TRĂPAŞII ANOTIMPURILOR

   
  Pe net, inclusiv pe  facebook, întâlnesc fotografii cu cai în plină iarnă (e firesc, nu?), care îmi amintesc că acum câteva luni postasem şi eu o imagine cu trăpaşi în plină vară urbană, toridă (un excepţional ansamblu sculptural  ambiental). Iată aici caii anotimpurilor: mişcarea, avântul sui generis!

ÎN AŞTEPTAREA UNEI ANTOLOGII

Editura "TIPOMOLDOVA", Iaşi, 2013

                 Antologia are la bază volumele „De ce tocmai mâine-poimâine?” (1990); „Îngerul şi croitoreasa” (1998); „Ultima călătorie a lui Ulysses” (2006); „Ruleta românească” (2010); „Îngerii şi râsu-plânsu” (2011), apărute, respectiv, la editurile: „Literatura artistică” (Chişinău), „Clusium – Dacodens Press” (Cluj-Napoca), „Muzeul Literaturii Române” (Bucureşti), „RAO – Prut Internaţional” (Bucureşti) şi „Ideea Europeană” (Bucureşti).

*                            *                         *

O nuvelă din antologie

                ULTIMA CĂLĂTORIE A LUI ULISE

                                                  Nu există minciuni, nici îndelungi rătăciri, ci un                                   Ulise printre bunurile sale. Se va ridica, 

va intra în casă, o va îmbrăţişa pe Penelopa, 

apoi se va îndrepta ca de obicei spre tăvile 

cu carne friptă.

Jean Giono, Naissance de l’Odyssée

Din pelerinajul său la Muntele Parnas, Ulise se întorsese puţin spus dezamăgit. Eroul invincibilei stăpâniri de sine care covârşise nenumăratele piedici de pe pământ şi ape îşi dorise o călătorie solemnă, ritualică, purificatoare şi iniţiatică, însă în urma celor văzute acolo, sus, avea să se simtă ca şi inutil, umilit, asemeni insului despre care s-ar putea spune că pe zei îi doare în cot de el.

Dorise să înţeleagă cum, prin ce metamorfoză divină grelele încercări ale destinului său, impuse de blestemul zeilor în urma nesperatei mărinimii a aceloraşi idoli, se preschimbaseră în bine, în baftă, s-ar putea spune, abătându-se ca un miraculos suflu sacramental asupra lui Homer, făcându-l pe acesta un neîntrecut aed întru proslăvirea sa, a lui Ulise, fiul lui Laertes, ajuns personaj nemuritor într-o epopee în veci inegalabilă. Ba mai mult: după ce eroii învingători ai Troiei căzură, răpuşi, unul după altul, el, Ulise, graţie proniei parnasiene, rămăsese în viaţă, pentru a se împotrivi tuturor celor care călcau legile drepte ale lumii, pedepsindu-i.

SCRIITORUL, MINELE ŞI GURA DE LIFT

VOCI DIN CÂMPIILE ELIZEE II

Fragment din dialogul cu scriitorul Mircea Sântimbreanu ( 7 ianuarie 1926 – 19 august 1999) 

Leo Butnaru: - Domnule Mircea Sântimbreanu, aş vrea să vă întreb dacă dvs. aţi avut ceea ce s-ar putea numi lovitură sau lovituri de destin. Adică, ceva neaşteptat, dramatic şi aproape misterios.

Mircea Sântimbreanu:– O, da, sigur! Vreau să vă spun că eu trebuia să fi murit demult. În 1945, lăsând de-o parte războiul, deci după încheierea păcii, din dragostea mea uriaşă pentru mare, primul drum pe care l-am făcut la închiderea facultăţii a fost la mare, în localitatea 2 Mai. Ajungând la gazda care avea un copil corigent şi pe care trebuia să-l meditez, în schimb ei să-mi dea masă, casă, mi-am lăsat bagajele şi am alergat spre mare. Spre apus. Am intrat în mare, m-am zbenguit gol-goluţ, hainele lăsându-mi-le pe ţărm. Iar când am ieşit, am dat cu ochii de o tăbliţă: „Atenţie, teren minat! Pericol de moarte!”. Şi... am rămas într-un picior. Nu mai ştiam ce să fac. Dar seara venea, soarele apunea. Schimbam piciorul, ca să rezist oboselii. La un moment dat am văzut, pardon, o balegă uscată. Măi, zic, dacă a trecut o vacă, totuşi sub balega aia nu e nimic. Şi m-am aşezat, zgribulit şi ud, şi tremurând, şi am stat toată noaptea pe acel loc însemnat de un animal. Popa, căci el era gazda mea, văzând că am venit, că am bagaj, m-a reperat, dar nu a venit nimeni până a doua zi, când au sosit ostaşii-pionieri şi au tăiat o cărare. Au scos sute de mine, ca nişte farfurii. Le-au băgat într-o căpiţă, pe mine m-au extras de acolo, iar mai târziu au împuşcat acele mine. Ore în şir Marea Neagră a hăulit de detunăturile sutelor de mine, care erau numai până la mine. Ei, gândiţi-vă că eu am trecut în goană printre ele şi că am ieşit în goană din mare...

– Tocmai aici ar fi doza de mister, de care vorbeam în întrebare.

– Dar să vă mai spun una. În 1958...

– Îmi dau seama că orice jalonare de atare speţă a destinului nu se poate uita...

– Aşadar, în 1958 eram tot la mare. Eu sunt un tip mai pofticios... Atunci mi-am dat curs instinctelor. Acoperit de un anumit humor, de un anumit flegmatism. Dar ştiam că, dacă îmi place vreo surată de-a Evei, trebuia să ştiu şi cât este ea de bună. Şi am găsit una muşcând dintr-un măr. Acesta s-a potrivit ca pretext de a vorbi despre ispită, etc. Pe scurt, în aceeaşi seară eram la Constanţa la acea tânără şi frumoasă doamnă, şi pofticioasă, care mi-a spus la un moment dat: „Se face ziuă, ar fi bine să pleci. Vine soţul”. „De acord”, am spus. Şi am plecat. Am deschis uşa la lift. Stătea la etajul patru. Şi liftul era la parter. Era defect. Am căzut în gura de lift, zburând de la etajul patru până la lift. Acum, cel care vă vorbeşte, uitaţi-vă cum arată.

– Om în toată firea şi în toate ale lui.

– Da, fără cocoaşă, fără proteze, fără... Cum am căzut? Aveam, cred că printre primii, adidaşi. Pe capacul liftului sunt zeci de scripete, de plăci de oţel, de cutare şi cutare. Eu am căzut fără să ating nici cea mai mică bucată de fier şi am fost amortizat de placaj, care m-a înghiţit până la brâu. Cu chiu cu vai, pe parcurs m-am prins cât am putut de grilaj, de funiile care erau – vai de capul meu! – pline de ulei şi care mi-au luat piele de pe mâini. Bun. Vreau să spun că am ieşit de acolo prin forţe proprii. Au rămas numai bascheţii. Am sărit grilajul. Deja eram plin de sânge, pentru că coastele mi se rupseseră, aşchii din coaste intraseră în plămâni ... dar, eram perfect conştient. M-am aşezat undeva. Cineva, mă rog, o patrulă, a crezut că am avut accident de maşină, m-a dus la spital. Abia după aia am realizat o stare de şoc. Peste câteva zile, mi-am zis: eu trebuia să fiu mort, peste mine trebuia să crească iarbă. Era parastasul de şapte zile acum. Şi mă gândeam (pentru că mai înainte vorbeam de Proust) că „O dragoste a lui Swann” se încheie aşa; şi când te gândeşti că aş fi putut să pierd totul, chiar şi viaţa, pentru o femeie care nici măcar nu era genul meu. Măcar nici numele nu i-l ştiu. Realmente. Zic, uite, domnule, ţi se întâmplă ce ţi se potriveşte. Destinul este, de fapt, firea ta. Fratelui meu, care n-a agăţat în viaţa lui o doamnă, nu i se întâmpla asta. După cum şi ce mi s-a întâmplat la mare nu se întâmplă orişicui. Un altul în locul meu ar fi studiat terenul, aştepta să se demineze. Însă aceste impulsuri, care sunt sarea vieţii şi îţi aduc şi multe satisfacţii, ce-i drept, îţi sunt intrinseci ţie, ca fire, ca risc.

– Aţi aşternut cumva aceste întâmplări pe hârtie, în vreo proză, în nişte memorii?

– Nu, n-am pus nimic pe hârtie. Absolut nimic. Poate, mă rog, vorbindu-le elevilor de primejdiile care vin din fire... Firea este greu de corectat, dar nu imposibil. Ea trebuie totuşi supravegheată.

11 octombrie 1997,

Neptun

VOCI DIN CÂMPIILE ELIZEE

În acest început de an, alcătuiesc o antologie de interviuri pe care le-am făcut pe parcursul a două decenii cu mari scriitori ai literaturii noastre. Din păcate, e o antologie a celor plecaţi în stele, pe tărâmul umbrelor. Vor fi 24 de personalităţi ale scrisului românesc. Şi mi-am zis să postez aici secvenţe din câte vreun dialog. Încep cu celebrul Fănuş Neagu.

FĂNUŞ NEAGU, CUTREMURUL, MOARA ŞI SCRISUL

    

                       (fragment)

Leo Butnaru: – Ceva mai înainte spuneaţi că vă veţi face un turn de fildeş… din scânduri. Atare turn n-a fost chiar moara de vânt în care aţi locuit un timp?

Fănuş Neagu: –Am locuit într-o moară câţiva ani de zile. Mai am eu fericirea să locuiesc în vreo moară?

– Cum aţi ajuns la moară?

– Mi se dărâmase casa la cutremur. Dumnezeu a făcut ca în seara ceea din martie să fiu la un liceu. Eram împreună cu Gheorghe Pituţ, Dumnezeu să-l ierte, cu Maria Ciobanu şi cu Mircea Micu. Am citit pentru elevi şi profesori şi ne-au invitat după lectură la masă. Şi acolo aveau coniac. Eu nu beau coniac. Şi mă puseseră în capul mesei şi am plecat de acolo spre un vin. Şi a avut loc cutremurul. Şi candelabrul căzuse exact în locul unde şezusem eu. De acolo am plecat la restaurantul „Minerva”, astăzi îi spune „Restaurantul chinezesc”, unde s-a întâmplat următorul lucru. Cu un minut înainte de cutremur, trei negri au sărit peste masa noastră şi au ieşit prin geam. După aia a avut loc cutremurul, toată lumea a fugit, eu însă am rămas la masă. Fiindcă aveam şi un picior în ghips. Şi sunt singurul dintre muşterii care am plătit consumaţia. Am rămas prieten cu directorul restaurantului, dl Ţugui, şi niciodată n-am mai plătit pe urmă consumaţia, şeful zicându-mi: „Dumneavoastră aţi fost unicul om care aţi plătit în noaptea cutremurului”. În noaptea cutremurului soţia mea venea cu fetiţa, aia mică, de la Casa Scriitorilor, unde era bibliotecară, către casă. Şi treceau în fiecare seară şi-i cumpăra fetiţei caramele de la cofetăria „Nestor”. În seara ceea aia mică a spus: „Nu vreau caramele”. Şi cutremurul a dărâmat cofetăria „Nestor”. Nevasta a ajuns acasă şi a zis: „Hai să-ţi fac o băiţă”. „Mamă, stai puţin s-adorm”. A adormit aia mică şi s-a dărâmat blocul nostru prin baie. Deci există un Dumnezeu, există un destin.

– Ar veni că sunteţi o familie a intuiţiei.

– Nu. Suntem o familie norocoasă. După aceea m-am mutat la Mogoşoaia, unde am stat vreun an şi pe urmă am venit la Bucureşti. Vedeţi dumneavoastră, ne-a ocrotit Dumnezeu pe toţi trei...

– Şi cine v-a dat moara?

– Moara ceea? Când să intri în Mogoşoaia, unde e benzinăria astăzi, era o moară care fusese a prinţului Bibescu. Şi făcuseră ţăranii din ea o moară de vânt. Eu, nemaiavând casă după cutremur, m-am dus la castel, la casa de creaţie. Eu nu pot să lucrez cu familia în cameră. Şi-i spun unui ţigan: „Mă Lăzărică, unde aş putea eu să scriu?” „Domnule, în barcă”, zice el. „Bă, zic, tu tragi cu undiţa, e lac acolo, cum să scriu eu în barcă?” „Stai, domnule, că am eu ceva. Am o moară aicea”. Moara mai avea vreo două scânduri la podea. Pe scurt, era într-o stare ca vai de ea. Zic, vă rog să-mi faceţi din moară, unde curgea făina, un spaţiu pentru scris. Şi mi-au făcut două cămăruţe. Şi am stat în ea trei veri. Acolo am scris multe articole.

– Le citeam şi noi, în revista „Luceafărul”...

– Da, da... Şi-ţi dau cuvântul că nu dădeam drumul decât oamenilor de bună-cuviinţă, uneori şi unor fete mai tinerele... Moara aia ştii că nu mai e?

– Parcă n-am văzut-o acolo, pe unde e benzinăria...

– A luat foc. Toate lucrurile bune iau foc.

– În încheierea dialogului nostru, iată şi o întrebare trăsnită: ar exista vreo asemănare între a scrie şi a măcina?

– Păi, morarii sunt mai buni scriitori. Că ei toarnă grâu în coş, scot făina, fumează, se gândesc la lume, o mângâie din priviri pe fata aia care a venit cu iluzia pâinii. Moara este temelia dumnezeirii.

Bacău,

12 noiembrie 1993

ULTIMUL APUS DIN 2012. EMOŢIONANT, TOTUŞI...

Acesta a fost, ultimul, în 2012...

DACĂ AVEŢI POCALUL LA ÎNDEMÂNĂ, DAŢI-L ÎNCOACE!

                                   La mulţi ani!
 !!!! 2015 !!! 

TRANSFUZIE DE VOIE BUNĂ ÎNTRE 2012 - 2013!

             S-ar putea ca voia bună din pozele inserate aici  să vi se transmită, devenind un prolog luminos al dispoziţiei domniilor voastre pentru anul 2013 (jos superstiţia cu... 13!). La mulţi ani!

Un banc pentru dl Sorin Alexandrescu. Franţa/ Die, octombrie 1996

Cu Arcadie Suceveanu, pe când încă nu era preşedinte al USM.
Noiembrie 1998

Cândva, solo