PROFESORUL DE DEZVĂŢ
de Leo Butnaru
Populaţia
în cauză, ca parte componentă a poporului în cauză care, bineînţeles, la hurta
pluralului este cetăţean unic şi indivizibil al statului în cauză, iar, în
buchea şi formula registrelor de stare civilă poporul în cauză înseamnă câteva
milioane de persoane... – în fine, în concepţiile existenţiale ale acestei
populaţii circulă şi opinia – aproape corectă, se poate spune, – că ceea ce e prea mult strică. Bineînţeles,
în dependenţă de caz. Deoarece, să zicem, e oarecum îndoielnică părerea că de
prea multă ştiinţă de carte poţi ajunge la balamuc, că, dacă eşti un mare
maestru sau maistru, o poţi păţi precum meşterul Manole, că dacă eşti mai
ortoman, cu oi mai multe, mândre, cornute, şi ai cai dresaţi (pardon –
învăţaţi) şi câini mai bărbaţi nu te aştepta la nimic bun, ci – ... citeşte
finalul baladei „Mioriţa” şi vei înţelege...
Astfel
că oarecum îngrijoraţi de talentele lor cu asupra de măsură, de calităţile lor
excepţionale care – vai! – nu duc decât la suferinţă şi năpastă, cetăţenii
acestei părţi de populaţie au ajuns a promova, întru proprie securitate şi
stabilitate de neam, idei filosofice neobişnuite, simplu spus: filosofia civică
a dezvăţului – aceasta le este concepţia (una dintre mai multe), menită să
potolească darea peste margini a calităţilor înnobilatoare care, din păcate,
precum spun baladele şi proverbele, pot duce la rău, chiar la pierzanie.
Prin
urmare, unde apare trebuinţa, este necesar să apară şi ceea ce ar rezolva-o
sau, precum se spune, – ar satisface-o. Iar în cazul problemei respectivei
părţi de populaţie îngrijorată de prea multul pe care îl ştie, de prisosinţa
nenorocitoare, a fost firesc să apară şi Profesorii de Dezvăţ, în popor numiţi
şi: Dezobişnuitorii. Din păcate, însă, precum menţionam, şi din mare
necesitate, unul dintre aceştia sunt şi eu. Ar fi multe de spus, de ascultat,
de recapitulat, de regândit, poate, însă, pentru ca să înţelegeţi, în linii
mari, ce şi cum, mă voi rezuma doar la trei exemple. Laconice. Nu laocoonice.
