A OPTA ZI (jurnal 1994)

8-12.VI.1994

La Teatrul Naţional din Galaţi – colocviu şi recital de poezie. Eu citesc inclusiv „Hamlet cel bătrân”, după care, într-o pauză, D. R. Popescu îmi spune (de faţă cu Ioanid): „Hamlet, să ştii că şi eu am scris o piesă despre Hamlet după ce a îmbătrânit. Acţiunea e un fel de reînviere a prinţului danez şi se petrece, adică, după moartea sa, ca o reluare şi copntinuare, cum cred eu că ar fi trebuit să se dezvolte, a destinului său”.

Apoi cu DRP şi Romanescu discutăm despre confuzele mişcări în politică ale lui Ion Druţă. Că a făcut ce a făcut pentru naţiune, la un anumit timp, pentru ca azi să facă şi mult rău…

Călătorim spre Tecuci. Între Schela şi Slobozia Conachi – zeci de sonde petroliere. După ce se termină şirul lor, undeva în preajma comunei Costache Negri, autocarul prinde a zigzaga, smucit, pe şosea. Clipe de şoc, de panică mută. Ce să fie? O pană de cauciuc? Nu. Se spune că şoferului i s-a făcut rău, pe 4-5 secunde a căzut în leşin!... (Doamne, fereşte!) Alţii, în şoaptă, presupun că şoferul o fi adormit… Viteza era de circa 70 de kilometri pe oră…

Ajungem la Mânjina, la Casa-muzeu „Costache Negri”. Foarte interesant. Secreterul amfitrionului. Aleea de tuia, frumos ornată, şi otova acoperită de plase dese, alb-surii, de păianjeni! Indiscutabil, e o preferinţă specială a ţesătorilor acest arbust verde care, tocmai din excesul de zel al puzderiei, presupun, de păianjeni-ţesători, suferă, cetina uscându-i-se.

După care, mergem spre Ţigăneştii lui Costache Conachi, la conacul poetului. Trecem prin comuna Iveşti, din care face parte şi satul Buceşti, unde s-a născut lui Ştefan Petică, întâiul poet simbolist declarat, spunea Călinescu, şi ai vinurilor miraculoase. Iveştiul – potopit de purpuriul-roşul-rozul-galbenul cireşelor coapte sau pe cale de a se coace.

De la Galaţi spre Teuci, spre Slobozia Conachi, alte zeci de sonde de extragere a petrolului.

La conacul Conachi – masă copioasă. Sosesc vreo două-trei autocare cu pedagogi de la Galaţi. Recital de poezie şi luări de cuvânt. D. R. Popescu este anunţat cu o… odă şi, ieşind pe podium, ingenios, citeşte… programul Festivalului nostru, cu sosire la Galaţi (ziua, ora), cu colocviu, cu recital, cu teatru dramatic, cu vizite şi recepţii, cu miercuri-joi-vineri-sâmbătă… Un fel de mulţumire inspirată într-u mod foarte scriitoricesc. Şi – ce credeţi? – culege aplauze.

Ajungem la Vlădeşti, lângă Oancea, unde, pe malul lacului, suntem poftiţi la o altă masă. Dar poftă bună şi la… ţânţari! Mulţi, agresivi.

O expresie a lui Costache Negri, despre situaţia în care „eşti şi tu a cincizecea roată la căruţa împrejurărilor”.

Duminică, 12 iunie, la amiază, îmbrăţişat de DRP, Ion Horea, dl Balaci şi mulţi alţii, de la restaurantul „Royal”, împreună cu cei doi colegi o luăm spre Chişinău. Regret că, la masă, nu mi-a venit inspiraţia să rostesc câteva cuvinte pentru dl academician Al. Balaci care, exact pe 12 iunie, avea ziua de naştere. Mi-am amintit de asta abia după ce urcasem în maşină. Oare din cei care au rămas, ştia cineva de acest eveniment, ţinut în discreţie de sărbătorit?

Tot pe 12 iunie, am depus flori la monumentul lui Eminescu din Galaţi, primul din cele edificate în Ţară. Cu garoafa înălţată spre chipul de marmură al Poetului, dl Balaci rosteşte: „Oricând şi oriunde, Eminescu!”

Mitică Pricop se produce în eterna sa calitate de gurist, de data aceasta acompaniat de fratele său la chitară.  

Juca fotbal „Rapid” cu „Steaua”. Scandări din tribună: „Cine este FSN-ist/ Sau e prost sau e stelist!”.

Timp a ploaie, şi Pricop unde face: „Se vede că noaptea trecută a băut şi Vremea, odată ce e atât de tulbure”.

Nelu Oancea despre Fănuş Neagu: „Să nu ţi-l faci duşman, căci merge cu tine până în mormânt”.

15.VI.1994

Pe Aleea Clasicilor din Chişinău – ceremonii eminesciene. Multe intervenţii cu caracter acut-acuzator-politice la adresa regimului mediocru actual.

16.VI.1994

În SUA, a început campionatul mondial de fotbal şi milioane de oameni sunt cuprinse/ cuprinşi de spaima să nu li se defecteze televizoarele tocmai în toiul acestei minunate nebunii…

Între timp, am transcris de pe bandă cele 5 dialoguri – anticul, pot zice, interviu cu Vladimir Beşleagă, pe cele de la Vatra Dornei, cu primarul şi bocitoarea din „Baltagul”, precum şi perechea de confesiuni de la Danubiu, cu dnii Balaci şi Horea. Iar cele cu mătuşa Agrepina Popescu şi cu Ion Horea le-am şi dactilografiat deja.

19.VI.1994

Pe stil vechi, azi e Duminica Mare. Am întâmpinat-o treaz: de la 2,30 până la 5,00, am privit captivantul meci de fotbal România – Columbia. Un bravisimo 3-1 pentru minunata noastră echipă.

25.VI.1994

O recenzie elogioasă la „Spunerea de sine”, publicată de Vasile Gârneţ în „L”. Să ştii că are efect, totuşi, o referinţă la o carte. Mă întâlneşte Nic. Popa, întrebându-mă de unde ar putea lua „Spunerea…” de care a aflat din cele scrise de Gârneţ. La fel şi Victor Prohin… De unde s-o ia, dacă piaţa de desfacere a cărţii, în Basarabia, e ca şi inexistentă? Ghindă a dus de râpă reţeaua, dar obţinându-şi dividende personale grase şi neruşinoase…

29.VI.1994

Ieri, împreună cu Ioan Mânăscurtă – la Porumbeni, la dl Vasile Micu, director general al asociaţiei de producere a seminţelor de elită. Mână. mă recomandă. „Îl cunosc, cum să nu. Dl Butnaru îngrijeşte şi colecţia Poezii de duminică. Iată, chiar stau pe birou cu…” Şi ne artă, deschisă cu faţa în jos, placheta lui Nichita Stănescu „Vorbire de singur zeu”. Ştiam şi eu că dl Micu e un om împătimit de literatură.

Abia după ce semnez pentru gazdă un autograf pe „Spunerea de sine”, realizez cu un sentiment de dezolare şi dezgust că suntem în 28 iunie, zi blestemată în istoria românilor.

Ce facem la asociaţia „Porumbeni”? Colaborăm, adică. Obţinem cam 20 de tone de hârtie „Kraft” în perspectivă – ofset nr. 1, pe care dl Micu o ţine încă la Bălţi, până după 1 iulie, pentru ca să nu fie impozitată feroce. Contra preţ, pentru seminţele pe care le livrează, asociaţia primeşte, barter, diversă producţie. Fireşte, aduce-ncoace şi valută forte.

Apoi, pe la ora 15,00, la „Bancoop”, sucursală a deja cunoscutei bănci româneşti la Chişinău. Cu dl director Turliuc. Ce am putea face împreună? Cu ce ar putea, eventual, să ne ajute?... Cu puţin. Abia după anul nou sucursala va ajunge să-şi egaleze veniturile cu cheltuielile. Să vedem… Cu acelaşi gen de probleme, alaltăieri, am mers la Namaş, reprezentantul Ministerului Turismului din România. Intenţii frumoase, promisiuni de susţinere, însă indirectă – de a fi mijlocitori în relaţiile editurii cu mai ştiu eu cine…

„Un gol istoric se întinde”… Cartea, cultura – strâmtorate, exilate. Dar noi, care nu mai avem şi alte arme pentru a rezista, cu ce luptăm? De fapt, gloata anchilozată în blegirea şi indiferenţa ei nici nu se prea gândeşte la carte, contemplându-şi ombilicul, nu care cumva să se deranjeze acest fin organ din cauza dereglărilor stomacale…

Dactilografiat, corectat cele 5 dialoguri: Balaci, Horea, Ţăranu, Beşleagă şi mătuşa Agrepina, cea care zicea că a bocit în filmul „Baltagul”.

3.VII.1994

Astăzi, pe la 11,30, am făcut ultima operaţie întru pregătirea pentru editură a manuscrisului de dialoguri „Prezenţa celuilalt”: 364 de pagini, circa 18 coli. Dacă Iu. Colesnic nu şi-a schimbat decizia, i-l propun pentru editura enciclopediei.

Am recitit „Jurnalul de la Păltiniş”, în care am găsit sfaturi excelente, venite din partea lui Noica. Spre exemplu, el, care nu a avut o familie exemplară, zice: „Dacă aveţi neveste frumoase, este o barbarie să le confiscaţi total. Frumuseţea trebuie să fie la lumină, un bun care se distribuie fără să se împartă. Dacă nu vă lasă ele în pace, anexaţi-le la treaba voastră, daţi-le să traducă, de pildă. Nu depinde decât de voi ca să fiţi bine aşezaţi în viaţă, în istorie, în familie, în cultură”.

Dar, pentru a traduce, madamele trebuie să ştie şi ceva carte, lucru cu care nu se prea pot lăuda multe din consoartele scriitorilor. Apoi ajung degetele de la o mână, pentru a le număra pe cele dintre ele, care au deprins dactilografia. Nu izbutesc. Au ameţeli de cap, şi de…

10.VII.1994

Acum patru zile, mă înţelesesem cu Iu. Colesnic şi, în baza unei mai timpurii conveniri, îi ofer manuscrisul de dialoguri „Prezenţa celuilalt”. Urmează să-i trasăm împreună perspectiva. În măsura în care găsesc şi eu nişte susţinători, zişi sponsori… „Leo, te rog să nu mă grăbeşti… Odată cu venirea lui Mazilu la Departamentul Edituri, suntem într-o stare de suspensie, indecizie. Depinde de remanierile pe care le va pune el la cale”, etc., etc. (Ha! Un poliţist, îl caracterizează pe Mazilu cu: Hămăială.)

Zicem, aproape convinşi, că neamul românesc îndură un blestem ce vine de la Atoatestăpânitor… Nu este exclus… Iar dacă e să se adeverească, totuşi, această tragică supoziţie, nu este exclus ca motivaţia blestemului să ni se tragă încă de la răstignirea lui Hristos… Cine ştie dacă printre cei care l-au condamnat, l-au escortat spre Golgota, l-au ţintuit pe cruce nu a fost şi vreo progenitură daco-romană de pe meleagurile noastre… Pentru că nu o singură dată râvna noastră întru rău cam dă peste margini… O! Ce subiect dramatic. Dar cine îşi poate asuma riscul să-şi pună propriul popor în faţa unei posibile versiuni de legendă etern… nefavorabilă? Sau să propună şi modalitatea, marea jertfă prin care neamul românesc să se poată absolvi de blestem… Concomitent, să nu uităm că nu discutăm decât despre aburul unei foarte vagi ipoteze. În realitate, poate că nu e vorba de niciun fel de blestem, ci doar de un nenoroc provizoriu, cauzat şi de neglijenţa, indiferenţa şi pălăvrăgeala noastră, ca neam, ca istorie încă tulbure. Perfecţionându-ne continuu, avem dreptul la speranţă întru mai bine.

Oho! După ani mulţi, găsesc teoretizat un gând pe care eu (de ce doar eu? Posibil, mai mulţi) la-m avut mai curând ca pe o revelaţie vagă, într-o ipostază artistică, metaforizată, atunci când am alcătuit manuscrisul de poeme „Sâmbătă spre duminică”, poezia ce i-a dat titlu încheindu-se cu versurile: „noaptea spre duminică trăind-o/ ca pe a opta zi/ din săptămână”. În fine, dacă o atare iluminare de moment se poate declanşa într-o infinitate de creiere, iat-o tălmăcită plastic în prefaţa lui Andrei Pleşu la volumul lui Nikolai Berdiaev „Sensul creaţiei” (Humanitas, 1992): „Arta omenească e un act ontologic: adaugă fiinţei lumii fiinţă nouă şi celor şapte zile ale Facerii o perpetuă zi a opta. A fi om, în chip deplin, e de a trăi în extazul celei de-a opta zile, a descoperi mereu ciclul primordial pe care Dumnezeu l-a pecetluit cu odihna sa”.

Apoi, din ceea ce se mai poate afla din cele scrise/ transcrise până aici e că, astăzi, duminică, 10 iulie, citesc ceva şi, la acest moment, ora 12 jumătate, sunt la pagina 12 a prefeţei amintite la cartea lui Berdiaev.