vineri, 7 septembrie 2012

35 + 6 = 41 DE POEME SCRISE ÎNTR-O ZI


Pagini de jurnal

3.IX.1985


Fernando Pessoa
Vreo trei-patru ani în urmă, A. Burac îmi spunea, cu uimire şi ironie, precum că văzuse într-un caiet de-al lui An. Ciocanu vreo treisprezece poezii scrise, conform cronologiei de la finele lor, în aceeaşi zi. Dar iată şi o mărturisire a lui Fernando Pessoa (13 ianuarie 1935, scrisoare către poetul Adolfo Casais Monteiro): „Într-o zi… era în 8 martie 1914 – mă apropiai de o comodă înaltă şi, luându-mi hârtia, mă apucai de scris. Stând în picioare aşa cum fac ori de câte ori am posibilitatea. Şi am scris fără întrerupere treizeci şi ceva de poezii, într-un fel de extaz căruia nu i-am putut defini natura. Aceasta a fost ziua triumfală a vieţii mele şi nu voi mai cunoaşte niciodată alta asemănătoare. Am pornit de la un titlu. Paznicul turmelor. Şi ceea ce urmă a fost apariţia în mine a altuia, pe care nu întârziai să-l numesc Alberto Caeiro. El mi-a apărut – scuză-mi absurditatea expresiei – ca maestru al meu […) Am simţit-o cu atâta pregnanţă, încât, îndată ce au fost isprăvite cele treizeci şi ceva de poezii, am luat o altă hârtie şi am scris, de asemenea, cele şase poezii  care constituie ciclul Ploaia oblică, de Fernando Pessoa”.
Când zice „am luat altă hârtie şi am scris… cele şase poezii”, eu mă întreb de ce dimensiuni era hârtia. Pentru că joia trecută, Ion Bolduma îmi prezintă o „cuvertură” de 0,5 pe 0,5 metri, împăturită-armonică, spunându-mi că a transcris pe ea alte fragmente din poemul său despre cei căzuţi în luptă. Într-adevăr, desfac „cearşaful poetic” pe care, pe o parte şi pe cealaltă, sunt încondeiaţi interminabili stâlpi de versuri. Le descifrez. Pe alocuri – nespus de frumoase, cutremurătoare prin tragismul lor. Pe alte alocuri – mai… cum să zic? – nu…

23.XII.2000

Când constatam că, în unele zile, Nichita Stănescu scrisese, dictase, dedicase câte 7-8-9 poeme pe zi (bineînţeles, unele dintre ele nefiind decât texte de aproximaţii licrico-sentimental-ludice), mă cam miram. Astăzi, însă, după ca am descoperit unele date „noi”, trebuie să remarc că pe linia sa de productivitate literară cvasi-slavă sau semi-slavă Stănescu nu pare decât un prunculeţ nevinovat, care abia gângureşte în comparaţie cu… cvasi-semi-premergătorul său Feodor Sologub (1863-1927) care, în mai 1923, îi mărturisea lui Konstantin Ciukovski că mai are nepublicate încă… 1 234 de poeme! Le întreţinea, le clasifica în ordine alfabetică. Spunea că totdeauna a scris foarte multă poezie: „Spre exemplu, în ziua de 6 decembrie 1895, am scris patruzeci (!!) de poeme. Mai bine zis, un grupaj, un întreg ciclu”. Iar Sologub e considerat unul dintre poeţii ruşi importanţi şi poate concura cu brio cu Stănescu şi încă nu se ştie cine ar ieşi învingător. Cu toate că în literatură „competiţia” ţine de absurd şi de orgoliu puturos… Contează doza de personalitate pe care o are scriitorul, iar plămada personalităţilor e totdeauna alta, diferită de la poet la poet, incomparabilă.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu