IAŞUL ÎN PRIMĂVARĂ

 Teatrul Naţional "Vasile Alecasndri"

Primăria

Trei Ierarhi

Printre cabluri - Mitropolia

Palatul Culturii

Centrul

Amintiri de la Vasile Porojan...

În aşteptarea dirijorului

ZILELE REVISTEI "CONVORBIRI LITERARE"

                                   EDIŢIA A XVII-A

Iaşul solar şi primitor

Prozatorul, academicianul Augustin Buzura bine dispus

Criticul Ioan Holban sprijinit de umărul acad. Dan Mănucă

Horia Bădescu  

Mircea A. Diaconu şi Liviu Papuc

Christian Schenk

Augustin Buzura şi Cassian Maria Spiridon

Mircea A. Diaconu, Leo Butnaru, Maria Şleahtiţchi, Carmelia Leonte

Marius Chelaru

Editorul Gavril Ţărmure şi interpretul Grigore Leşe

POSTARE NOUĂ, PUR ŞI SIMPLU

20.VII.1989

Dorinţa de a mă „dezlipi” oarecum de cotidianul nemijlocit cu toate predispoziţiile lui de micro-haos, ocazional, informaţie şi abordare imprevizibile, şi mai totdeauna – puţin semnificative; de cotidianul ce-ţi răstoarnă peste suflet atâtea griji străine, întrebări stupide, propuneri şi cerinţe care nu mai sunt în concordanţă nici cu vârsta, nici cu interesele tale, nici cu un anume grad de inteligenţă necesar, etc. Aşa, a accepta o robie a nimicfacerii.

Dorinţa de a nu fi supus cotidianului, ci de a-l supune, de a-l face propice existenţei tale artistice, când „te institui” pe tine însuţi în conştiinţă de lume şi de sine, într-o „conştiinţă a conştiinţei” (Şt. Lupasco). Să fii acolo unde meriţi să fii: pe o treaptă mai înaltă a existenţei tale intelectuale şi scriitoriceşti. A pune preţ pe, obligatoriu, o mai înaltă probă a frazei, a sensului, chiar a jurnalisticii care-ţi va ieşi de sub pix. Propria-ţi subiectivitate avansată la un nivel superior de

CHIŞINĂU. DE LA ZILELE EUROPENE ALE POEZIEI

În prima zi s-au depus flori pe Aleea Clasicilor,
încât Mircea Eliade a ajuns să privescă la lume prin două... garoafe

Un moment de la recitalul de poezie:
se pregăteşte să citească Vasile Romanciuc, asistat de moderatorul Mircea V. Ciobanu

O parte din sală

Va citi Maria Şleahtiţchi

Linda Maria Baros a venit tocmai din Franţa,
pentru ca să se fotografieze cu Nichita Stănescu ,
care fusese la Chişinău în septembrie 1976

Leo Butnaru şi Nichita Danilov, director-adjunct la ICR Chişinău

CARTEA MĂRTURISIRILOR

     Pe parcursul anilor, am publicat cinci cărţi de interviuri/ dialoguri cu presonalităţi ale scrisului românesc ("Răspuns şi răspundere", 1989; "Spunerea de sine", 1994; "Prezenţa celuilalt", 1997;   "Micşorarea distanţei", 2004; "Răsund, deci exist", 2008), după care mi-am considerat împlinit acest capitol al preocupărilor jurnalistico-scriitoriceşti. Am "terorizat" mulţi confraţi, astfel, când mi se solicitau şi mie interviuri, chiar de eram uneori predispus să refuz, mă gândeam că aş fi inechitabil, nesolidar cu confraţii de jurnalism: adică, tu/ eu, Butnarule, ai beneficiat de amabilitatea zecilor de interlocuturi, şi acum să-i refuzi unui scriitor/ jurnalist/ confrate a-i răspunde la întrebări? Astfel că, şi dintr-o solidaritate de breaslă, am acordat mai multe interviuri, am răspuns la multe chestionare ale revistelor literare şi de cultură care, iată, apar în antologia "Interviuri din secolele XX-XXI".

     Deocamdată o anunţ, cu alte ocazii postând aici unele întrebări-răspunsuri pe care le conţine.

ION CARAION - PENTRU ADRIAN MARINO

Azi, la ora 11, voi merge la deschiderea Zilelor Primăvara Europeană a Poeţilor. Şi ar trebui să le consemnez, cumva, simbolic, şi aici pe blog, îmi zic. Ar fi mai multe lucruri cu/ prin care aş putea face aceasta. Însă mă rezum la unul foarte simplu, la un autograf. La autograful pe care i-l acorda Ion Caraion lui Adrian Marino în anul 1974 (ziua, luna – lipsesc). Şi de data aceasta, ca de atâtea alte ori, apelez la Jurnal. La o notă de acum 10 ani.

„18.VIII.2003

Printre alte cărţi pe care le-am împrumutat vinerea trecută de la Biblioteca „Transilvania” din Chişinău e şi vol. 1 al Antologiei poeziei franceze (de la Rimbaud până astăzi), apărut în BPT, la ed. Minerva, în 1974. Şi – o surpriză: pe pagina de gardă stă, aproape elegant încondeiat, următorul autograf: „Lui Adrian Marino şi doamnei sale Lidia – început de călătorie prin ultimul veac al liricii franceze. Cu drag, Ion Caraion”. Nu e pusă data. Presupun periplul cărţii: ea a ajuns la Chişinău prin 1992, când B-ca judeţeană „Goga” din Cluj a adunat donaţie de carte pentru întemeierea unei biblioteci aici, între Nistru şu Prut. Presupun că, mai înainte, dl Marino oferise mai multe cărţi din biblioteca personală pentru biblioteca publică, printre care şi pe aceasta. Apoi, o parte din ele fuseseră adunate de regretatul Alexe Mare şi de Virgil Bulat, primul din ei fiind şi cel care a sosit cu un camion de cărţi la Chişinău.

Antologia... e un volum cu ceva istorie în el, nu? Are încă ştampila rusească a bibliotecii municipale chişinăuiene (încă nu reuşuie să o schimbe), şi pe cea românească, a „Transilvaniei”, bibliotecă ce apăruse, ca filială a primeia, ceva mai târziu.

În ce priveşte cărţile cu autograf pe care le primea dl Marino, unele din ele ni le propunea şi nouă, mie şi lui Arcadie Suceveanu, când, în 1995, ne invitase să-i facem o vizită. Pur şi simplu, primea f. multe cărţi, pentru care timpul şi forţele nu-i lăsau vreo şansă de-a le citi cândva şi cărturarul căuta să facă bine şi altora. „Vedeţi colo, în topurile de lângă perete, poate vă interesează ceva, le puteţi lua”, ne spuse atunci, când deja autograful lui Caraion era la Chişinău... Volumul are următoarele însemne bibliografice: cu creionul – 840-822/A 62. şi nr. 13 303. E o „ediţie întocmită de Ion Caraion şi Ov. Crohmălniceanu”, cu un cuvânt înainte al celui de-al doilea. (Deduc timpul acelei vizite după un detaliu ce mi se întipărise în memorie: nu mult timp după aceea, TVR-ul transmisese un interviu cu Adrian Marino, filmat la el acasă şi, pe masa lui de lucru, văzui volumul meu de dialoguri „Spunerea de sine” pe care i-l dăruisem. Cu autograf, fireşte, şi care, probabil, a fost şi el dăruit de cărturar cuiva, poate chiar vreunei biblioteci...)”

ÎNTOARCEREA FIICEI RISIPITOARE

Întoarcerea fiicei risipitoare

Evanghelia după Luca,  XV, 11-32

Femeia virtuoasă este o cunună pentru bărbatul ei.

Pildele, XII-4

...Şi cea mai tânără dintre fiice i-a zis tatălui său:

Tată, dă-mi partea de avere ce mi se cuvine.

Şi el le-a împărţit averea. Şi nu după multe zile

fiica cea mai tânără s-a dus într-o ţara îndepărtată

şi acolo şi-a risipit averea, trăind în desfrânări.
Şi după ce a cheltuit totul din avere

şi mult din trupul ei obosit în stricăciuni,

s-a făcut foamete mare în ţara aceea

şi ea a început să ducă lipsă.
Şi ducându-se, s-a alipit de unul din locuitorii acelei ţări,

şi acesta a trimis-o la spălat de rufe,

la curăţare de private,

la îngrijire de bătrâni neputincioşi,

ba mai târziu în ţara aceea a trimis-o la ţară să pască porcii.
Şi ea dorea să-şi sature pântecele

din roşcovele pe care le mâncau porcii,

dar nimeni nu-i dădea,

înainte de a se da în tot alt şi alt desfrâu cu ea,

încât pântecele care i se umplea de roşcove

i se umplea şi cu zămislire de plod…
Dar venindu-şi în sine,

fiica cea rătăcitoare şi risipitoare a zis:

Câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine,

iar eu pier aici de foame,

iar eu ajung aici târâtoare!
Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune:

Tată, greşit-am Cerului şi faţă de tine;
nu mai sunt vrednică să mă numesc fiica ta.

Fă-mă ca pe unul din argaţii tai.
Şi sculându-se, a venit la tatăl său.

Şi încă departe fiind ea, tatăl său a văzut-o,

dar chiar dacă i s-a făcut milă,

el nu a alergat, să-i cadă pe grumaz şi să o sărute.
Chiar dacă fiica cea stricată cu desfrânările a zis: Tată,

greşit-am Cerului şi faţă de tine

şi nu mai sunt vrednică sa mă numesc fiica ta.
Astfel că tatăl nu a zis către slugile sale:

Aduceţi-i degrabă haina cea mai scumpă

şi îmbrăcaţi-o, şi inel puneţi-i pe mană,

şi încălţăminte în picioare;

nu a mai zis tatăl: şi aduceţi viţelul cel îngrăşat,

înjunghiaţi-l şi, mâncând dimpreună cu fiica mea

şi nepoţii care mi-i aduce cu ea

să ne veselim;
căci această fiică a mea era moartă şi a înviat,

pierdută era şi s-a aflat – nu a zis aşa,

pentru ce bucurie să aibă tatăl cel generos

la întoarcerea fiicei risipitoare de sine,

risipitoare de alţii?

Cu un plod în braţe,

cu un plod în sine,

cu altul de mână

înfăţişându-i lui, tatălui,

ca pe nişte nepoţi vitregi; lui

bunicului vitreg…

Şi nu au început să se veselească.
Iar fiica cea mare era la ţarină.

Şi când a venit şi s-a apropiat de casă,

nu a auzit cântece şi jocuri.
Şi chemând-o pe una din slugi, a întrebat: Ce sunt acestea ?
Iar ea i-a spus: Sora ta a venit…

Şi în acel moment a ieşit mama lor în pragul casei

şi văzându-şi fiica cea mică,

i s-a făcut milă,

şi ea a alergat spre poartă,

unde mai stătea încă fiica sa mică,

să-i cadă pe grumaz şi să o sărute.
Şi fiica a zis: Mamă,

greşit-am Cerului şi faţă de voi, părinţii mei,

şi nu mai sunt vrednică sa mă numesc fiica ta.
Iar mama a zis către slugile sale:

Aduceţi-i degrabă haina cea mai scumpă

şi îmbrăcaţi-o, şi inel puneţi-i pe mană,

şi încălţăminte în picioare,

şi aduceţi viţelul cel îngrăşat,

înjunghiaţi-l şi, mâncând dimpreună cu fiica mea

şi nepoţii care mi-i aduce cu ea

să ne veselim, – zise mama,

în vreme ce-şi săruta fiica,

în vreme ce-i mângâia pe cei doi nepoţi ai săi,

unul ţinut în braţe de fiică,

altul – de mână ţinându-l,

în timp ce-i mângâia fiicei pântecele rotunjit a plod,

şi i-a luat pe toţi în curte,

şi i-a luat pe toţi în casă.

Iar fiica mai mare venită de la arie s-a mâniat

şi nu voia sa intre; dar mama sa o ruga.
Iar ea, răspunzând, i-a zis mamei sale:

Iată, de atâţia ani vă slujesc şi niciodată nu v-am călcat porunca,

mamă şi tată. Şi mie niciodată nu mi-aţi dat un ied,

ca să mă veselesc cu prietenele mele;
dar când a venit această fiică a ta, mamă,

care ţi-a mâncat averea cu desfrânaţii,

pentru ea ai înjunghiat viţelul cel îngrăşat…
Iar ea i-a zis: Fiica mea, tu-ntotdeauna eşti cu mine

şi toate ale mele ale tale sunt.
Trebuie însa să ne veselim şi să ne bucurăm,

căci această soră a ta moartă era

şi a înviat,

pierdută era

şi s-a aflat.

Amin.

21.IV.2013
Duminică,
întru două săptămâni până la Paşte