O PREFAŢĂ CARE, SPER, CONVINGE

CĂ MERITĂ SĂ CĂUTAŢI CARTEA VEREI PAVLOVA, APĂRUTĂ IERI-ALALTĂIERI LA EDITURA "NEXT PAGE" DIN BUCUREŞTI ÎN TRADUCEREA SUBSEMNATULUI. VĂ ASIGUR CĂ ACEASTĂ POETĂ ARE O ENERGIE INVENTIV-METAFORICĂ MAI RAR ÎNTÂLNITĂ ÎN ZILELE NOASTRE, MOTIV DIN CARE O RECOMAND, ÎN MOD SPECIAL, ŞI TINERILOR AUTORI, CARE ÎŞI TRĂIESC DEBUTUL ÎN POEZIE.

DRAGOSTEA CA POEZIE A LIBERTĂŢII,

LIBERTATE POEZIEI CA DRAGOSTE

Poezia Verei Pavlova îşi conturează registrul între intim-sentimental şi ludic, trecându-se din patetism – în comic, uneori chiar în burlesc, sau în (alt)ceva care le amestecă, le sintetizează pe ambele. Când se întâmplă să apară, asociaţiile (z)burleşti au o deltă comună, cea a… domesticităţii, să zicem („Mă ţii în braţe – crezi că m-ai şi prins?/ Trupul mi-l voi părăsi, coadă de şopârlă./ Şi ce îmi căutai tu între picioare, Va trebui să cauţi între stele”). De unde şi senzaţia de firesc, de necontrafăcut, ceea ce duce cu gândul la Marin Sorescu, care scria: „Cine să înţeleagă că numai râcâită de artificii/ Poezia de dragoste se întoarce la origini?/ Şi o ia de la capăt cu o vigoare nouă”. Iar aceste origini transseculare amintesc, fireşte, de celebra Sappho din Lesbos („Cel mai feminin dintre gesturi:/ în mijlocul drumului, discuţii/ explicaţii, adio pentru totdeauna/ să se mlădieze într-o mişcare delicată/ şi să-şi şteargă cu palma pantofii –/ să prinzi această mână din zbor/ şi să ţi-o lipeşti cu palma de obraz”).

Aşadar, nu de puţine ori, discursul laconic al Verei Pavlova e de natură uşor epigramatică. Sau, poate, enigmatic-epigramatică. De unde şi familiaritatea cu lucrurile sacre într-un larg diapazon de teme şi tonalităţi literaturizate. În consecinţă, temele, considerate comune, sunt ridicate în rang, devenind cele ale poeziei necomune, de un metaforism ingenios care „atenuează” comunicarea colocvială, ţinând-o în aria şi tensiunea artistismului bine temperat, când, nu o singură dată, spontaneitatea reacţiilor metaforice devine una memorabilă, aidoma adagiului („prima brasardă/ pe coapsele Evei/ putea să-i pară lui Adam/ un trist drapel în bernă...”; „Deşi ştiu/ că nu există moarte/ încă nu ştiu/ cum să-i anunţ/ despre asta/ pe cei morţi”). Iar locurile comune autoarea le transferă/ converteşte în alte… origini şi… originalităţi – cele ale poeziei: „intonând locul comun/ ca pe o presupunere precaută/ sau ca pe o ipoteză cutezătoare/ sau precum eu acum”.

Fantezie mobilă a poetei („eu, văduva cuvântului ucis”) alchimizează ingeniozităţi lingvistice, verbocreatorii, uneori intraductibile, de coloratură pur rusească („limba rusă în gâtlej/ acută, ca apendicita”), posibile într-o limbă plăsmuită nu doar de cele circa o sută de milioane de vorbitori/ scriitori/ cititori nativi ai ei, ci şi de atâţia alţi reprezentanţi ai multor naţiuni convieţuitoare în fosta URSS, actualmente, restrâns, în Federaţia Rusă, dar şi în diaspora ei, care nu doar încercau să vorbească relativ corect limba lui Puşkin, ci şi interveneau cu sugestii inventive ce se abăteau de la normele academice de oricare ordin, însă deplin funcţionale în contexte concrete de comunicare. „Impurităţile” lingvistice devin… purităţi poetice, sau chiar poezie pură. Motivaţia modelelor lingvistice neacademice ar putea fi găsită, probabil, şi în subtextul a două autoportrete: „Faţa mea poartă pecetea unei rase bune/ chiar dacă această rasă/ nu are nimic bun:/ clerici siberieni, alcoolici din Vologda, evrei ucraineni/ se strigă unii pe alţii prin somn în venele şi arterele mele./ De unde şi tăietura ochilor,/ oblicitatea lor,/ configuraţia pomeţilor ascuţiţi –/ şi care dintre noi e tătar?/ În schimb profilul meu e conturat ca demn de anticariat”;  „Pe sfert – ovreică/ Pe jumătate – muziciană/ Trei sferturi – jumătatea ta./ Cam cine sunt eu – sută la sută?”. Răspunsul: sută la sută, fiinţa care se autoportretizează astfel este o poetă autentică!

Cei care ar fi tentaţi să o asemene pe Vera Pavlova cu Anna Ahmatova sau Marina Ţvetaeva, însă într-o formulă „forte”, mai aspră, mai de azi (azi-ul cel dezinhibat în multe şi mărunte), la un moment dat ezită să meargă în această linie de argumentare, puşi în gardă de durităţile de limbaj ne-străine de indecenţe… galante, delicate. Dar şi de data aceasta metafora, artisticul „salvează” situaţia, esenţa poemelor învederând feminitate de o directitudine aparte, fără fasoane, zorzoane sau figuri de stil perimate, cu care, cândva, se mima decenţa ce te-ar fi înclinat să crezi că, în cazul Verei Pavlova, ai avea de-a face cu o îngeriţă, nu cu o femeie, cu o doamnă de la sfârşitul secolului XX – începutul secolului XXI („Iarna – animal/ Primăvara – plantă/ Vara – insectă/ Toamna – pasăre/ În tot restul timpului eu sunt femeie”); femeie-doamnă-poetă care tinde/ tind să vorbească despre viaţă într-un limbaj adecvat vieţii, ceea ce nu înseamnă deloc o miză pe simplitate şi denudare semantică. Durităţile sunt atenuate şi de o autoironie fără rest, ce pare să le fie pe plac muzelor care o inspiră pe Pavlova: „Eu n-o să mă arunc prin geam/ mie nu-mi place gunoiul sub fereastră/ eu nu arunc nimic prin geam/ decât sâmburii fructelor – parcă/ ei n-ar putea să-ncolţească, să crească?”

Accentul pe corporalitate este atenuat de… textualitatea corpului care, din stare materială, este transferat/ transformat în spirit („tandreţe ne pregăteşte decorporalizarea/ şi ne învaţă să ne rugăm nemuririi”); în spiritul poeziei sui generis. Poezie care, periodic, e autoreflexivă, descriindu-şi procesul propriei apariţii pe lume („Adormii cu un vers în gură./ Mă trezii – nu e, l-am înghiţit./ După aia ziua întreagă mă duru burta”). Apariţia, naşterea poeziei din dragoste, pentru dragoste („ce mişcă sori şi stele”, vorba clasicului). Dragostea ca poezie a libertăţii, în reciprocitatea intrinsecă de libertate a poeziei ca dragoste prin supremele manifestări ale acestora în ispite/ pasiuni vechi şi tendinţe noi de înfăţişare lumii, de (auto)exprimare, (auto)edificare ca simbol, metaforă, litanie uşor… păgânizată, dar şi… paganinizată!

*                              *

*

Vera Pavlova s-a născut la Moscova (1963). Absolventă a Colegiului „Şnitke” şi a Academiei de Muzică „Gnesin”, specialitatea Istoria muzicii. Până la 18 ani, cu binecuvântarea celebrului compozitor Aram Haciaturian (Baletul „Spartacus” cu „Dansul săbiilor”!) se pregătea pentru o carieră de compozitor. Intenţiile, predispoziţiile adolescentine nu puteau să nu se reflecte şi în poezia Verei Pavlova: „Testamentul – planul vieţii trăite./ Peste sicriul meu nu aş vrea să aud/ preludiul în si-minor de Rahmaninov,/ allegreto din a Şaptea de Beethoven, nimic din/ iubitul Ceaikovski. Vreau:/ A-dur pentru fortepiano/ de Mozart, adagietto din a Cincea de Mahler/ şi a Noua de Bruckner, partea a treia./ Dar, de altfel, poţi să pui orice doreşti:/ cine boceşte, acela şi comandă muzica”.

A activat ca ghid la Casa-muzeu „Şaleapin”, publicând eseuri muzicologice. Circa 10 ani a cântat într-un cor bisericesc, concomitent conducând atelierul de creaţie literară pentru copii „Stelele Zodiacului”.

Începe să scrie versuri la vârsta de 20 de ani, primul grupaj publicându-l în revista „Iunost” (Tinereţe). Ajunge populară după ce ziarul „Segodnea” (Azi) îi publică 72 de texte cu o postfaţă de Boris Kuzminski. Evenimentul născu mitul că ceea ce este dat drept poetesa Vera Pavlova nu ar fi decât o mistificaţie („Chiar când fac cunoştinţă cu ei/ oamenii se răzleţesc/ în două categorii./ Unii zâmbesc a râde:/ Al patrulea vis al/ Verei Pavlova!/ Alţii întreabă:/ Vera Pavlova – / ar fi un pseudonim?”).

A editat peste douăzeci de cărţi, printre care: „Animalul ceresc”, 1997; „Limbaj secund”, 1998; „Linia de ruptură”; 2000; „Al patrulea vis”, 2000; „De ambele părţi ale sărutului”, 2004; „Bagaj de mână”, 2004-2005; „Tâmpita înţeleaptă”, 2008; „Pe celălalt ţărm al limbajului”, 2009; „Femeia. Regulament de utilizare”, 2011; „Libret”, 2012. A scris librete pentru mai multe opere şi cantate.

Laureată a Marelui Premiu „Apollon Grigoriev” (2000), a Premiului Special „Cont moscovit” (2003), a Premiului „Antologia” (2006). Poemele sale au fost traduse în peste 20 de limbi.

A participat la manifestări literare în Anglia, Azerbaidjan, Belgia, Elveţia, Germania, Grecia, Franţa, Italia, Olanda, SUA, Ucraina, Uzbekistan, etc.

Locuieşte la Moscova şi New York, cel de-al treilea soţ al ei fiind fost diplomat american, actualmente traducător din limba rusă.

                                                  Leo Butnaru

ELENA GURO (din revista "Argeş")

ORAŞUL

Dinspre abator miroase a sânge şi ruşine,

un câine fără coada s-a dat la gard cu dosul ridiculizat.

Închisorile sunt drepte şi liniştite.

Pălăriile damelor – garnisite cu flori în horbote de fum.

Priviri de pe trepte, de pe prag – deznădăjduite priviri.

Pietrele imploră, pe călău îl imploră...

Îmbulzeală, tramvaie, automobile

nu te lasă să priveşti în ochii ce plâng.

Trec, trec gri-întâmplătoarele,

fără a-şi schimba vreodată văzul de carton.

Şi spusese oroarea şi spusese taina:

„Se apropie ceasul şi dezonoarea cuiva”.

Frumuseţe, frumuseţe-n freamăt de seară

ce creează din dragoste şi creează din visare.

Transmite în fiecare respiraţie

imaginea batjocoritei înălţimi.

... Aşadar, întâmpinaţi cu batjocură orice poet!

Biciuiţi-l! Pentru ca el

să-şi asume propriul cântec ca pe o jertfă necesară.

Spre împărăţia puterii voastre merge cu chipul însângerat!

Pentru ca la ora când în faţa străzii lătrătoare

de pe obraji i se va prelinge sângele

să înţeleagă că în lumea măcelarilor şi automatelor

el veni să predice iubirea!

Pentru ca iubirea sa, eterna iubire s-o vândă

ca pe o rătăcită-scuipată, luată-n derâdere, –

iar în jurul său să hohotească, să hohotească în tâmpă disperare

cei împuterniciţi cu dreptul de-a ucide, jovialii!

Pentru că atunci când totul săvârşind, deja extenuat,

el, de râsul lumii, să cadă pe pietre ca într-o semiturmentare, –

pălării la modă, în ochii ce râd fără a clipi

s-a oglindit acelaşi vid de carton!

(1910)

UN ECOU DIN BULGARIA

Cotidianul „Duma” („Cuvântul”) din Bulgaria publică opiniile Anitei Kolarova despre cartea de poeme „Jefuindu-l pe Picasso” a subsemnatului, tradusă de marele prieten al literaturii române Ognian Stamboliev. Posibil, printre cei care vor deschide această postare să existe şi cunoscători ai limbii vecinilor noştri de la sud. Eu unul nu fac decât să traduc titlul articolului care, uşor nemodest vorbind, mă onorează: „Faceţi cunoştinţă cu o poezie originală şi viguroasă”.

Среща с една оригинална и силна поезия

"Да ограбиш Пикасо"

представя най-хубавите стихове на Лео Бутнару –

поет, белетрист, есеист и преводач

27. Септември 2014 , брой: 223   

Анита Коларова

Вниманието ни е привлечено от луксозно издадената у нас книга на Лео Бутнару "Да ограбиш Пикасо" - избрани стихотворения. Сборникът излиза в русенското издателство "Авангард принт", библиотека "Поетичен атлас", с подкрепата на Румънския културен институт - Букурещ, значително по-щедър към културата в сравнение с Министерството на културата у нас. Тъжна констатация, направена за кой ли път. На корицата - красива абстрактна репродукция на "Две голи фигури" от Пабло Пикасо, което прави книгата още по-ценна. Издание за библиофили.
"Да ограбиш Пикасо" (заглавието е избрано от едноименното стихотворение, поместено тук) ни среща с най-хубавите стихове на румънския поет, белетрист, есеист и преводач, един от водещите днес писатели на Молдова. Завършил Университета в Кишинев, основател на П.Е.Н. клуба в Молдова, той е член на писателските съюзи на Молдова, Румъния и Русия и на Академията на руския авангард, Москва. Издал е близо сто книги, преведен е на много езици, известен е като един от ревностните изследователи на руския авангардизъм на ХХ век.
Подбор и превод - неуморният Огнян Стамболиев, нашият известен преводач от румънски, превел такива писатели като Жан Пол Сартр, Йожен Йонеско, Емил Чоран, Мирча Елиаде, Лучиан Блага, Никита Станеску, Марин Сореску, Матей Вишниек, Мирча Динеску и др., прибави в своята забележителна колекция и две години по-младия от него приятел Лео Бутнару (5 януари 1949 г.).

Огнян Стамболиев е преводач, който съдбовно познава избраните от него за превод автори от задълбочено изучаване на творчеството им и от лични контакти, датиращи понякога с години. Прави впечатление, че авторите се подбират внимателно по техния талант, принос за човечеството, авангардизъм и неповторимост. С качествата, на които дава приоритет, Огнян Стамболиев изразява  своята свобода на избор, изискан вкус и стил, но не прави това от екстравагантност, а от вътрешна необходимост. Книгата се открива с интересно интервю-разговор между поет и преводач, озаглавен "Поезията пристига от нищото като една тайна", великолепна мисъл на Лео Бутнару, обясняваща възгледа му за творческия живот на поета, както и участието на подсъзнателното в него. Наред със заглавия като "Филмографията на Бергман", "Авторско право", "Ако целуна дланта ти", "Книгата на Ема, правнучката на Йов", "Още от времето на Колумб", "В очакване на Омир", "Клошар", "Див капитализъм", "Страсти по Достоевски", "Екзекуцията на Андре Шение", "Хорът на операта", "Сократ" и мн. др., над 260, тук ще прочетем и чудесната поема "Хипатия" с интересното двойно посвещение-антитеза на поета: "В памет на Хипатия, стигнала до върховете на математиката, философията и астрономията, убита зверски през 415 г. В памет на моя дядо Ипатие, прост селянин от Негурени, Молдова."

Едновременно класик и авангардист, Лео Бутнару не предлага текстове, лесни и леки за превод дори за перфектно познаващ езика филолог. Това е така заради неочакваните обрати, философски теми и исторически образи, редки находки, занимателни игри на езика, с които преводачът се справя отлично, за да ни докаже за пореден път, че неслучайно е първи български лауреат за превод на Румънската академия, носител на награди на Съюза на преводачите и Министерството на културата в България, както и на Министерството на културата в Румъния, Съюза на писателите в Румъния и Румънския културен институт.

A OPTA ZI (jurnal 1994)

8-12.VI.1994

La Teatrul Naţional din Galaţi – colocviu şi recital de poezie. Eu citesc inclusiv „Hamlet cel bătrân”, după care, într-o pauză, D. R. Popescu îmi spune (de faţă cu Ioanid): „Hamlet, să ştii că şi eu am scris o piesă despre Hamlet după ce a îmbătrânit. Acţiunea e un fel de reînviere a prinţului danez şi se petrece, adică, după moartea sa, ca o reluare şi copntinuare, cum cred eu că ar fi trebuit să se dezvolte, a destinului său”.

Apoi cu DRP şi Romanescu discutăm despre confuzele mişcări în politică ale lui Ion Druţă. Că a făcut ce a făcut pentru naţiune, la un anumit timp, pentru ca azi să facă şi mult rău…

Călătorim spre Tecuci. Între Schela şi Slobozia Conachi – zeci de sonde petroliere. După ce se termină şirul lor, undeva în preajma comunei Costache Negri, autocarul prinde a zigzaga, smucit, pe şosea. Clipe de şoc, de panică mută. Ce să fie? O pană de cauciuc? Nu. Se spune că şoferului i s-a făcut rău, pe 4-5 secunde a căzut în leşin!... (Doamne, fereşte!) Alţii, în şoaptă, presupun că şoferul o fi adormit… Viteza era de circa 70 de kilometri pe oră…

Ajungem la Mânjina, la Casa-muzeu „Costache Negri”. Foarte interesant. Secreterul amfitrionului. Aleea de tuia, frumos ornată, şi otova acoperită de plase dese, alb-surii, de păianjeni! Indiscutabil, e o preferinţă specială a ţesătorilor acest arbust verde care, tocmai din excesul de zel al puzderiei, presupun, de păianjeni-ţesători, suferă, cetina uscându-i-se.

După care, mergem spre Ţigăneştii lui Costache Conachi, la conacul poetului. Trecem prin comuna Iveşti, din care face parte şi satul Buceşti, unde s-a născut lui Ştefan Petică, întâiul poet simbolist declarat, spunea Călinescu, şi ai vinurilor miraculoase. Iveştiul – potopit de purpuriul-roşul-rozul-galbenul cireşelor coapte sau pe cale de a se coace.

De la Galaţi spre Teuci, spre Slobozia Conachi, alte zeci de sonde de extragere a petrolului.

La conacul Conachi – masă copioasă. Sosesc vreo două-trei autocare cu pedagogi de la Galaţi. Recital de poezie şi luări de cuvânt. D. R. Popescu este anunţat cu o… odă şi, ieşind pe podium, ingenios, citeşte… programul Festivalului nostru, cu sosire la Galaţi (ziua, ora), cu colocviu, cu recital, cu teatru dramatic, cu vizite şi recepţii, cu miercuri-joi-vineri-sâmbătă… Un fel de mulţumire inspirată într-u mod foarte scriitoricesc. Şi – ce credeţi? – culege aplauze.

Ajungem la Vlădeşti, lângă Oancea, unde, pe malul lacului, suntem poftiţi la o altă masă. Dar poftă bună şi la… ţânţari! Mulţi, agresivi.

O expresie a lui Costache Negri, despre situaţia în care „eşti şi tu a cincizecea roată la căruţa împrejurărilor”.

Duminică, 12 iunie, la amiază, îmbrăţişat de DRP, Ion Horea, dl Balaci şi mulţi alţii, de la restaurantul „Royal”, împreună cu cei doi colegi o luăm spre Chişinău. Regret că, la masă, nu mi-a venit inspiraţia să rostesc câteva cuvinte pentru dl academician Al. Balaci care, exact pe 12 iunie, avea ziua de naştere. Mi-am amintit de asta abia după ce urcasem în maşină. Oare din cei care au rămas, ştia cineva de acest eveniment, ţinut în discreţie de sărbătorit?

Tot pe 12 iunie, am depus flori la monumentul lui Eminescu din Galaţi, primul din cele edificate în Ţară. Cu garoafa înălţată spre chipul de marmură al Poetului, dl Balaci rosteşte: „Oricând şi oriunde, Eminescu!”

Mitică Pricop se produce în eterna sa calitate de gurist, de data aceasta acompaniat de fratele său la chitară.  

Juca fotbal „Rapid” cu „Steaua”. Scandări din tribună: „Cine este FSN-ist/ Sau e prost sau e stelist!”.

Timp a ploaie, şi Pricop unde face: „Se vede că noaptea trecută a băut şi Vremea, odată ce e atât de tulbure”.

Nelu Oancea despre Fănuş Neagu: „Să nu ţi-l faci duşman, căci merge cu tine până în mormânt”.

O POETĂ RUSĂ: VERA PAVLOVA

La editura bucureşteană  "NEXT PAGE" e pe cale să apară volumul de poeme "Linia de ruptură" al excelentei poete ruse, Vera Pavlova, traducerea şi prefaţa aparţinând subsemnatului. Prezint aici câteva momente din creaţia acestei autoare demne de toată atenţia şi interesul cititorului. Aşteptaţi cartea!

                                                                                                                                       L.B.

Vera Pavlova s-a născut la Moscova (1963). Absolventă a Colegiului „Şnitke” şi a Academiei de Muzică „Gnesin”, specialitatea Istoria muzicii. Până la 18 ani, cu binecuvântarea celebrului compozitor Aram Haciaturian (Baletul „Spartacus” cu „Dansul săbiilor”!) se pregătea pentru o carieră de compozitor. Intenţiile, predispoziţiile adolescentine nu puteau să nu se reflecte şi în poezia Verei Pavlova: „Testamentul – planul vieţii trăite./ Peste sicriul meu nu aş vrea să aud/ preludiul în si-minor de Rahmaninov,/ allegreto din a Şaptea de Beethoven, nimic din/ iubitul Ceaikovski. Vreau:/ A-dur pentru fortepiano/ de Mozart, adagietto din a Cincea de Mahler/ şi a Noua de Bruckner, partea a treia./ Dar, de altfel, poţi să pui orice doreşti:/ cine boceşte, acela şi comandă muzica”.

A activat ca ghid la Casa-muzeu „Şaleapin”, publicând eseuri muzicologice. Circa 10 ani a cântat într-un cor bisericesc, concomitent conducând atelierul de creaţie literară pentru copii „Stelele Zodiacului”.

Începe să scrie versuri la vârsta de 20 de ani, primul grupaj publicându-l în revista „Iunost” (Tinereţe). Ajunge populară după ce ziarul „Segodnea” (Azi) îi publică 72 de texte cu o postfaţă de Boris Kuzminski. Evenimentul născu mitul că ceea ce este dat drept poetesa Vera Pavlova nu ar fi decât o mistificaţie („Chiar când fac cunoştinţă cu ei/ oamenii se răzleţesc/ în două categorii./ Unii zâmbesc a râde:/ Al patrulea vis al/ Verei Pavlova!/ Alţii întreabă:/ Vera Pavlova – / ar fi un pseudonim?”).

A editat peste douăzeci de cărţi, printre care: „Animalul ceresc”, 1997; „Limbaj secund”, 1998; „Linia de ruptură”; 2000; „Al patrulea vis”, 2000; „De ambele părţi ale sărutului”, 2004; „Bagaj de mână”, 2004-2005; „Tâmpita înţeleaptă”, 2008; „Pe celălalt ţărm al limbajului”, 2009; „Femeia. Regulament de utilizare”, 2011; „Libret”, 2012. A scris librete pentru mai multe opere şi cantate.

Laureată a Marelui Premiu „Apollon Grigoriev” (2000), a Premiului Special „Cont moscovit” (2003), a Premiului „Antologia” (2006). Poemele sale au fost traduse în peste 20 de limbi.

A participat la manifestări literare în Anglia, Azerbaidjan, Belgia, Elveţia, Germania, Grecia, Franţa, Italia, Olanda, SUA, Ucraina, Uzbekistan, etc.

Locuieşte la Moscova şi New York, cel de-al treilea soţ al ei fiind fost diplomat american, actualmente traducător din limba rusă.

*     *     *

În loc de spinare ţârcovnicul are

tencuiala peretelui de biserică

În loc de spinare necuratul are

un strat de ciocolată glazurată

Politicianul în loc de spinare are

încă neucisa blană a ţării

Amantul în loc de spinare are

partea opusă a Lunii

*     *     *

Mă îndrăgostii nu până peste urechi – până la brâu.

Iar mai sus de brâu – e partea otova cuviincioasă.

Dragule, ia palma de pe sânii mei

de pe partea-mi cea mai neruşinată!

*     *     *

În iadul raiului iubirii

spre care-un fals Cupidon te-ndreaptă

eu, ca glontele, nătângă

căutam doar calea dreaptă

dar găsii lanţuri, cătuşe

obide cu nemiluita

şi limba rusă în gâtlej

acută, ca apendicita.

POST-NUD

prima brasardă

pe coapsele Evei

putea să-i pară lui Adam

un trist drapel în bernă...

*     *     *

Testamentul – planul vieţii trăite.

Peste sicriul meu nu aş vrea să aud

preludiul în si-minor de Rahmaninov,

allegreto din a Şaptea de Beethoven, nimic din

iubitul Ceaikovski. Vreau: A-dur pentru fortepiano

de Mozart, adagietto din a Cincea de Mahler

şi a Noua de Bruckner, partea a treia.

Dar, de altfel, poţi să pui orice doreşti:

cine boceşte, acela şi comandă muzica.

*     *     *

Eu n-o să mă arunc prin geam

mie nu-mi place gunoiul sub fereastră

eu nu arunc nimic prin geam

decât sâmburii fructelor – parcă ei

n-ar putea să-ncolţească, să crească?

Cântec despre răchită

Ea s-a spălat cu sânge de dragon

să devină invulnerabilă, dar, iată

o frunzuliţă s-a desprins din răchită

o frunzuliţă s-a desprins din răchită

o frunzuliţă s-a desprins din răchită

lipindu-mi-se blestemata între picioare.

*     *     *

Deja m-am împăcat cu soarta

şi imnuri în rime prind a-i cânta,

când tu pe frunte cu fierul călit

îmi scrii: dragostea mea.

*      *      *

În ţările mobilate

pe mine m-ar fi pus în dormitor,

în cinci oglinzi m-ar fi reflectat,

în mătăsuri m-ar fi înfăşat…

Iar la noi, dacă te-ai posta la geam

şi ai privi prin el îndelungă vreme

numaidecât ai izbucni în plâns.

ZĂRI ŞI ETAPE

                                                Pagini de jurnal

            27-28.V.1994

Pe 30 mai, plecăm spre Voroneţ, revăzând superbul albastru, supus şi el intemperiilor; mormântul lui Petru Comarnescu. Alături, un voroneţian sapă la un alt mormânt. Pertu Ţăranu e cunoscut pe aici, unde a fost lucrător de partid şi primar.

Apoi Mănăstirea Agapia, unde luăm masa. Aceleaşi balcoane încărcate cu muşcate, pe care le-am văzut acum 2-3 ani. Vizităm casa-muzeu Vlahuţă, ceea ce nu reuşisem să fac la prima mea descălecare aici, când eram cu Zinovia şi familia Ierimia de la Iaşi.

La Mănăstirea Văratic trecem şi pe la mormântul Veronicăi Micle. Linişte „haşurată” doar de cântecul de grangur. Pe prispe de case – pisici galeşe, leneşe, sorindu-se.

Austera, impresionanta sobrietate a Mănăstirii Neamţ.

Propun să trecem şi pe la Mănăstirea Secu, şi pe la Sihăstrie. Eram grăbiţi, pentru că timpul înclina spre înserate, însă colegii au acceptat, pentru ca pe urmă să spună că n-au regretat. La Sihăstrie avem norocul să-l cunoaştem pe părintele Cleopa. Se retrăsese undeva dincolo de casele-chilii, să mediteze, cam deranjat de lumea care tot vine să-l vadă, să-i ceară binecuvântarea, unii părinţi – cu copii betegi, în speranţa vindecării în urma binecuvântării pustnicului (10 ani de eremit). Abia păşind, cu geanta în care, presupun, are ustensile pentru scris, părintele vine împreună cu noi spre lăcaşul său, zicând: „Nu mai pot, măi băieţi. Nu mai pot, mamă, sunt bătrân, am peste 83 de ani. Da lumea nu mă lasă. M-am retras şi eu pentru nişte rugăciuni, dar… Nu mai pot, măi băieţi…” Apoi, urcând în pridvorul casei, în faţa căreia se află şi câteva rânduri de bănci pentru ascultători, intră într-o îndelungată naraţiune despre întâmplările creştineşti. Până la urmă, instalându-se în fotoliul din pridvor, prinde a ne predica nouă, la vreo 20 de persoane. Se interesează de Basarabia, tot zicând despre noi, cu durere şi compasiune: „Săracii basarabeni…” Timpul curge şi eu îndrăznesc, la despărţire, să-i cer părintelui Cleopa binecuvântarea. Ne-o dă. Iar pe urmele noastre – cuvintele acestui înţelept: „Mulţumesc lui Dumnezeu că i-am mai văzut odată”. I-am văzut „pe ei”/ pe noi, basarabenii…

Un călugăr generos şi abil, care ne preluase de cum intrasem pe poarta mănăstirii, ne îndeplineşte dorinţa de a-l vizita şi pe arhimandritul-literat Ioanichie Bălan. Precum Ştefan Vodă la uşa sihastrului Daniil, aşteptăm şi noi, până părintele îşi încheie rugăciunea. Discutăm. Autograf pe cartea dumisale „Călăuza ortodoxă în familie şi societate, II”: „Domnului Leo Butnaru cu bucurie şi iubire în Hristos, din partea Arhim. I. Bălan”.

În amurg aproape, pornim spre Vatra Dornei, având de parcurs peste 130 de kilometri. Pe pajişti, pe sub liziera pădurii – turme şi dulăi ciobăneşti, uriaşi. Aceştia au legat la gât un băţ – aflăm că i se spune jujău, care, atunci când câinele se avântă la vânătoare după slabii încă pui de ciută sau alte animale, el se împiedică, în sărituri, tocmai de acest jujău, plăpândele fiinţe putându-se salva.

Pe 31 mai suntem relativ liberi. Eu însă imprim interviul cu dl primar Ţăranu, mărturisirile căruia, pe alocuri, sunt foarte interesante.

Licori de munte: sirop din muguri de brad, o delicioasă băutură de afine, sirop savuros.

Una din ingeniozităţile lui N. S.. La Panaci, dl Ungureanu ne servea o masă pe cinste, cu felurime de bucate din cele mai gustoase. Nu ne fusese anunţat meniul, aşa că noi am mâncat pe săturate încă de la bun început, însă odată ce mai veniră şi mititeii, după care – clătitele etc., ne-am – pardon! – cam ghiftuit. A.S. ni se plângea de suprasaturaţie, de incomodităţi la stomac, zicând: „Să iau o tabletă, poate-mi va trece”. Ia pastila, la care S. unde face: „Cum, mai ai loc în burtă şi pentru pastila asta?!”

CAPUL ŞI EŞAFODUL (sau viceversa)...

 Zilele acestea, completez, nuanţez unele eseuri din volumul „Şlefuitorul de lentile” (Ed. "Prut Internaţional", 2005). Mai aleg-culeg din exemplele care s-au tot adunat din lecturile/ studiile ulterioare, dirijându-le spre „microcapitolele” tematice din compartimentele mari ale cărţii. Unul din aceste subcapitole ar putea fi intitulat "Capul şi Eşafodul" (sau viceversa). Urmează.

Şi iarăşi de la Buddha cetire, magistru hindus care îşi sfătuia discipolii: „Priviţi totul cu nesaţ, ca şi cum aţi vedea pentru prima oară. Priviţi totul cu nesaţ, ca şi cum aţi vedea pentru ultima oară”. În cazul împăratului roman Adrian, „ultima oară” echivală cu încercarea de a muri cu ochii deschişi. Exact aşa i se întâmplă lui Thomas Moore: capul lui, „luat” la ordinul regelui-tiran, expus pe un pod de peste Tamisa, pe faţă cu o expresie de necurmată ironie, privea cu ochii larg deschişi la trecătorii cuprinşi de groază. Până la decapitare însă, cuvintele sale de pe urmă Moore, glumind, le-a schimbat cu călăul ce-i indica spre butucul însângerat deja cu alte ocazii similare. Care a fost acel novissima verba al incurabilului utopist? Nu avem cum şti: călăii nu-şi scriu memoriile... Ce-i drept, eternitatea apusurilor celebre cunoaşte şi excepţii. Spre exemplu, nimerind în fatala situaţie ca cea a lui Moore, poetul francez André Chénier reuşi să facă în aşa fel, ca ultimele-i cuvinte să fie auzite nu doar de călău, ci şi de toţi cei care asistau la execuţie. Înainte de a-şi pune gâtul pe butuc, tânărul bard (avea doar 32 de ani) duse degetul arătător la tâmplă şi, evident, referindu-se la propriul cap care, peste câteva clipe, avea să se rostogolească în funestul coş, rosti: „Şi totuşi, am avut ceva în el...” E drept că asupra concluziilor subsecvente ce s-ar putea trage din exemplele de mai sus opiniile se împart, precum în cazul esteticianului Veijo Meri care consemna destul de oţărât: „Nu există persoane mai lipsite de umor şi mai amuzante decât suveranii şi poeţii. Când i se aproprie ultima oră, poetul îşi scrie ultimul poem. În ceasul morţii, umoristul arde tot ce poate din opera lui, şi ar vrea chiar s-o ardă în întregime (Boccacio, Gogol, Kafka). Poetul se ia în serios, umoristul ia şi el moartea în serios. Iată ce atestă superioritatea umoriştilor în materie de înţelegere a seriozităţii. Poetul se ştie din aceeaşi stofă cu poemul său, ceea ce îi conferă nemurirea. El nu moare niciodată (Pound). Umoristul este nefericit, el ţine de lumea asta, este pământean din creştet până-n tălpi, cu atât mai mult cu cât caută aproprierea de Dumnezeu”.

E aici o posibilitate de a schiţa un întreg capitol, intitulat „Eşafodul şi capul”, sau viceversa, deoarece eşafodul a fost, cu siguranţă, una din scenele deschise, publice, cele mai sângeroase din istoria omenirii, din istoria capetelor luminate, (dar şi întunecate! – precum vom vedea în exemplul ce urmează imediat) ale acesteia.

Astfel, prin domnia sa absolutistă, agresivă, negaţionistă faţă de orice crâcnire, de jos, întru ceva libertate, regele Angliei Carol I s-a pomenit în faţă cu masele nemulţumite, furibunde, aliate cu burghezia şi nobilimea de spiţă nouă în revoluţia din anii 1642-1649. Cel din tron este judecat de parlament, acuzat şi condamnat ca tiran, asasin şi duşman public, fiind decapitat în faţa palatului Whitehall. Aflat deja pe eşafod, în ultimele clipe ale vieţii, Carol I îi arătă episcopului Juxon spre fastuosul palat în care se manifestase ca despot, rostind doar atât: „Remember!” Adică, „Aminteşte-ţi!” ce am fost – cel cu toată puterea, şi ce am ajuns – cel care se va înclina sub ghilotină. Nu era nici primul, nici ultimul în atare situaţie fără ieşire.

Dacă regele Angliei era contra libertăţii cetăţenilor ţării sale, impetuoasa franţuzoaică, madam Roland de la Platière, din contra, pleda pentru libertate, susţinând revoltele anti-absolutiste din ţara sa, pentru ca, sus, pe eşafod, în cele din urmă cuvinte ale sale să tragă o concluzie ce poate fi considerată ca având în subtext  (şi) dezamăgirea: „O, Liberté, que de crime son comet en ton nom!” (O, Libertate ce de-a crime se comit în numele tău!). Astea se întâmplau, se auzeau în ziua de 8 noiembrie 1793…

Acum să punem în balanţă cuvintele din urmă ale unui rege, cel al Angliei, Carol I, cu cele ale unei regine, Marie-Antoinette, a Franţei. Aceasta, pe când urca pe eşafod, îl calcă din greşeală pe picior pe Sanson, călăul. „Je vous demande pardon, Monsieur”, se scuză regina. Şi acestea i-au au fost ultimele cuvinte....

După ce făcuse aceeaşi cale – spre la eşafod (cam la jumătate de an după regina Marie-Antoinette, pe care o detronase!), Danton a prezis (a cobit?...): „Robespierre, tu me suivras!” (Robespierre, mă vei urma!) A fost demult, la începutul lui aprilie 1794, şi, fiind reproduse, readunate în dictonul memorabil, unele detalii, nuanţe mai deviază ca interpretare, încât unii martori susţineau că Danton (unul dintre părinţii-fondatori ai Primei Republici Franceze, primul preşedinte al Comitetului Salvării Naţionale etc.) ar fi exclamat: „J’entraîne Rpbespierre!” (Îl trag după mine pe Robespierre!), alţii reproduc fraza în forma: „Eşafodul te reclamă. Tu mă vei urma, Robespierre!). În drama sa istorică „Danton”, Romain Rolland intervine „creator” în situaţie, pentru a lumina ideea (despre întunericul abisului în care cade viaţa omului!), protagonistul condamnat spunând: „Eu deschid groapa, Robespierre va veni după mine”. (În linii mari, ar trebui de remarcat – dar fără cinism, – că, pe eşafod, cei mai mulţi ingenioşi i-a dat Franţa. La o adică, ea a dat şi însuşi eşafodul, ghilotina…)

Dacă e să revenim la „deschizătorul” de capitol „Eşafodul şi capul”, sau viceversa, André Chénier, ar trebui să credem că nu este cazul ca poeţii să se supere pe domnul  Veijo Meri care (consemnam mai sus) concluzionase cam morocănos: „Nu există persoane mai lipsite de umor şi mai amuzante decât suveranii şi poeţii”. De ce s-ar supăra cei inspiraţi de muzele Olimpului, odată ce însuşi titanul Ludwig van Beethoven avusese destul spirit – cum să-i spun? – autoironic, ultima verba fiindu-i: Plauditi amici! Finita est comedia! (Aplaudaţi, prieteni! Spectacolul s-a sfârşit!). Dar genialul neamţ urma pilda unui faimos actant al antichităţii. În „Viaţa celor 12 Cezari”, Suetoniu povesteşte că, pe patul de moarte, împăratul roman August ceru o oglindă, se pieptănă şi îşi rase barba, apoi îi întrebă pe cei din preajmă: „Nu-i aşa că mi-am jucat bine rolul vieţii?” „Aşa e!” i se răspunse. După care supremul rosti ultimele sale cuvinte: „Plaudite, acta est fabula!” – „Aplaudaţi, spectacolul s-a terminat!” Ulterior, faptul că într-adevăr şi-a jucat excelent rolul (a fost primul împărat roman) l-a confirmat şi de decizia senatului de a-l vota pentru panteonul zeităţilor romane, sanctificându-l.