De ce scrieţi?
În ce credeţi?
Leo Butnaru:
De ce scriu… Probabil, Cineva mi-a spus că, la rândul meu, am ceva de spus (sau: trebuie să
spun?) cuiva anumite cuvinte-idei-metafore, împreună cu care să avansez, să mă edific în(tru) spunerea de sine. Şi de alţii. Aceasta
ar fi cea mai misterioasă probabilitate,
care nu poate fi explicată, redată ca stare-situaţie-ocupaţie prin cuvinte
(chiar dacă despre îndeletnicirea cu cuvintele e vorba în cazul scriitorului);
nu poate fi redată-explicată cel puţin prin cuvinte şi cât de cât explicit prin
cuvinte. E ceva analog cu – precum răspundea Sfântul Augustin – când a fost
întrebat ce e timpul. Pur şi simplu, în loc de „timp” să punem „scrisul” (de
ce-l practici), pentru ca răspunsul să fie, ziceam, analog: „Ce este timpul (scrisul)? Dacă nu sunt
întrebat – ştiu. Daca sunt întrebat – nu ştiu”. De unde şi acel vag refugiu în
a spune şi divaga (timid, incert) despre suflul
tainic, poate că chiar divin; despre intuiţie, inspiraţie, subliminal etc.
Toate astea ţin de enigmatica legătură şi intercomunicare a firii omului/
artistului cu Universul, cu efemerul fir de mac şi cu fabuloasele plan(e)te,
constelaţii; cu infinitul şi eternitatea. S-o luăm aşa, la cât mai general şi
probabil, pentru a încerca să evităm orgoliul, emfaza, declarativismul ce
sfârşesc toate într-un fel de demagogie estetizantă condimentată cu ceva
egoism.
În ce cred?... Cred că poetul e un
pământean, uneori (sau de multe ori) cu capul în nori, care poate intui şi chiar distinge ceea ce-i rămâne
ascuns unui ochi obişnuit şi să transforme cele văzute în idee, imagine,
metaforă, sentiment, pe care le poate transmite altora printr-un limbaj
deosebit – limbaj, nu cuvinte răzleţe; cuvintele sunt „comune”, însă
convertirea lor în limbaj diferă de expresia comună; poetul fiind naivul ce se
încăpăţinează să creadă că netrecătoarea valoare a limbajului există dincolo de
interesele şi necesităţile momentane ale omului, dar şi ale lumii. Da, poetul
utilizează un altfel de limbaj decât cel comun, limbaj care, în afară de poezia
propriu-zisă, nu mai e operativ/ valabil şi pentru altceva.
Ceea ce însă
nu te poate face să renunţi la concluzia că, în „specificitatea” sa, poetul
este necesar societăţii nu mai puţin, dar nici mai mult, decât alţi oameni
deosebiţi de cei mulţi, mai că până la ciudăţenie: instrumentiştii din
orchestrele simfonice, matematicienii care cugetă şi numără în abstract, parcă
fără aplicare la concret, la societate, la viaţa omului; dresorii de tigri şi
de lei, poate chiar şi clovnii. Pentru că, odată ce spuneam ceva dovedit de
infinite ori, că, în pofida a toate (dar, poate, şi datorită acestora), poeţii
buni sunt şi nişte cugetători, trebuie să admitem că a gândi/ a cugeta înseamnă,
inclusiv, să te pui sub semnul întrebării pe tine însuţi, cu tot ce ai făcut,
faci sau vei face. Astfel că ceea ce părea propria ta poziţie poate fi, de
fapt, o supoziţie.
Deci, intuiţia-creaţia ca stare
de supoziţie ar fi ceea ce uneşte, prin suduri esenţele conştiinţei,
spiritualităţii, civilizaţie, limbajului trecutului, prezentului şi viitorului
în forme noi. Graţie acestei stări de supoziţie, de cele mai multe ori
„prelungite” în vârful de lance al premoniţiei, poetul intuieşte înaintea
altora ce are a se întâmpla în jurul său, în lume; el intuieşte semnalmentele
discrete, astfel că purcede la cercetarea efectelor imediate ale metamorfozelor
umane, sociale, dat fiind că este înzestrat cu instrumente speciale de analiză
a realităţii, dar şi a scurtei utopii ce durează până se face mâine, poimâine,
viitor.
