luni, 17 septembrie 2012

CUVINTE SCRIJELITE PE PEREŢI


Pagini de jurnal

18.III.1985

Leonida Lari publică placheta „Mitul trandafirului”. Astăzi, trandafirul e o noţiune foarte frecventă în poezia noastră. Numai că, sub oricare aspecte simbolice l-am cerceta, trebuie să ţinem cont de clasicismul acestei flori în literatura lumii, cel puţin să ne amintim de extraordinarele versuri ale lui Juan Ramón Jiménez, printre care – „Bucură-te că eşti contemporan cu trandafirul” şi de ingeniosul, mult-sugestivul titlu al lui Umberto Eco – Il nome della rosaNumele trandafirului. Prin urmare, nu ar însemna că dacă rosteşti un nume, spunând „trandafir”, dai şi o… ingenioasă „enigmă” poetică.

            22.III.1985

Valeriu Senic scrie o recenzie la „Clopotnţa” lui Ion Druţă şi, fire… romantică fiind, i-o dă lui Mihail Dolgan, membru al colegiului redacţional, să afle părerea. Şi iat-o: criticul să nu vorbească prea mult despre Baltă, personaj obtuz, deoarece la Academie se ştie (Iu-ha-ha!) că, plăsmuind acest personaj, Druţă l-a avut de prototip pe… S. S. Cibotaru. Incredibile surprize în literatura noastră… Dar şi în… mentalitatea moldovenească (academică). Senic cedează.

25.III.1985

Seara (sâmbătă, 23) de omagiere a lui Liviu Damian. Am fost printre invitaţi, deci – printre cei agreaţi. Astăzi, pe cât de serios, pe atât de şugubăţ, dar insistent, şi ca pe vremuri, L. D. mă întreabă: „Spune, nu te-a obijduit nimeni?... Că tata îi pune la punct…” Mă rog, imprevizibilă e reacţia omului. În fond, seara – cumpănită, cu îngândurări, mărturisiri, dar şi cu multe replici pline de spirit, ad hoc. Comunicat cu Ion C. Ciobanu, Argentina Cupcea Josu, Ana Lupan, Ion Mânăscurtă, câte ceva – cu Pavel Boţu şi alţii pe care-i mai avui în preajmă. Prezent şi Vasilică Tărâţeanu sosit de la Cernăuţi. Pe strada Berzarin, Zinovia zice: „Vezi ce flori frumoase a găsit omul acesta”. Iar omul acela era… Arhip Cibotaru.

După modul de insistenţă în teatre, Lui Malarciuc, i se spune: Molierciuc.

La Călăraşi, Ion Ciocanu spunea că din critic literar a devenit lăudător literar. Cam aşa e.

26.III.1985

Telefonează Petru Cărare. Insinuări mărunte. Mă întreabă cam în dependenţă de câţi dinţi de aur se oferă o pagină în „LA” la jubilee. Face aluzie la cele spuse de Grigore Vieru despre Liviu Damian. La rândul meu, îl rog pe Petrică să se intereseze de răspuns în „sânul propriei generaţii”, deoarece a noastră încă nu a ajuns la omagieri şi nu am de unde şti.

27.III.1985

Descifrez banda magnetică de la Călăraşi. În prima parte – mai puţin consistentă decât cea de la Orhei. În a doua, cea a mărturisirilor, întrebărilor şi răspunsurilor – mai vioaie. Gheorghe Malarciuc recită o epigramă, fără a da numele autorului:
Unii sunt celebri-n viaţă,
Alţii sunt după ce mor.
Eu aş vrea, v-o spun pe faţă,
Să am soarta ambilor.
Ion Ciocanu enunţă teza că un critic literar este interesant nu  numai din punctul de vedere despre cine scrie, ci şi despre cine nu scrie.
Ciocanu este întrebat:
– Aţi nimerit, critic ce sunteţi, cumva pe scaunul celor criticaţi?
– Eu niciodată nu m-am ridicat de pe acest scaun.

28.III.1985

Cam pe la ora (20), salcâmii Chişinăului – doldora de vrăbii. Ciucuri, ciucuri, nu alta! Ca nişte muşuroaie… aeriene – furnicare de păsări!

Ştiam de André Chénier care, înainte de a-şi pleca gâtul sub securea călăului, duse degetul la cap, zicând: „Şi totuşi, am avut ceva în el!” Şi iată un alt caz: cică, urcând pe eşafod, un condamnat îi spune călăului: „Bagă de seamă, am gâtul scurt, ocheşte bine…”

1.IV.1985

Sâmbătă, am tradus pentru „LA” un articol al lui P. Boţu, apărut în „Sovietskaia kultura”. Mă rog, a fost ideea tatii, dar cam provincială. Protagonistul, adică autorul, zice să clarifice la… CC, dacă trebuie sau nu tradus! V. Senic primeşte lumină verde. Ego – să-l traduc, ceilalţi… parcă nu s-ar descurca în… splendori imprimate la magnetofon. (Nu a fost scris, ci rostit.)

Ieri, la Orhei, cenaclul de la ziarul raional. În discuţie –  versurile învăţătoarei V. Tihon. (Să vedem dacă e un nume ce va rămânea.) Duminica poeziei, precum poezia însăşi este duminica literaturii, – am zis, – deoarece, aproape incredibil, ca într-o zi de duminică, la ora zece dimineaţa, undeva, în altă parte a Moldovei, să se fi întrunit vreun alt cenaclu literar. De obicei, ele se ţin miercuri-joi.
Apoi, cu maşina redacţie, Vlad Pascaru ne duce la Piatra (Lazo). Vizităm muzeul. Directorul – Vlad Darie, băiat bun, competent. Apoi – directorul sovhozului, Samson, şi preşedintele sovietului sătesc (seamănă leit cu Nicolae Sulac). Vreo două partide de biliard la casa de cultură, unde aflăm că actorul Dorel Ţarină pregăteşte pentru concursul ingenioşilor echipa din localitate. Mai e cu noi şi Viorel Mihail.
Zi splendidă, mult soare cu adevărat primăvăratic. Impresionantă biserica ce se vede pe malul drept al Răutului – e cam la un kilometru depărtare de satul Păhărniceni. Nu am văzut în altă parte o biserică atât de îndepărtată de localitatea căreia îi aparţine. Cine ştie ce intenţii au premers fundaţiei ei.

2.IV.1985

Ieri – seară de 1 aprilie. Dialog. Public dublu numeros decât poate adăposti sala, adică – scaunele din ea. Faptul că Gheorghe Urschi şi-a adus la „Teatrul de miniaturi” şi consoarta, şi copiii, îl face pe V. Beşleagă să reboteze în: „teatrul de miniaturschi”. Tot Beşleagă, printr-o parafrază luată pe departe, agaţă medicii ce iau mită, transformând proverbul: „Nici în clin, nici în mânecă” în: „N-ai în mânecă, n-ai nici în clinică”.

4.IV.

Ian Toporovski intră la Aureliu Busuioc, secretar la USM, să i se jeluie că la editură i se tot amână apariţia cărţii. Busuioc încearcă să-l consoleze cumva, aşa, la general.
– Da, – zice Ian, – dar viaţa trece…
Busuioc:
– Ian, dragă! Viaţa zici? Trec secole, milenii!...
Ce alt răspuns mai descurajant şi, concomitent, mai împăciuitor cu… veşnicia?...

La CC – discuţie despre limba ziarelor. Poate fi ceva spre bine?... Numai nu aplicarea „cunoştinţelor” lui Pavel Petric (secretar cu ideologia) care spune că, chipurile, trebuie să acceptăm doar verbul „a şuiera”, nu şi varianta… „a fluiera”! Adică, am şuierat din… fluier, pentru ca să nu mă confund cu… cine? Precum în cazul cu, doar, cuşmă, nu şi căciulă, după care un alt proverb ar avea varianta: Cu musca pe… cuşmă! Prostii partinice…
S-a vorbit despre şcoală, dicţionare. Ion Mocreac – despre: „Un serviciu lingvistic, la care, direct sau telefonic, ar putea apela oricine, să afle cum se scrie corect pre limba noastră cutare sau cutare noţiune”. Vis?... Naivităţi?... Posibil de realizat aşa ceva?...   

11.IV.

O bună parte din vina declanşării (şi întreţinerii) seismelor morale între oameni o purtăm şi noi, mai tinerii. Dar cel mai trist e faptul că s-au înmulţit cei care, la 50-55-60 de ani, nu mai sunt înţelepţi, nu mai sunt personalităţi (judec după scriitori…). Nespus de mulţi sunt lipsiţi de cumsecădenie, sunt egocentrişti, cârcotaşi, porniţi contra mai tinerilor, indiferenţi la necazurile colegului. Cei trei de sus, la USM, în primul rând şi în cel mai înalt grad. Unul dintre ei, la discuţia prilejuită de filmul despre Vlad Ioviţă (regizor Iacob Burghiu) se cerea şi el… pe ecran! Adică, de ce nu a ţinut minte regizorul să-l includă şi pe el printre protagonişti… Gheorghe Malarciuc dă replica: „Dacă mai doreşte cineva să fie filmat, eu îi cedez locul. Să mă scoată din cadru”. Ion Gheorghiţă o dă şi mai spre crâncen: cică, gândindu-se la jubileul său de 50 de ani, regretatul coleg Ioviţă îşi schiţa o listă a celor mai apropiaţi oameni şi el crede că Burghiu i-a adus pe ecran anume pe cei mai dragi (foşti) lui Vlad. Dă replică şi Ion Vatamanu. Proaspătul înmedaliat nu s-a aşteptat la o atare întorsătură. El, invidiosul, setosul de autoritate… pălmuit în public. Şi va mai fi… Cam face rău altor colegi. Cota-i morală – zero. Şi vom mai fi martorii ruinării sale. În primul rând, îl vor „surpa” cei din generaţia sa, pe care el a trădat-o pentru străluciri iluzorii, orbit de o stupidă şi necontrolată vanitate.

Din câte se spunea despre Vlad Ioviţă – şi pe pereţii cămăruţei sale erau scrijelite cu cuiul, scrise cu cărbune cuvinte noi, pe care le însuşea, maxime întru ţinere de minte (revenise din Leningrad, de la şcoala de coregrafie, unde studiase şi unde vorbise doar ruseşte). Plus lista de datorii… De pe acei pereţi s-ar fi putut aduna o carte întreagă, un neobişnuit jurnal „intim” al autorului în tinereţe.

14.IV.1985

Îmi amintesc, cum cântau Mihai Dolgan cu Liduţa parodia la „Amore, amore” (…Omore, omore – şi „text”, şi muzică). E o replică a lui D. Matcovschi – bună! – la acest procedeu primitiv de a „italieniza” pe malul Bâcului. Trivialităţi: Amore – Omore (arta!).

Un comentariu: