MAESTRUL GLEBUS SAINCIUC, 19.VII.1919 - 16.X.2012, AR FI AJUNS LA CENTENAR

Jurnal cu vărjitorul măştilor

2.I.1986

Revelion de… proporţii în atelierul Eleonorei Romanescu, împreeună cu Glebus Sainciuc şi Valentina Rusu-Ciobanu, Lenuţa Bontea şi Andrei Burac, plus alte 4-5 persoane, printre care şi Dinu Romanescu, urător de 4 ani care, la un moment dat, s-a dovedit a fi un excelent jucător de măşti. După ce maestrul Glebus a prezentat masca Sofiei Rotaru, pe cea a actorului Evgheni Leonov, a altora, Dinu le-a jucat şi el, măştile ajungându-i până la… brâu, acoperindu-l pe jumătate – inventiv, cu destul spirit de improvizaţie. Sigur că mai văzuse şi altă dată cum proceda maestrul Sainciuc.

Au venit băieţii şi fetele de la filologie cu „Cerbul”. Muzica – din traistă, unde aveau magnetofonul portabil.

De cu seară, Sainciuc se arătă deghizat într-un fel de muşchetar oriental: pălărie tip-francez, bucle roşii şi halat de la Taşkent, unde a fost în delegaţie. Şi-a vopsit tâmplele, obrajii, barba. Stătea la micul-minusculul ecran al televizorului său portabil şi… tot desena ce vedea acolo, vrând să prindă şi să pună pe hârtie chipurile artiştilor antrenaţi în emisiunea de revelion.

            16.II.1986

La Glebus Sainciuc în atelier. Prezent şi Serafim Saka. Pe măsuţă – cărţi de joc. „Oare ce ghiceşte maestrul în cărţi?” – întreb. Răspunde Serafim, paradoxal, dar şi ingenios, cum i se întâmplă multe ori: „Sainciuc îşi citeşte trecutul”. Zâmbim, dar ştim, – chiar la cei 67 de ani ai săi maestrul e plin de vigoare, mobil, reuşeşte să fie prezent… pretutindeni, la diverse manifestări cu atingere culturală, primeşte în atelier foarte mulţi oaspeţi. Alaltăieri a fost cu un spectacol de măşti la Băcioi.

28.II.1987

Acum două ore am revenit de la atelierele pictorilor. Împreună cu Andrei – vizită la maestrul. La minitelevizor privim serata de creaţie a lui Gr. Vieru, transmisă pe programul doi unional. De cum vede vreun om, maestrul – desenator virtuos, îi transferă chipul pe fila de hârtie. De data aceasta, ca şi alte dăţi, omul… sunt eu. Îmi face un portret „autentic”, nu şarjat. Intră şi pictorul Mihail Petric, intenţionând să privească „Studio nr.9”, însă se conformează predilecţiilor în curs: seara de creaţie.

Glebus Sainciuc: Portretul lui Leo Butnaru (A fost achiziționat de un muzeu din Chișinău, însă i s-a pierdut urma...)

Între timp, discutăm – în van, fireşte, – ceea ce discută foarte mulţi: cine are şansa să devină prim-secretari la Uniunea scriitorilor. Mai multe candidaturi, dar nicio siguranţă în determinări. Andrei „îl înaintează” pe Vieru.

SCARĂ LA CER

                                                     Dintr-un jurnal baltic

22 mai 2012, Vilnius

O iau fără grabă, uşor pieptiş, prin partea veche a oraşului. Clădiri de patrimoniu, dar… ne-făloase, adică deloc înalte, masive, ci cadrând cu buna măsură în arhitectură şi necesităţi funcţionale umane, instituţionale. Cele mai impunătoare sunt bisericile, inclusiv cele ortodoxe, ce amintesc că, nu cu mult timp în urmă, pravoslavnicii în Vilnius erau în număr considerabil. Surprize de tot felul: chiar pe zidul de vizavi al unui locaş de cult cineva a încleiat, „păgâneşte”,  un fel de abţibild ce reprezintă un… mădular bărbătesc cu aripi! E o sfidare, o profanare, o?... De toate câte puţin. După care dispoziţia mi-o înseninează o sculptură nu foarte arătoasă, dar destul de ingenioasă: „Scară la cer”. Un om cu picioarele pe ultimii doi fuscei ai scării şi cu braţele întinse spre cer, pe albăstrimea căruia se şi profilează distinct, încadrat de crenelurile clădirilor de pe o parte şi cealaltă a străzi înguste, sculptura aflându-se într-o piaţă miniaturală cam de 10 metri pătraţi. Sculptura mă face să-mi amintesc de titlul romanului lui Mircea Eliade „Scară la cer”, aflat în biblioteca mea 

şi însemnat, pe cotor, de o pată cafenie, urmă lăsată de mama sau de tatăl meu acolo, la Negurenii de baştină, unde îmi ţineam biblioteca agonisită în studenţie şi câţiva ani după aceea: au dat cu peria pe marginile poliţelor, dar fără a lua cărţile de pe acestea. Şi iată că, azi, şi acea pată întâmplătoare de vopsea mi se pare un semn atât de scump rămas de la părinţi…

Îmi continui plimbarea, timpul trece, lumea se înmulţeşte pe stradă, eu – cu ochii şi pe chipurile matinale ale oamenilor, după o vreme trăgând concluzia că, chiar de sunt baltici, lituanienii nu se deosebesc, vizibil, de cei care populează Chişinăul – e un amestec de tenuri, bucle, culori ale ochilor etc. Păi da, ieri seară Donatas îmi spusese cam aşa: „Uite, când merg la Riga, dintr-o dată se face remarcată deosebirea dintre noi, lituanienii, şi ei, letonii. Dânşii sunt balticii puri. Blonzi, cu ochi albaştri. Pe când noi venim dintr-un conglomerat de popoare care au convieţuit aici, în pace sau… război”. Asta e: şi războaiele, sau mai ales ele, contribuie la modificarea substraturilor etnice ale lumii. Ce zicem noi, cei care „de la Râm ne tragem”?...

PRIMA PLAJĂ A NUDIŞTILOR DIN FOSTA URSS

Din jurnalul mixt Crimeea – Volânia

29.IX.2012

Şi, parcă a despărţire, revărsătoare melodie de saxofon… În piaţa centrală a oraşului, în preajma monumentului Lesei Ukrainka din faţa teatrului, văd a doua sau a treia seară cântând un saxofonist care îşi are dinainte cutia instrumentului de suflat. Rar, dar totuşi, câte un trecător aruncă o grivnă, două în ea. Ieri sau alaltăieri, l-am fotografiat de departe, reglând focusul aparatului, dorind să rămân neobservat: s-ar fi supărat dacă o făceam făţiş? Nu ştiu de ce şi-a pus un nas semisferic de clovn. Muzica lui nu e una de circ, ci serioasă, de profesionist. Poate să impresioneze copii care sunt cei ce ar puterea face părinţii să nu treacă nepăsători pe lângă muzicant. Iar pe stânga intrării în teatru – un afiş mare, intens colorat, anunţă câteva spectacole ale Teatrului de Operă şi Balet din Petersburg. Asta mă face să-mi amintesc ce povestea poetul Andrei Korovin, organizatorul festivalului de literatură de la Koktebel. Cică, la plaja nudiştilor … – de altfel, prima şi, poate, unica din fosta URSS, probabil din considerentul că ţărmul mării de aici era preferat de mai mulţi scriitori, pictori, muzicieni, printre ei – nume notorii cu care autorităţile colaborau şi pe care nu dorea să le îndepărteze de „linia partidului” nici chiar goale ( !); deci, la plaja nudiştilor din Koktebel, aflată undeva 

Koktebel. Plaja nudiştilor

spre poalele muntelui Micul Ienicer, într-o vară sau, poate, în mai multe venea o doamnă ce înclina spre vârsta a treia, dar încă destul de simpatică, se dezbrăca şi ea, ca să nu se remarce în contextul despuierii generale, după care începea să cânte arii ale compozitorilor celebri. Cânta minunat şi cei care o ascultau – aplaudau. Se aflase că dânsa fusese interpretă de operă, care îşi pierduse soţul într-un accident. Deja mintea îi alignea/ aluneca uşor şi ea venea la plaja nudiştilor să cânte în faţa mării.

Aş mai adăuga că, acum nu prea multe zile, până să ajung în Volânia, la Koktebel fotografiasem nu un saxofonist, ci o tânără saxofonistă. Mă gândeam că aceşti doi instrumentişti, acum aflaţi la peste 1 300  de  kilometri (şi două săptămâni) distanţă unul de celălalt, ar fi putut face un duet minunat, saxofoanele lor revărsându-şi argintul ori pe fundalul murmurului marin din Crimeea, ori pe cel al vuietului în surdină al unui oraş de aproape un sfert de milion de locuitori, care este Luţkul.

Saxofonistul din Volânia

Saxofonista din Crimeea

DIN GIMNAZIU, DIN SCUAR

                                                          Poziţie corectă

După întâlnirea cu elevii din clasele mari, X XII, a gimnaziului nr. 4 din Luţk, însoţiţi de domnul director – ajungem şi la clasa a II-a. Ni se oferă loc în bănci! După câţi ani, Doamne?! „Dar astea ştiţi ce sunt?”, ne întreabă dl director, luându-le de pe bacă şi punându-ne în mână două săculeţe frumos brodate, de oarece greutate, şi noi ne gândim că o fi pline cu nisip (sau, poate, sare?). Din păcate, eu cu Dainius, care am făcut şcoala primară pe timpuri destul de îndepărtate, nu avem un răspuns. Pe când săculeţele nu sunt decât atribute didactice de pus pe creştetul elevului, pentru ca el, având grijă să nu-i alunece de acolo, de sus, necesara „povară” educaţională, să-şi păstreze poziţia corectă în bancă, la scris, să nu se aplece peste caiet, spre vecin, spre cei din spate etc. Ne punem şi noi, lituanianul şi românul, săculeţele pe creştet, iar dna profesoară a clasei a II-a ne imortalizează în atare ipostază, apăsând pe declanşatorul aparatului de fotografiat.

Elevii (ascultători) Leo Butnaru şi Dainius Gintalas

În sala de clasă este amenajat şi un muzeu cu obiecte de vestimentaţie cu ornamente folclorice, printre care – ne arată domnul director – o ie: „Brodată doar cu un ac din os de peşte. Se întâmpla în Gulag, în lagărul Solovki, unde au fost închişi foarte mulţi ucraineni”. Frumoasă ie ce trezeşte sentimente cutremurătoare… Acum două zile, am amintit şi eu de blestematul lagăr de la Solovki, în care, doar într-o singură zi, au fost asasinaţi peste 100 din intelectualii ucraineni, printre care şi câţiva scriitori. Pentru cultura ucraineană, anul 1937 e cel al generaţiei împuşcate…

                                                Domnişoarele şi tablele

Hălăduid prin Luţkul de sâmbătă, la un moment dat, într-un scuar nu prea mare, văd ceva cam neobişnuit: domnişoare care, pasionat, concentrat, joacă… table! Aţi văzut cumva, undeva în Românie, fetişcane antrenate în atare joc de noroc cu două zaruri şi treizeci de puluri?... Mie unuia nu mi-a fost dat să văd româncuţe mutând pulurile de-a latul celor 24 de săgeţi pictate într-o cutie de lemn.

(Apropo de tinerii şi tinerii de la Luţk: cel puţin în cazul elevilor, gimnaziştilor ei mi s-au părut mult mai sobri, mai puţin zvăpăiaţi, chiar ascultători exemplari de cuvântul celor mai în vârstă, de indicaţiile profesorilor. Aceste categorii studioase le-am avut de mai multe ori în faţă, ne-am întâlnit cu ele; sute de tineri şi tinere au fost în sala mare a palatului de cultură şi cea a teatrului naţional, la întrunirea la care am discutat „Ce ştim despre literatura vecinilor?” şi la spectacolul „Babilon poetic” – niciodată nu am văzut vreun elev sau gimnazist să părăsească sala! Uimitor, dar anume aşa a fost. Sau e un specific al locului, partea occidentală a Ucrainei fiind contaminată uşor de o rigurozitate catolico-poloneză, sau acest mod de a nu ieşi din cuvântul şi indicaţia profesorului se trage încă din şcoala sovietică. Dar asta e, nu pot zice – bună întru totul sau doar parţial, mai mult înclinând să cred că acesta e specificul mai strict a şcolii ucrainene contemporane. Adică, un alt mod de a înţelege şi respecta disciplina şcolară, dar şi decenţa în subordonarea de vârste, să zic.) 

ALTE PAGINI DE JURNAL, 1986 / 2002

                                      TENCUITORUL ŞI PIANUL

3.I.1986

Anul acesta redacţia a lucrat ceva mai bine, dar nu destul, în vederea creşterii tirajului „LA”. Chiar am pus rămăşag (Reniţă, Blajinu, Olărescu, Anton, Zbârciog, eu): cine prevede creşterea tirajului (plus-minus cincizeci de exemplare) faţă de anul trecut – acela câştigă. Am ghicit precis: + 300. Puţin, dar spre bine.

Pe când vecinii noştri, cei de la revista „Nistru”, iar sunt la cota zero. Abia de-au atins trei mii. Mazilu face, expres, o glumă: „Revista noastră devine raritate bibliografică”. Trist, umor, Gheorghe, foarte trist.

7.I.1986

Ieri, la 22,45, am luat autobuzul spre Cernăuţi. Astăzi, acum o oră, am ajuns în urbea sub-carpatină, am aprins gazul în sobă şi la baie. (Apartamentul cumetrilor Cernomoreţ, ce doresc să revină la Chişinău.) Până se dezmorţeşte locuinţa, scriu înfăşurat într-o pătură. La Chişinău – 0 grade, nici zare de zăpadă. Aici – iarna intră în drepturile ei: un puigan timid de ger, zăpadă şi aer ce face bine… până la tuse (e mai puţin umed, trebuie să te aclimatizezi). Făcut-am navetă de recunoaştere prin apartament. Lumina din salon cam palidă. O să am nevoie de o lampă de masă. Poate mi-o împrumută Zegrea sau Tărâţeanu. Astăzi o să le telefonez, spre seară, când vor reveni de la serviciu.

Iar la Chişinău, pe 4 şi 5 ianuarie am fost prins în agape amicale. Prima – la Blajini: ziua de naştere a Carolinei. A doua – la noi: ziua subsemnatului, plus zece ani de la căsătorie. Iar patru spre cinci le-am prelungit până pe la ora… cinci spre dimineaţă la Dolgani. Mihai Dolgan ne-a pus şi imprimarea concertului pe care „Lăutarii” l-au susţinut acum trei-patru luni în Danemarca (undeva, mai înainte, vorbeam de seara petrecută la Nicolae Sulac, în ajunul plecării acestuia în Danemarca): Loteanu, Vieru, Gheno… Virtuoşi băieţii! Însă, în urma unor tertipuri de etică, ansamblul se destramă. Majoritatea muzicanţilor pleacă. Nic. Botgros ia alţii, de la „Folclor”. Pleacă şi de acolo. Aşa e când se schimbă şefii de orchestră (la „Folc” – Neamţu). Dar sigur, formaţiile îşi vor relua ritmurile normale de activitate.

Ziua (pe 5) trecuseră pe la noi Senic şi Blajinu. Seara – Dolganii, Mihai şi Lidia, Dina Cocea, Blajinii, familia Cernomoreţ. Dolganii au cântat la bis celebra parodie ce vizează obsesia introducerii italienismelor în textele de estradă de la noi – „Amore”. 

Cernăuţiul e unicul oraş în care am supra-plătit pentru transportul urban cu un… bumb de la haină. Troleibuzele – supraîncărcate; aici, astfel de amenzi, zburate din cheutori, ca bobul de porumb de pe plita încinsă, sunt frecvente şi „obligatorii”.

De la librăria centrală am procurat câte ceva (Arghezi, Barbu, Voltaire…). „Buchinistul” e mai modest ca cel de la Chişinău.

UN GRAFICIAN LITUANIAN: ROMAS ORANTAS

                                                          Din jurnalul de Volânia

27.IX.2012, Luţk

Romas Orantas

Dintre evenimentele „laice” de la forul Magnus Ducatus Poesis pe care le arcuiesc-pandant peste noaptea trecută au fost expoziţia graficei de carte a lui Romas Orantas, născut în timpul deportării părinţilor în Siberia (1949) şi plecat din viaţă la 60 de ani, şi mono-spectacolul actriţei Biruté Mar de la Teatrul Naţional din Vilnius pe un scenariu din versurile şi secvenţe biografice ale poetesei Salomeja Néris.

Orantas a realizat, în mare parte, o grafică de o poeticitate… acută, aş zice, imaginaţia debordantă generând metafore suprarealiste memorabile. Chiar şi din restrânsa expoziţie de la Palatul culturii din Luţk se poate înţelege, într-un oarecare dozaj cu ipoteza (personală), că grafica acestui ilustru ilustrator poate fi împărţită în lucrări convenţionale „aplicate” cărţii şi opere „livreşti” autonome. Primele fiind interpretări vizuale ale sugestiilor directe ale subiectului, celelalte tinzând să depăşească şi să îmbogăţească ceea ce spune textul. Artistul aplică din plin limbajul simbolurilor mitice naţionale, dar şi a celor din alte culturi într-un stil metaforic sui generis.

În genere, mulţi dintre graficienii balticii au renume mondial, drept exemplu amintindu-ne şi de un alt lituanian, Stasys Krasauskas, celebru în acest domeniu.

IN MEMORIAM

În ziua plecării lui Aureliu Busuioc

Azi cucul ţi-a cântat prea mult din dreapta

ai numărat

ai tot numărat

până ai abandonat aritmetica aceasta ca o trecere parcă

de la single la microsion… (sigur

îţi mai aminteşti obiectele alea de vinil – azi

atât de arhaice...)

chiar aşa: ai numărat

ai tot numărat

până ai abandonat…

                                  – era deja prea mult?

Dar dacă acea pasăre gri-opacă

nu mai număra ani

ci zile doar…

                       – sărăcăcios dar…

10.X.2012

Ora 13,05

L.B.