SFÂNTĂ REVOLTĂ, DACĂ AI PUTEA IZBUCNI…

Pagini de jurnal

23.II.1985

Haida! Secol al progresului tehnico-ştiinţific…. În zilele noastre, anual, pe glob mor de foame 30-40 de milioane de oameni! Zece republici cât a noastră! Pe pământ mai trăiesc încă 800 de milioane de analfabeţi.

Acum trei-patru ani, venise în vizită George Kun, literat ungur care, în timpul dramaticelor evenimente din 1956, deţinea postul de… procuror general al ţării sale! Ne cunoaşte limba la perfecţie – făcuse studii la Sibiu, de asemenea cunoaşte şi rusa – şcoală de partid la Moscova. Îl însoţea Gheorghe Malarciuc, care îi făcu cunoştinţă cu cineva din colaboratorii săptămânalului „Literatura şi arta”. Kun zice: „Păi, Gheorghiţă, avem şi noi în Ungaria un săptămânal asemănător, căruia îi zicem săptămânalul «Şi», fiindcă nici literatură, nici artă nu găseşti în el. Fireşte, nu cunosc publicaţia voastră, însă în Ungaria  există săptămânalul «Şi»”.

Ce mai pregătire de ziarişti! A şedinţa redacţională trecută Che. zice: „Iată, materialul ista cu litere prăvălite”… – ceea ce în limbaj profesionist înseamnă cules cu cursiv!

27.II.1985

O întâlnire la şcoala nr. 1. Prezenţi: I. C. Ciobanu, V. Beşleagă, I. Ciocanu, L. Lari şi ego. Sală-asistenţă bizară. Leonida injectează câteva fraze amare, liniştea parcă se întronează. Fac şi eu ce pot, pentru a chema, delicat, prin poezie, la respect şi atenţie.

Beşleagă povesteşte ad hoc un caz: la staţia de troleibuz stau două fetiţe, eleve cam prin clasa a patra, a cincea, se ciondănesc. Una deja urcă pe scara troleibuzului, cealaltă o apucă de poala şubiţei, accentuând cu răutate: „Totuna nu e naturală! Să ştii!” Mititelele, deja îşi fac probleme, dacă poartă sau nu blănuri naturale… Deci, încearcă să le concentrezi tu atenţia acestor odrasle spre poezie, proză… Cam asta e cu elevii chişinăuieni.

1.III.1985

S-a mai stins un prieten al copilăriei mele – Milea Negruţă. Ca şi Milea Perju, şi el jertfă a cirozei, obţinută în urma criminalei chimizări iresponsabile a lanurilor agricole. S-a intoxicat la semănat – boabele otrăvite, praful din urma tractorului, semănătorii – de asemenea. În Negureni, mulţi oameni tineri s-au stins din această cauză. Pe cine să tragem la răspundere? Însă neapărat există vinovaţi. Stau în posturi. Dar dezastrul atacului prin chimizarea năroadă continuă. Cât de neimportant a devenit săteanul… Bietul de el, întru câştigarea existenţei îşi pierde această existenţă. Mare blestem asupra satelor noastre… Sfântă revoltă, dacă ai putea izbucni şi să le holbezi ochii netrebnicilor care duc mii şi mii de tone de otrăvuri pe câmpurile cuminţi!

6.III.1985

Ieri, la biroul de propagare a literaturii: Gheorghe Vodă şi Gheorghe Gheorghiu. Acesta din urmă îşi aminteşte cum prin anul patruzeci şi ceva trăsnetul a lovit în biserica din Vulcăneşti. Pe dinafară, era garnisită cu lemn. A ars. Ţine minte cum se adunau bani pentru o altă biserică, apoi a venit arhimandritul să sfinţească locul pentru noul locaş. Detaliu din „Meşterul Manole”! – „Şi, pentru temelie, simbolic mai mult, – povesteşte Gheorghiu, – i-au luat măsură surorii mele, fată mândră, frumoasă. Ceva ca în cazul Anei: o necesitate a jertfei feminine puse la temelie după aceasta, mama s-a întristat, zicând că are temeri, că sora nu o va duce mult pe pământ. Nu ştiu dacă s-au adeverit prorocirile mamei, însă, după ce ne-am evacuat la începutul războiului, sora a dispărut fără veste”.

La rândul său, Gheorghe Vodă povesteşte că la el în sat, la Văleni, fusese cândva o biserică de lemn. Au dărâmat-o, alături înălţând o alta din piatră. Locul fostei biserici se încadra în curtea şcolii şi, odată, primăvara, pe când vestitul pedagog al satului Pantelimon Grecu scoase elevii să sape în curte, pentru straturile de flori, hârleţele dădură de temelia din piatră a fostei biserici. Au săpat în jurul ei, scoţând în vileag conturul formelor de plan al fostului locaş sfânt; se arăta o configuraţie arhitecturală „romantică”, precum în parcurile şi curţile înalte. Aşadar, ţinându-se de configuraţia temelii, au şi făcut acele straturi de fluor. „Frumos!” – îşi aminteşte Vodă.

Cutremurătorul caz cu Lăbuş, câinele familiei Vodă. Fugiţi în pripă la începutul războiului, părinţii şi copiii lipsiseră de acasă câteva zile. Revenind, au văzut copacul de care era legat Lăbuş retezat de un proiectil. De cât se tot zbătuse în lanţ, câinele avea gâtul însângerat, umflat, – rănit de legătoare. „Aşa şi nu i-a mai crescut părul pe locul curmăturii…”

Primim de la Tbilisi „schiţa” de antologie a poeziei moldoveneşti contemporane. Sunt al doilea la cuprins – alcătuitorul preferând onestitatea alfabetică şi nu aşa-zisa scară a gradărilor de oricare fel. Chiar dacă nu ar fi scris, cu pixul, în alfabet slavon, care şi după cine urmează, eu mi-aş fi recunoscu locul, dat fiind că am o poezie cu titlul din cifre: 1949. De altfel, fusese introdusă şi în volumul din poezia tinerilor, apărut tot la Tbilisi, acum doi ani.

9.III.1985

Bufetiera Jenea veni la serviciu cu un ochi acoperit – zice că i-a răsărit un… urcior. Dar poate fi şi consecinţă a vieţii conjugale. O salută care şi cum: „Noroc, Kutuzov!”, „Buna, amiral Nelson!” Un altul îi găseşte calificativul cel mai inspirat: „Salut piraţilor!” Aluzie este înţeleasă – bufetiera înşeală impertinent la abac şi grătar. Nu fără motiv se glumeşte că ea, bufetiera, la Uniunea scriitorilor este nescriitorul care are cel mai mare onorariu.

11.III.

De necrezut! În timp ce lumea ştiinţifică, ba lumea în general vorbeşte despre stabilitatea eredităţii, despre statornicia genelor, undeva pe Pământ, şi anume în Brazzaville, unii negri naivi sunt vicleniţi cu nişte preparate care să-i facă… albi! Nişte preparate dermatologice pe bază de corticoizi. Depigmentarea de către diprosan şi tonifram duce la distrofia pielii, tratând anumite eczeme, dar nu… înălbind.

14.III.1985

Ieri, o vizită la fraţii Zagaievschi. Ne aducem aminte drama rezultată din neştiinţa de a se dispersa  a ţăranilor noştri. Statistica spune că atât în primul război, cât şi în al doilea război mondial, sub tirul de artilerie au murit mulţi ţărani de-ai noştri, stând ciucure în tranşee şi spunându-şi: „Dacă e să murim, să murim împreună”. Sentimentul de teamă şi înstrăinare în faţa lumii… Tocmai atunci, când se ordonă dispersarea, pentru ca schijele obuzelor să lovească pe cât mai puţini, destinul nostru anapoda le zice că trebuie să rămânem aşa, grămăjoară, cum am fost sau tindem să fim: împreună, uniţi.

Un viorist din „Lăutarii” vine la Zagaievschi „să se distreze” cu imprimări muzicale hiper-moderne, derulate la un casetofon fabricat undeva în lumea mare. Zău, 99 la sută din simfonişti sau interpreţii de muzică folclorică se fălesc anume cu deşeuri muzicale de orice ordin, „uitând” de propria lor artă. Curios, sau trist?

16.III.1985

Îmi telefonează Andrei, spunându-mi că în atelierul lui Glebus Sainciuc trebuie să vină Sofia Rotaru. N-aş vrea să fiu prezent? Aproape inexplicabilă reticenţa mea: dacă pun mâna pe inimă şi recunosc, nu-mi place mult ca interpretă.

La US – expoziţia lui Liviu Damian. Concluzia: protagonistului totdeauna i-a plăcut să fie în preajma unui aparat de fotografiat. Sau – de ce n-am fi ceva mai indulgenţi? – protagonistul e un caracter ce atrage atenţia fotografilor mai mult ca alţii. Oricum, în multe imagini în care e surprins împreună cu altcineva, L. D. e cel ce gesticulează, spune, – are o manieră a lui, distinctă.

17.III.

Imaginea lui Gr. Vieru ce sună cam aşa: „când m-am născut, pe frunte eu purtam coroană-mpărătească – a mamei mână…” are, fireşte, antecedente memorabile. Iată unul: „Mâinile tale, mâinile –/ recile, bunele –/ cunună pune-le/ capului meu trudit”. (Marcel Breslaşu, Versuri, Buc., 1073, p. 44.)

În ’73 (sau ’74?), când am sosit la Cârnăţeni/ Căuşeni împreună cu câţiva participanţi la conferinţa tineretului de creaţie, tatăl lui Andrei spusese două vorbe pe care mi le amintesc astăzi (fiind în vizită la Burac).

– Oamenii deştepţi ştiu a ieşi din daraveri, dar cei înţelepţi niciodată nu intră în ele.

Eu remarcasem: „Păcat că omul ajunge înţelept la o vârstă, când nu mai intră în daraveri…”

– Aur a ieşit din gura matale (vorbi către un lituanian, care spusese nu mai ţin minte ce ingenios). Eu eram translator. Tatăl lui Andrei făcuse serviciul şi în armata română, şi în armata sovietică, însă, ca mulţi alţi moldoveni în vârstă, cunoaşte puţin de tot limba rusă.

Ce poţi vedea pe stradă?... Acum două ore văzusem un tânăr cu mărţişorul prins la căciula-i brumărie. Frumos, ca şi atunci când văzusem bustul lui Eminescu în chenar de prosop.

Iar peste vreo sută de paşi, un vlăjgan  în palton de piele, încins cu o curea nemţească, pe ea cu svastica şi inscripţia „Cu noi e Dumnezeu”