ZĂRI ŞI ETAPE

                                                Pagini de jurnal

            27-28.V.1994

Pe 30 mai, plecăm spre Voroneţ, revăzând superbul albastru, supus şi el intemperiilor; mormântul lui Petru Comarnescu. Alături, un voroneţian sapă la un alt mormânt. Pertu Ţăranu e cunoscut pe aici, unde a fost lucrător de partid şi primar.

Apoi Mănăstirea Agapia, unde luăm masa. Aceleaşi balcoane încărcate cu muşcate, pe care le-am văzut acum 2-3 ani. Vizităm casa-muzeu Vlahuţă, ceea ce nu reuşisem să fac la prima mea descălecare aici, când eram cu Zinovia şi familia Ierimia de la Iaşi.

La Mănăstirea Văratic trecem şi pe la mormântul Veronicăi Micle. Linişte „haşurată” doar de cântecul de grangur. Pe prispe de case – pisici galeşe, leneşe, sorindu-se.

Austera, impresionanta sobrietate a Mănăstirii Neamţ.

Propun să trecem şi pe la Mănăstirea Secu, şi pe la Sihăstrie. Eram grăbiţi, pentru că timpul înclina spre înserate, însă colegii au acceptat, pentru ca pe urmă să spună că n-au regretat. La Sihăstrie avem norocul să-l cunoaştem pe părintele Cleopa. Se retrăsese undeva dincolo de casele-chilii, să mediteze, cam deranjat de lumea care tot vine să-l vadă, să-i ceară binecuvântarea, unii părinţi – cu copii betegi, în speranţa vindecării în urma binecuvântării pustnicului (10 ani de eremit). Abia păşind, cu geanta în care, presupun, are ustensile pentru scris, părintele vine împreună cu noi spre lăcaşul său, zicând: „Nu mai pot, măi băieţi. Nu mai pot, mamă, sunt bătrân, am peste 83 de ani. Da lumea nu mă lasă. M-am retras şi eu pentru nişte rugăciuni, dar… Nu mai pot, măi băieţi…” Apoi, urcând în pridvorul casei, în faţa căreia se află şi câteva rânduri de bănci pentru ascultători, intră într-o îndelungată naraţiune despre întâmplările creştineşti. Până la urmă, instalându-se în fotoliul din pridvor, prinde a ne predica nouă, la vreo 20 de persoane. Se interesează de Basarabia, tot zicând despre noi, cu durere şi compasiune: „Săracii basarabeni…” Timpul curge şi eu îndrăznesc, la despărţire, să-i cer părintelui Cleopa binecuvântarea. Ne-o dă. Iar pe urmele noastre – cuvintele acestui înţelept: „Mulţumesc lui Dumnezeu că i-am mai văzut odată”. I-am văzut „pe ei”/ pe noi, basarabenii…

Un călugăr generos şi abil, care ne preluase de cum intrasem pe poarta mănăstirii, ne îndeplineşte dorinţa de a-l vizita şi pe arhimandritul-literat Ioanichie Bălan. Precum Ştefan Vodă la uşa sihastrului Daniil, aşteptăm şi noi, până părintele îşi încheie rugăciunea. Discutăm. Autograf pe cartea dumisale „Călăuza ortodoxă în familie şi societate, II”: „Domnului Leo Butnaru cu bucurie şi iubire în Hristos, din partea Arhim. I. Bălan”.

În amurg aproape, pornim spre Vatra Dornei, având de parcurs peste 130 de kilometri. Pe pajişti, pe sub liziera pădurii – turme şi dulăi ciobăneşti, uriaşi. Aceştia au legat la gât un băţ – aflăm că i se spune jujău, care, atunci când câinele se avântă la vânătoare după slabii încă pui de ciută sau alte animale, el se împiedică, în sărituri, tocmai de acest jujău, plăpândele fiinţe putându-se salva.

Pe 31 mai suntem relativ liberi. Eu însă imprim interviul cu dl primar Ţăranu, mărturisirile căruia, pe alocuri, sunt foarte interesante.

Licori de munte: sirop din muguri de brad, o delicioasă băutură de afine, sirop savuros.

Una din ingeniozităţile lui N. S.. La Panaci, dl Ungureanu ne servea o masă pe cinste, cu felurime de bucate din cele mai gustoase. Nu ne fusese anunţat meniul, aşa că noi am mâncat pe săturate încă de la bun început, însă odată ce mai veniră şi mititeii, după care – clătitele etc., ne-am – pardon! – cam ghiftuit. A.S. ni se plângea de suprasaturaţie, de incomodităţi la stomac, zicând: „Să iau o tabletă, poate-mi va trece”. Ia pastila, la care S. unde face: „Cum, mai ai loc în burtă şi pentru pastila asta?!”

Vizită şi relaţii la anticariatul dlui Câşlaru. Alegem cărţi de poezie provenite din biblioteca personală a poetesei Cornelia Maria Savu. Când o întâlnisem acum 2-3 săptămâni la Bucureşti, colega mi se plânsese de salariul mizer care-i revine. Vede-se că e cu adevărat la strâmtoare, odată ce-şi jertfeşte cărţile agonisite ani la rând. Dar ar putea fi o explicaţie mult mai plauzibilă: Cornelia, fiind din Vatra Dornei, când s-a mutat la Bucureşti pur şi simplu nu a mai avut cum lua şi biblioteca cu ea, lăsând-o la anticariatul de aici. Pe unele cărţi sunt chiar autografele autorilor. Spre exemplu, pe volumul colectiv „Aer cu diamante” şi-au pus semnăturile Mircea Cărtărescu, Tudor Jebeleanu (graficianul) şi Traian T. Coşovei, acesta din urmă scriind: „Pentru Cornelia, cu multă admiraţie şi preţuire pentru poezia sa…, 1982, feb. 17.”

Pe 1 iunie, întâlnire cu cititorii la primărie (să încerce să nu vină!), o alta – la şcoala generală nr. 2, unde este director doamna Ţăranu, soţia dlui primar.

(Apropo de 1 iunie. Dl Câşlaru ne spune că a văzut pe uşa unei bodegi un anunţ destul de ingenios: „Anunţăm muşterii noştri că mâine, 1 iunie, preţurile la băuturile alcoolice vor fi reduce cu 30 de procente… că veţi fi fost şi voi copii”.)

Da, să revin: la Varta Dornei, la primărie, am realizat şi interviul cu mătuşa Agrepina Popescu, care se recomandase în felul următor: „Eu sunt, în primul rând, artistă a filmului «Baltagul», care am avut dorinţă vie să compun o poezie, romanul ce l-am cetit şi la urmă l-am bocit…” (Întreaga poveste şi explicaţiile – în discuţia propriu-zisă.)

Drumul spre Chişinău îl facem prin Piatra Neamţ. Minunăţiile Văii Bistriţei, Bicazului. Oprim la magnifica Mănăstire Bistriţa, unde părintele Galaction ne afundă în captivanta istorisire cu cei patru ctitori ai acestui locaş sfânt: Alexandru cel Bun, Ştefan cel Mare, Petru Rareş şi Alexandru Lăpuşneanu. Icoane vechi, străvechi. Lume în rugăciuni şi pocăinţă.

Alte detalii, rămase în memoria noastră afectivă. Ar fi de adăugat doar atât: am avut una dintre cele mai impresionante călătorii.

8.VI.1994

Rememorare din călătoria prin Bucovina şi Ardeal. (Scriu, folosind ora pe care o am până să plec la Galaţi, unde timp de trei zile se va ţine Festivalul de Poezie „Zări şi etape”, cu participarea colegilor din Ţară, R. Moldova, Ucraina, Iugoslavia, Bulgaria, Macedonia, Albania şi diaspora. Ieri, la telefon, Anghel Dumbrăveanu mi-a spus că vine şi Adam Puslojić, de aia am şi pregătit un chestionar pentru dialogul cu acest sârbo-român efervescent. Plus alte intenţii de interviuri. Plec împreună cu Vasile Leviţchi, Vasile Spinei şi George Bocşa, acesta – bucureştean care are un sejur mai îndelungat la Chişinău, în vederea unor posibile afaceri. Dar şi poet.

Aşadar, retro-călătoria la Bistriţa, Muzeul etnografic, vast şi bogat în exponate, impresionează, istoriceşte, şi prin faptul că este amplasat în fostele cazărmi ale unui batalion disciplinar. Arhitectura specific militară este înnobilată de ingeniozitatea custozilor şi, zău, nu contravine noii sale meniri. Mai vizităm aici şi o stranie expoziţie (sculptură, fotografie) a lui Peter Jacobi, artist care a emigrat din România în Germania. Foarte sugestive fotografiile lui Eugen Ionescu cu soţia, cele ale lui Emil Cioran.

La pasul Prislop unde, în noiembrie 1992, învălmăşiţi de lapoviţa-ninsoare abundentă, împingeam cu un fel de disperare la „Volgă”, pentru a ajunge pe creasta muntelui, în caz contrar eram ameninţaţi să petrecem o noapte de coşmar la trecătoare, unde se vedeau urmele unei tragedii – două caroserii de autocare arse, multă sticlă de carafe – probabil, din marfa cu care fuseseră încărcate maşinile. Confuză senzaţie la vederea acestor ruine tehnice…

8-12.VI.1994

La Dunăre, la Galaţi – Festivalul Internaţional „Zări şi etape” în poezia română contemporană. Împreună cu Leviţchi şi Spinei. Pe afiş – zeci şi zeci de nume, dintre care au venit, împreună cu purtătorii lor, cam 30-40. Printre somităţi – italienistul foarte cunoscut, academicianul Alexandru Balaci, D. R. Popescu, Adam Puslojić, Ion Horea. Cu primul şi cu al patrulea am fost prins în dialoguri pentru viitorul volum „Prezenţa celuilalt” (când, Doamne, când, şi cu ce posibilităţi materiale?). Cu dl academician Balaci am discuta într-un salon al motonavei „Vrancea”, cu care festivaliştii au călătorit pe Dunăre, spre Tulcea, dar neajungând acolo (închirierea navei şi serviciile de la bordul ei au costat circa 3 milioane de lei!). Cu Ion Horea am conversat în una din sălile Muzeului de Arte Plastice din Galaţi. Ambele interviuri mi se par din categoria celor ce depăşesc media generală a comunicărilor de acest gen, pe care le-am inserat în volumul precedent, „Spunerea de sine”.

Apropo, după ce-şi reciteşte interviul din această carte, D. R. Popescu spune: „Să ştii că stă în picioare. Atunci, când l-am citit în ziar, am fost cam dezamăgit. Poate şi din motivul că în el se strecuraseră şi unele greşeli, dar acum, domnule, îmi dau seama că e un interviu rezistent”. De Andrei Pleşu îmi vorbeşte smucit, cu popularul nostru „Dă-l în p. mă-sii”. Probabil, au motive de a nu se agrea. Cred că pe Balaci şi Horea i-a determinat să accepte un „interogatoriu” din partea mea tocmai impresiile f. bune ale D.R.P.-eului despre propriile sale confesiuni de acum 2-3 ani. De altfel, Ion Horea mi-a spus: „Ştiţi, am avut şi eu o premoniţie asemănătoare cu a lui D.R.P. (acesta vorbeşte în interviu despre presimţirea pe care a avut-o în legătură cu moartea bunicii sale.  – n.m.). Eram într-o călătorie la Alma Ata şi am avut premoniţia morţii mamei mele. Dar nu aveam cum să plec în Ardeal, acasă. Abia peste o săptămână, venind la Moscova, am telefonat la Bucureşti şi am aflat că tocmai aşa se întâmplase, precum visasem eu: murise mama, iar praznicul i se făcuse exact acolo, unde văzusem eu în vis…”

Ambii interlocutori, şi Horea şi Balaci, au fost cursivi în destăinuiri, chiar dacă locurile şi condiţiile de dialogare n-au fost cele corespunzătoare sui generis: pe banda reportofonului discursurile noastre sunt punctate, „haşurate”, de vocile vizitatorilor, la muzeu, sau de hărmălaia şi muzica de pe motonavă. Cu dl Balaci chiar am avut probleme la transcriere, fundalul fiind foarte zgomotos.

În fine, ca să o închei cu interviurile: aşa şi nu am găsit timpul şi locul potrivit pentru un dialog cu Adam Puslojić. El, cam antrenat în vârtejuri diverse, exploziv, comunicativ, greu de prins în momente de solitudine şi concentrare interioară. Dar să nu regretăm! – ne revedem noi cu alte ocazii.  (De altfel, Adam m-a întrebat dacă aş dori să merg în octombrie ce vine în Serbia – am uitat la ce manifestaţie literară.) Aşa, în afara posibilului dialog pentru cititori, am conversat suficient, Puslojić dăruindu-mi şi originalul poemului său „Psalm”, scris direct în româneşte, pe 12 mai 1994, pe o filă-antet a festivalului „Lucian Blaga”, care s-a ţinut anul acesta la Lugoj. Pe volumul său „Apă de băut”, tradus de Nichita Stănescu şi Ioan Flora, Adam a scris: „Fratelui meu român Leo Butnaru, tot ce ne este de băut, chiar şi apa!” Logic şi subtil autograf, deoarece a fost scris la recepţia pe care au acordat-o prefectura şi primăria Galaţiului. Şi dacă volumul lui Adam „Apă de băut” (apărut 1986) l-am găsit la Vatra Dornei, de unde, via Chişinău, l-am şi adus la apa Dunării, cealaltă carte pe care îşi lasă autograful, „Pasăre dezaripată”, am procurat-o, presupun, prin 1972 la Cernăuţi; nu este exclus – la Moscova. Traducerea lui Nichita a volumului în cauză i-a sugerat lui Adam autograful: „Dragă Leo, frate, te cunosc de o mie de ani, prin traducerea marelui NS, acest Cristos al poeziei româneşti!”

Pe 9 iunie, Adam zice să scriem o poezie dedicată Ilenei Ursu din Iugoslavia, care e chiar în ziua ei de naştere, împlinind 40 de ani. Ion Drăgănoiu către exuberantul sârbo-român (sau invers): „Scrie tu, Adame, căci scrii repede!” Clipă de ilaritate.

Ionid Romanescu, generos ca totdeauna, Horia Zilieru, Anghel Dumbrăveanu, Ioan Flora, Florin Costinescu, Mărioara Baba (Serbia), Mircea Bârsilă (Piteşti) îmi oferă recentele lor cărţi: Mircea – „Scutul lui Perseu”, Ioanid – „Mississipi”-ul apărut la Dunăre, la „Porto-Franco”. Apoi Ion Drăgănoiu, slab şi pitoresc ca o tulpină de bambus colorată în carouri; Dragoliub Firulović (Serbia), Petru Iancovici Timoceanu, un român cu trăsături sârbe, de pe Valea Timocului; Viorel Ionel (Turnu Severin), Eva Lendvay, unguroaică din Ţară, Vanghea Muhany Striu, aromâncă („limbă ţânţăreacă”, îmi spune DRP, dar fără ironie şi nuanţă depreciativă), poetă de un nivel primar; Vasile Tărâţeanu, îndurerat, sărmanul, de moartea fiului; Ileana Ursu (Serbia), Mijurko Vikadinović (sârb ce predă limba sa maternă la o universitate din Bucureşti). Şi gazdele – Sterian Vicol, Horaţiu Mazilu, Lică Rugină etc.

Când mergeam în vizită la episcopie, mă înduioşează memoria episcopului-locotenent  (după decesul preasfinţiei sale Nica, se află în acest post) Casian, care mă îmbrăţişează şi mă ia în dreapta sa.