijorată de prea multul pe care îl ştie, de prisosinţa nenorocitoare, a fost firesc să apară şi Profesorii de Dezvăţ, în popor numiţi şi: Dezobişnuitorii. Din păcate, însă, precum menţionam, şi din mare necesitate, unul dintre aceştia sunt şi eu. Ar fi multe de spus, de ascultat, de recapitulat, de regândit, poate, însă, pentru ca să înţelegeţi, în linii mari, ce şi cum, mă voi rezuma doar la trei exemple. Laconice. Nu laocoonice.

AL DOILEA FOTOREPORTAJ DIN KOKTEBEL-CRIMEEA

Răsărit de soare

Răsărit de frumuseţe: Anecika

Bătrânul, tânărul şi marea

Între cer şi mare

Florăreasa

Într-o ureche

Prundiş în apă limpede

Apus de soare în Golful Koktebel

FOTOREPORTAJ DIN CRIMEEA (1)

                                                     KOKTEBEL, SEPTEMBRIE 2012

Scenă pentru încoronarea poeţilor

Vitraliul şi umbra sa

Julieta la balcon

Un codru-bonsai la picioarele omului

Pasienţă la mare

"Aici orice iubire se naşte dintr-un val
          Şi-n clipa despărţirii se sfarmă de  un mal..."

Bătrânii şi marea

Saxofonista

La o seară de poezie

l. b.

CUVINTE SCRIJELITE PE PEREŢI

Pagini de jurnal

18.III.1985

Leonida Lari publică placheta „Mitul trandafirului”. Astăzi, trandafirul e o noţiune foarte frecventă în poezia noastră. Numai că, sub oricare aspecte simbolice l-am cerceta, trebuie să ţinem cont de clasicismul acestei flori în literatura lumii, cel puţin să ne amintim de extraordinarele versuri ale lui Juan Ramón Jiménez, printre care – „Bucură-te că eşti contemporan cu trandafirul” şi de ingeniosul, mult-sugestivul titlu al lui Umberto Eco – Il nome della rosa – Numele trandafirului. Prin urmare, nu ar însemna că dacă rosteşti un nume, spunând „trandafir”, dai şi o… ingenioasă „enigmă” poetică.

            22.III.1985

Valeriu Senic scrie o recenzie la „Clopotnţa” lui Ion Druţă şi, fire… romantică fiind, i-o dă lui Mihail Dolgan, membru al colegiului redacţional, să afle părerea. Şi iat-o: criticul să nu vorbească prea mult despre Baltă, personaj obtuz, deoarece la Academie se ştie (Iu-ha-ha!) că, plăsmuind acest personaj, Druţă l-a avut de prototip pe… S. S. Cibotaru. Incredibile surprize în literatura noastră… Dar şi în… mentalitatea moldovenească (academică). Senic cedează.

SFÂNTĂ REVOLTĂ, DACĂ AI PUTEA IZBUCNI…

Pagini de jurnal

23.II.1985

Haida! Secol al progresului tehnico-ştiinţific…. În zilele noastre, anual, pe glob mor de foame 30-40 de milioane de oameni! Zece republici cât a noastră! Pe pământ mai trăiesc încă 800 de milioane de analfabeţi.

Acum trei-patru ani, venise în vizită George Kun, literat ungur care, în timpul dramaticelor evenimente din 1956, deţinea postul de… procuror general al ţării sale! Ne cunoaşte limba la perfecţie – făcuse studii la Sibiu, de asemenea cunoaşte şi rusa – şcoală de partid la Moscova. Îl însoţea Gheorghe Malarciuc, care îi făcu cunoştinţă cu cineva din colaboratorii săptămânalului „Literatura şi arta”. Kun zice: „Păi, Gheorghiţă, avem şi noi în Ungaria un săptămânal asemănător, căruia îi zicem săptămânalul «Şi», fiindcă nici literatură, nici artă nu găseşti în el. Fireşte, nu cunosc publicaţia voastră, însă în Ungaria  există săptămânalul «Şi»”.

35 + 6 = 41 DE POEME SCRISE ÎNTR-O ZI

Pagini de jurnal

3.IX.1985



Fernando Pessoa

Vreo trei-patru ani în urmă, A. Burac îmi spunea, cu uimire şi ironie, precum că văzuse într-un caiet de-al lui An. Ciocanu vreo treisprezece poezii scrise, conform cronologiei de la finele lor, în aceeaşi zi. Dar iată şi o mărturisire a lui Fernando Pessoa (13 ianuarie 1935, scrisoare către poetul Adolfo Casais Monteiro): „Într-o zi… era în 8 martie 1914 – mă apropiai de o comodă înaltă şi, luându-mi hârtia, mă apucai de scris. Stând în picioare aşa cum fac ori de câte ori am posibilitatea. Şi am scris fără întrerupere treizeci şi ceva de poezii, într-un fel de extaz căruia nu i-am putut defini natura. Aceasta a fost ziua triumfală a vieţii mele şi nu voi mai cunoaşte niciodată alta asemănătoare. Am pornit de la un titlu. Paznicul turmelor. Şi ceea ce urmă a fost apariţia în mine a altuia, pe care nu întârziai să-l numesc Alberto Caeiro. El mi-a apărut – scuză-mi absurditatea expresiei – ca maestru al meu […) Am simţit-o cu atâta pregnanţă, încât, îndată ce au fost isprăvite cele treizeci şi ceva de poezii, am luat o altă hârtie şi am scris, de asemenea, cele şase poezii  care constituie ciclul Ploaia oblică, de Fernando Pessoa”.

Când zice „am luat altă hârtie şi am scris… cele şase poezii”, eu mă întreb de ce dimensiuni era hârtia. Pentru că joia trecută, Ion Bolduma îmi prezintă o „cuvertură” de 0,5 pe 0,5 metri, împăturită-armonică, spunându-mi că a transcris pe ea alte fragmente din poemul său despre cei căzuţi în luptă. Într-adevăr, desfac „cearşaful poetic” pe care, pe o parte şi pe cealaltă, sunt încondeiaţi interminabili stâlpi de versuri. Le descifrez. Pe alocuri – nespus de frumoase, cutremurătoare prin tragismul lor. Pe alte alocuri – mai… cum să zic? – nu…

23.XII.2000

Când constatam că, în unele zile, Nichita Stănescu scrisese, dictase, dedicase câte 7-8-9 poeme pe zi (bineînţeles, unele dintre ele nefiind decât texte de aproximaţii licrico-sentimental-ludice), mă cam miram. Astăzi, însă, după ca am descoperit unele date „noi”, trebuie să remarc că pe linia sa de productivitate literară cvasi-slavă sau semi-slavă Stănescu nu pare decât un prunculeţ nevinovat, care abia gângureşte în comparaţie cu… cvasi-semi-premergătorul său Feodor Sologub (1863-1927) care, în mai 1923, îi mărturisea lui Konstantin Ciukovski că mai are nepublicate încă… 1 234 de poeme! Le întreţinea, le clasifica în ordine alfabetică. Spunea că totdeauna a scris foarte multă poezie: „Spre exemplu, în ziua de 6 decembrie 1895, am scris patruzeci (!!) de poeme. Mai bine zis, un grupaj, un întreg ciclu”. Iar Sologub e considerat unul dintre poeţii ruşi importanţi şi poate concura cu brio cu Stănescu şi încă nu se ştie cine ar ieşi învingător. Cu toate că în literatură „competiţia” ţine de absurd şi de orgoliu puturos… Contează doza de personalitate pe care o are scriitorul, iar plămada personalităţilor e totdeauna alta, diferită de la poet la poet, incomparabilă.