CE SE MAI AUDE DE RĂU?

Pagini de jurnal

13.IV.1985

După bietul limbaj cotidian, cel mai clişeizat e limbajul jurnalistic. Când dau cu ochii în ziare sau aud la radio de „o cireadă din 100 de capete”, deja îmi vine să strig: Bine, când o să se scrie „O cireadă din 100 de cozi”? Şi aceasta ar fi, mă rog, metonimie, poezie adică, însă una ieşită deja din clişee. Acelaşi lucru s-ar putea subînţelege, când s-ar scrie: „O cireadă din 400 de picioare” sau… „din 200 de coarne” (urechi, ochi…). Că ce nu râvneşte omul de dorul şi dragul împrospătării expresiei?!...

În grupa universitară am avut doi colegi cu nume de familie puţin obişnuite: Partos, care, de fapt, mai devenea şi Portos sau Portas. El însuşi nu avea preferinţe distincte pentru o variantă sau alta. Portos – îl măgulea, amintindu-i de falnicul muschetar din romanele lui Dumas.
Apoi – Calos. Aici erau invocate variantele: Colos – gigant în greceşte, sau spic, în ruseşte, până la zădărâtorul (tipică manieră adolescenţilor) – Caloş (galoş). Oricum, nimeni dintre noi nu era scutit de parafraze nominale.

Acum însă aflu că, în greceşte, kalos înseamnă frumos, frumuseţe. Există noţiunea de kalogatia (kalokatia) ce uneşte în ea „kalos” – frumuseţe cu „agatos” – Bun.

Domnişoara Calos, colega noastră de grupă, corespundea aproape deplin kalogatiei – gândesc acum, după 18 ani de când am văzut-o pentru prima oară, şi 13 – de când nu ne-am mai reîntâlnit.

14.IV.1985

O parte din grupa a III-a jurnalism şi filologie, 1969: Zina Muravschi, 
Lucia Purice, Svetlana Ivanenco, Dochiţa Radu, Gheorghe Paţanov, 
Tatiana Calos, Elena Stati, Valentin Partos, Ion Proca, o necunoscută, 
Mariana Ababii şi Leo Butnaru

Primăvara sunt arse frunzele din anul trecut, e greblată iarba uscată de prin grădini… Ce e cenuşa? Nu am auzit pe nimeni să-i zică: gunoi. Din contră, arzând, gunoiul se… înnobilează, ajungând cenuşă. Oricum, pentru mine scrumul înseamnă ceva curat. Precum nu-i zici gunoi ţărânii, nici scrumului nu-i zici. În copilărie, se întâmpla să ne punem pe vreo rană, zgârietură ţărână, scrum, ca de vindecare. Cu atât mai… jenat intim citesc la Viktor Şklovski – scriitor de gust elevat, delicat în toate, acest – „Пепел – мусор огня” (Cenuşa – gunoiul focului).

Dacă Regele Lear ar fi rămas pe tron, cine ştie ce banalităţi regale ar fi debitat în discuţiile cu sfetnicii, fiicele, ginerii. Însă, prins în jugul necruţătoarelor încercări, el cheamă la dialog furtuna, cerul, natura dezlănţuită. Şi ce elocvent este! Şi ce inedit ca gând, ca simţire! Să reţinem că „deplorabilul” Lear e mai cutezător, mai liber, mai personalizat decât fostul suveran Lear. De ce? Regele dialoga cu un regat, iar fostul rege se încumetă să cheme întru chezăşie Universul. Marea suferinţă dă şi o mai mare libertate gândului şi sentimentului uman, le căleşte, le pregăteşte de luptă, acţiune.

16.IV.1985

Cazul lui Vasile Vâşcu a bulversat republica. Discută toţi despre toate.

Colâbneac-pictorul mă întreabă (simptomatic?!):

– Ce se mai aude de rău?

Parafraza mă amuză.

El continuă:

– Deci, de rău se aude foarte bine.

Cam aşa e… Vâşcu – jertfă?

22.IV.1985

Prozatorul de doi bani Gh. Skvirenko înaintează o „teorie” stupidă: adică, în magazinele de discuri se înmulţeşte producţia de muzică clasică din motivul că, cică, cei care o procurau au plecat deja în Israel. (Uite un rus şovin, căsătorit cu o ovreică, ajuns să o dea nuanţe sioniste…)

D. continuă să mă… bruieze şi, nefăcându-mi bine, ba din contră, mă consideră, pe vechi, în sinea sa un inamic potenţial. Oricum, dacă prezintă ceva ca scriitor, ca om, sigur – e cam spre nul. Maniere pijoneşti (de fandosit): umblă cu pipa, de parcă aceasta i-ar acorda spor de importanţă. Exces de gravitate ce duce la ridicol, bufonadă provincială. Zice bine Dolgan într-o aluzie: abia de au stat două zile în spital, şi deja din „poezia” lor publicul află de ce suferă, ce diagnoze li s-au pus şi cine le-a pus, care-i metoda de tratament… Egoişti plângăreţi, care o fac pe haiducii. Mititeii… Pe de altă parte, alde D. trebuie înţeleşi, deoarece psihomatica distinge comportamentele specifice ale oamenilor în dependenţă de bolile de care suferă aceştia.

8.V.1985

Pe holul comun „Nistru” – „LA” cu Colca Vieru şi cu Victor Prohin. Primul şi-a procurat o cutie de carioca, crezând că acestea ar fi cu scrisul subţire şi ar putea să le folosească la manuscrise. S-au dovedit a fi mai indicate pictorilor, de unde Victor remarcă: „Iată, Nicolae, câte culori ai tu aici, vreo şase. Şi-i foarte bine. Cu una scrii: „Vasile” şi, precum e stilul tău, îi dai bătaie cu ceea ce spune şi gândeşte Vasile. Apoi – alt personaj, şi-i dai cu altă culoare… Şi ţie, şi criticilor vă va veni mai uşor”. Ar reieşi că e o aplicare „moldovenească” a stilului Faulkner.

6.VII.1985

A. Scobioală mai face un banc (nu este exclus să-l fi împrumutat de la elevi). Îi zice lui I. Vieru: „Ioane, ştiu că navigatorul Cook a făcut trei ocoluri ale Pământului cu caravelele sale? În timpul uneia dintre ele a fost halit de canibali. Tu nu ţii minte în timpul cărei anume?” Mereu naiv, şi de data aceasta I. Vi. face ochi mari, se gândeşte câteva clipe, apoi răspunde că… a uitat! Bancul ar fi fost recrutat pentru pagina de umor „Beciul vechi”.

La Vadul-lui-Vodă, la casa de odihnă „Scânteia” a Casei Presei, – plimbare îndelungată cu poetul Valentin Roşca. Îmi făcu destule confesiuni, opină pe diverse teme. Unele cazuri de erori care se comit în literatura şi limba noastră. Cloşca cu pui în „De-a baba oarba”  a lui Liviu Damian nu răsare în anotimpul în care scrie autorul; arbuştii pe care Grigore Vieru îi dă drept copaci, pe care-i scutură de… fructe. Cică le-a atras atenţia binevoitor, dar pare-se că s-au supărat… Numai că, în „Mereu ucenic”, scapă şi Roşca o eroare: „Ciutele cu luna-n coarne”. Or, ştiut lucru, ciutele nu au coarne. În varianta iniţială zice că era „Bourii cu luna-n coarne”. A redactat neatent.

25.VIII.1985

Alaltăieri, întâlnire cu scriitorul afgan Habbib, rectorul universităţii din Kabul. La discuţie – Boţu, Busuioc, Madan, Şişcan. Am însoţit musafirul prin Muzeul de literatură. A rămas impresionat de fotografia lui Ponomari care arsese în tanc. Similitudini la ei, în Afganistan, azi…

3.IX.1985

Vreo trei-patru ani în urmă, A. Burac îmi spunea, cu uimire şi ironie, precum că văzuse într-un caiet de-al lui An. Ciocanu vreo treisprezece poezii scrise, conform cronologiei de la finele lor, în aceeaşi zi. Dar iată şi o mărturisire a lui Fernando Pessoa (13 ianuarie 1935, scrisoare către poetul Adolfo Casais Monteiro): „Într-o zi… era în 8 martie 1914 – mă apropiai de o comodă înaltă şi, luându-mi hârtia, mă apucai de scris. Stând în picioare aşa cum fac ori de câte ori am posibilitatea. Şi am scris fără întrerupere treizeci şi ceva de poezii, într-un fel de extaz căruia nu i-am putut defini natura. Aceasta a fost ziua triumfală a vieţii mele şi nu voi mai cunoaşte niciodată alta asemănătoare. Am pornit de la un titlu. Paznicul turmelor. Şi ceea ce urmă a fost apariţia în mine a altuia, pe care nu întârziai să-l numesc Alberto Caeiro. El mi-a apărut – scuză-mi absurditatea expresiei – ca maestru al meu […) Am simţit-o cu atâta pregnanţă, încât, îndată ce au fost isprăvite cele treizeci şi ceva de poezii, am luat o altă hârtie şi am scris, de asemenea, cele şase poezii  care constituie ciclul Ploaia oblică, de Fernando Pessoa”.

Când zice „am luat altă hârtie şi am scris… cele şase poezii”, eu mă întreb de ce dimensiuni era hârtia. Pentru că joia trecută, Ion Bolduma îmi prezintă o „cuvertură” de 0,5 pe 0,5 metri, împăturită-armonică, spunându-mi că a transcris pe ea alte fragmente din poemul său despre cei căzuţi în luptă. Într-adevăr, desfac „cearşaful poetic” pe care, pe o parte şi pe cealaltă, sunt încondeiaţi interminabili stâlpi de versuri. Le descifrez. Pe alocuri – nespus de frumoase, cutremurătoare prin tragismul lor. Pe alte alocuri – mai… cum să zic? – nu…

17.X.1985

Ca reprezentat al săptămânalului, sunt prezent la şedinţa secretariatului US. Probleme organizatorice, printre care hotărârea de a se face un demers, pentru ca lui Creţu, Şalari şi Starostin să li se acorde titluri onorifice (lucrător emerit…, maestru în arte…). Altă hotărâre – de a se confirma funcţia de consultant pentru critica literară. (Cam searbăd… Nu se simte perestroika…)

30.XI.1985

Teatrul din Bălţi „Vasile Alecsandri” prezintă două spectacole la Chişinău. Ieri –  „Osânda”  de Ion Puiu, astăzi – „Amurg” de Dudarev.  Câteva lucrări actoriceşti splendide. În primul rând, Volontir, soţia lui, M. Grecu, M. Lupan, Noroc-Pânzaru.

De reţinut ce a însemnat şi ce înseamnă categoria  conştiincioşilor: cazuişti, ce par doar a strădui pentru dreptate, în subtext, de fapt, fiind canalii care ne împiedică să trăim firesc, omeneşte, conform dreptăţii general-umane, şi nu în cadre-cuşti inventate, constrângeri, principii arbitrare, impuse cu zel şi greu de anulat. Până la urmă, aceste „principii” cad, totuşi, însă recunoaştem prea evaziv, că anumită vreme ele au făcut rău, au calicit suflete, au surpat temelii de bună credinţă, au atrofiat simţirea şi creierul nostru. „Conştiincioşii” mai sunt şi astăzi o categorie periculoasă, camuflată, susţinută şi ocrotită de fricoşi ce se dau şi ei drept conştiincioşi. Canalii, ziceam.