EPPUR SI MUOVE

EVENIMENTE DE CÂNDVA

7.VII.1995

Ultimele numere din „România literară”. Excelente cele trei fascicule ale lui Grigurcu „În apropierea lui Lucian Blaga”.

Marius Tupan îmi solicitase opinii despre întrunirea scriitorilor de la Neptun, pentru „Luceafărul”, iar Ioana Pârvulescu pentru „România literară”. Azi, am revistele. „Luceafărul” îmi dă şi o poză la concisul text „Ţara şi baştina”. În „RL” suntem trei: Vasile Gârneţ şi Aura Christi. Apar într-o poză, în mers, în preajma familiei Balotă (ţineam cale spre Clubul Bazin, unde s-au ţinut şedinţele simpozionului).

Lecturi curente: Şerban Cioculescu, „Amintiri”, Ed. „Eminescu” 1975.

Un sentiment obsedant, emoţionant pentru mine: fără să fi făcut cunoştinţă, oficial-personal, m-am surprins salutat – eu fiind demult gata de a-i saluta! – de către domnii Mircea Horia Simionescu şi Alexandru George. Oameni delicaţi! Dar să mă auto-măgulesc că ar fi fost posibil chiar să mă cunoască, să se fi interesat de umila mea persoană? Fleacuri! Eu însă am toate motivele de a mă dojeni că nu am găsit timpul şi momentul potrivit, pentru a-i ruga să accepte să-mi acorde interviuri. Am sentimentul certitudinii că dânşii ar fi fost mai predispuşi de a conversa, decât dl Balotă sau Nina Cassian. Voi mai avea atare ocazie propice?

(Mda, să încheg chestionarul pentru dl Marino şi să i-l expediez, precum convenisem la vizita pe care i-am făcut-o, împreună cu Arcadie, la Cluj…)

La Neptun – şi reîntâlnirea cu foarte simpaticul mie domn Octavian Paler.

„R. literară” nr. 21-22 din 7-13 iunie dă numele laureaţilor Salonului Naţional de Carte de la Cluj: D. R. Popescu, E. Simion, V. Cristea, A. Pleşu, după care urmează şi… L. Butnaru.

8.VII.1995

Pentru a data unele poeme din volumul pe care îl pregătesc pentru ed. „Eminescu”, scotocesc prin mapele anilor, aflând şi multe lucruri aproape uitate. Astfel, o decupare a poeziei „Negurenii de demult” mă informează că pentru prima dată un text de-al meu a apărut în dreapta Prutului în octombrie 1986 în revista „Convorbiri literare” din Iaşi.

Cu titlu de acoladă între volumul de debut apărut în 1976 şi cel editat în 1993, la poemul „În legătură cu acest eveniment” dau o notă, în care explic că acest text, împreună cu „Elegie disco” (titlul iniţial: „Îndreptăţit e zborul ei”), fuseseră publicate încă în septembrie 1976 în „Tinerimea Moldovei” (scrise însă pe la începutul anului în cauză), numai că, din motive ce nu au depins de mine (ceva suspiciuni, precauţiuni la editură), nu au intrat în primul volum, în care ar fi fost piese de rezistenţă. Sunt poeme reprezentative, care le domină pe multe altele din „Aripă în lumină”. Adică, nu am fost eu chiar atât de inofensiv, cum s-ar fi putut crede…

De altfel, grupajul cu aceste poeme (plus un diptic – „Sărbătorile iernii” – 1. Paparudele ninsorii; 2. Posibilă pânză de Marc Chagal) îi atrăsese atenţia şi colegului leton Leons Briedis care, acum câţiva ani, mă întreba de ce nu am inclus în volume unele poeme de… peste ani îndărăt.

Odată ce astăzi este „ziua uşilor deschise” la arhive, dau şi peste unele din primele noastre autografe, a celor care apăruserăm în colecţia editorială „Debut”. Pe „Piaţa Diolei” Leonida Lari îmi scria: „Bunului meu cunoscut şi coleg de breaslă Leo Butnaru, la ora zilei cea mai nepotrivită, când mi-e mai lene şi mai pustiu în suflet ca niciodată, las ca amintire această carte aşteptată de atâta timp. Cu nedumerire, Leonida”.

Bu-un. Autograful nu este datat, dar presupun că ar fi din toamna anului 1974, pentru că placheta fusese semnată pentru tipar pe 13.IX.1974. O fi fost vreo zi de octombrie călduros, când încă se mai întind pisicile la soare şi L. L. i s-ar fi făcut cu adevărat lene şi niţică lehamite poetică.

Încă nu am dat de prima carte a lui Ion Hadârcă, însă pe cea de-a doua, „Lut ars”, colegul scrie:
             „Leului

Al meului –

Să-i trăiască lutul

Cât va fi Răutul! – 24 al lui Cuptor 1984”.

Parcă nu e rău, chiar dacă Răutul e destul de periclitat. Dar mai trăieşte el…

Pe volumul „Navigator în septembrie” Ilie T. Zegrea scria: „Leule! Urcă pe vasul nostru (nu numai cel imaginar) şi s-o pornim spre Cernăuţi. Porumbul e recoltat, însă… găsim noi ceva. – septembrie 1983, Chişinău”.

(Aici, uneori neastâmpăratul Ilieş, se retro-referă la cazul de la Bănceni, când, vara, l-am vizitat pe Arcadie Suceveanu, şi Ilie se tupila prin porumbiştea încă nu prea înaltă, luând-o spre o adresă a romantismului său de june abulic în plăcerile vieţii.)

Iar pe „Crinul îngândurat” (1986) Ilie spune: „Dragă Leule, m-am întristat că nu te-am găsit la Chişinău acum, în acest octombrie foarte frumos, când am picat şi eu de la Cernăuţi cu acest crin îngândurat. – 10.10.86”. (Cartea a apărut la Ujgorod, ed. „Carpati”.)

În 1985, pe volumul „Zugravul anonim, N. Dabija zugro-caligrafia: „Lui Leo Butnaru, colegului de generaţie, inima căruia o simt bătând alături, în ritm de poem de dragoste de oameni – acest însemn pe o carte despre noi cei de ieri şi de azi. – 28.VIII.1985”.

Şi atâtea alte ecouri răvăşitoare de tinereţe deja…

9.VII.1995

Deci (virgulă – remarcă hazoasă, nu?), azi, duminică, pe data indicată mai sus (cui i-ar trebui atâta precizie?) am dactilografiat şi Cuprinsul pentru volumul de autor cu tentă antologică „Iluzia necesară”, pe care Nelu Oancea mi l-a solicitat pentru colecţia „Poeţi români contemporani”, ed. Eminescu. Purced la numerotarea filelor manuscrisului, rămânând cu gândul de a găsi ocazia propice să expediez mapa. Doamne ajută!

O ÎNTREBARE, UN RĂSPUNS

CE VĂ AMUZĂ?

Jurnal de Chişinău: – Vremurile sunt teribile, dar trebuie, totuşi, să râdem, aşa cum spun şi susţinătorii regretaţilor caricaturişti de la „Charlie Hebdo”. Ce vă amuză pe Dvs.? Spuneţi-ne şi noua, sa râdem măcar un pic.

Leo Butnaru: – De obicei, omul care iese cu bine dintr-o grea încercare, are o poftă irezistibilă de a râde. Posibil, e şi cazul meu. Acum un timp, am fost supus unei intervenţii chirurgicale şi am avut nevoie de donaţia de sânge a 5-6 oameni. Unii colegi scriitori s-au arătat gata de a mă ajuta, astfel că, graţie generozităţii lor, azi pot mărturisi-scrie inclusiv aceste lucruri. Iar odată ce în ispita redacţiei este invocată revista „Charlie Hebdo”, îmi amintesc un banc ce ar veni, parcă, la temă.

Se spune că un şeic, cu o grupa rara de sânge, avea nevoie de o transfuzie. Compatibil cu el, l-au găsit doar pe Iţic care a fost rugat să-i dea sânge arabului.
Iţic se duce la Rabi şi-l întreabă ce sa facă, iar acesta îi spune:

– Poţi să-i dai sânge, este şi el om, îţi ajuţi un semen…

Împăcat cu sine şi cu Cel de Sus, Iţic îi oferă sânge şeicului, iar acesta, recunoscător, îi face binefăcătorului său cadou o casa cu piscină şi o maşina luxoasă.

După un timp, şeicul iar are nevoie de sânge şi Iţic este solicitat din nou. Acesta iar se sfătuieşte cu Rabi care îi dă dezlegarea pentru a-l ajuta pe arab.

După a doua transfuzie, şeicul îi trimite lui Iţic o sticlă de vin scump şi un buchet imens de flori. Iţic începe să fie cam nedumerit dar… făcuse o faptă bună: salvase un om.

După a treia transfuzie, Iţic primeşte doar o scrisoare de mulţumire.

Supărat, se duce la Rabi şi îi povesteşte ce a primit prima şi a doua oara, fiind total nemulţumit doar de scrisoare…

La care Rabi îi spune:

– Vezi, deja şeicul a început să aibă sângele nostru!

…Astfel că şi eu sunt în aşteptare să văd cum va lucra în mine sângele donat de prietenii mei binefăcători cărora le sunt adânc recunoscător şi le urez sănătate, voie bună, zâmbete luminoase. Mai pot spune că, în aşteptarea efectului transfuziilor, nu am emoţii adumbrite, ştiindu-mi binefăcătorii generoşi, oameni cu inimă mare.

DACĂ VA FI O NOAPTE SENINĂ, PRIVIŢI BOLTA CEREASCĂ. SIGUR, DE MULTĂ VREME NU AŢI VĂZUT CLIPOCITUL STELELOR...

CALMAŢI-VĂ, MÂNGÂIND...

FUMUL ŢĂRII...

               Bunului patriot şi fumul ţării sale i se pare dulce şi mirositor...

                                                                                                            Constantin Stamati

 Ideea, metafora despre „fumul patriei” se toarce încă de la Homer, care, în „Odiseea” (cântul I, 56-58) spune că Odiseu era gata să moară, dar „să vadă măcar fumul care se înalţă pe ţărmurile natale”, bineînţeles – în Ithaca. Peste nouă secole, ideea e preluată de Ovidiu în „Scrisori de la Pontus Euxinus” („Ponticele”), ţărm de pe care visa să vadă „fumul vetrei părinteşti”, deoarece „pământul natal atrage omul, cucerindu-l cu o inexprimabilă dulceaţă şi nu-l lasă să-l uite”. Se presupune că chiar din versul ovidian vine proverbul latin Dulcis fumus patriae.

Iar Constantin Stamati (1786– 1869) a preluat acest vers (în „Dorul de Patrie”) din poemul lui Gavrila Derjavin (1743–186) „Arfa” (И дым отечества нам сладок и приятен), de altfel citat şi de A. Griboedov (1795–1829) în celebra sa piesă „Prea multă minte strică”.

Cine a fost pe la Orheiul Vechi îşi aminteşte, nu?

SCRIITORI LA COTROCENI

7.VII.1995

Trec pe la spitalul municipal nr. 2 să o vizitez pe Zinovia. Urc la etajul 3, la Ludmila Vieru. În hol, îl întâlnesc pe medicul Viorel Botnaru, cu care am făcut cunoştinţă la incredibila plecare dincolo a lui Nicolae Vieru. Dar vine vorba de o altă dramă cumplită. Viorel mă întreabă:

–  Îl cunoşti pe Stihi? 

–  Ilarion, regizorul de teatru?

–  Da.

–  Fireşte, îl cunosc.

–  Chiar în aceste clipe moare aici, la noi…

–  Doamne, păzeşte! Ce are?

–  Insuficienţă renală. Blocajul rinichilor care nu mai funcţionează…

La Ludmila în birou intră o doamnă blondă, plânsă. Mi se spune că e soţia lui Ilarion. Fosta. Divorţaseră. Va veni şi o altă fiinţă feminină? Nu, nu se ştie dacă a mai fost căsătorit. Doamna vorbeşte ruseşte. Ludmila o sfătuieşte să-i telefoneze fiului, să vină, poate că-şi prinde tatăl încă în viaţă. Aflu că fiul lor, al divorţaţilor, îşi face studiile la Bucureşti.

Pe Ilarion Stihi l-am cunoscut mai îndeaproape după ce a montat spectacolul „Pepi Cioraplung”. Ne vedeam serile la Teatrul Naţional. Discutam, ne împărtăşeam necazurile. Probabil şi bucuriile. Era un om foarte liniştit, de un bun simţ evident… Dumnezeu să-l salveze sau să-l ierte.

De la Neptun, de la întrunirea scriitorilor, cu invitaţii personale, din  partea Preşedintelui, tipărite „tipicar” şi caligrafiate cu gravitate în partea numelui şi prenumelui, preîntâmpinaţi că trebuie să ne prezentăm în ţinută sobră, îmbarcaţi în două autocare, suntem transportaţi la Cotroceni la recepţia oferită de dl Ion Ilescu.

Cu două zile înainte, în autocarul ce ne ducea spre Deltă, Nicolae Breban şi Dumitru Ţepeneag atinseseră problema prezentării-neprezentării la Preşedinte şi ce ar fi cazul să-i spună, ba chiar anumite lucruri să i le ceară în mod imperativ; primul zicea că va merge, al doilea – că nu, şi nici nu a venit la Cotroceni.  

Ei bine, l-am invocat pe dl Nicolae Breban, deoarece, după multe minute de când a apărut în incintă şi dl Ion Iliescu, întâlnindu-se scriitorul cu politicianul, s-au prins într-un dialog aproape grav, din când în când „haşurat” pe orizontală de zâmbetul, totdeauna larg, al preşedintelui şi echilibrat de puţin hirsuta expresie de pe chipul prozatorului. Eu, Serafim Saka – eram la doi-trei paşi distanţă de convorbitorii amintiţi, mai spre trepte, ba chiar lângă treptele ce duc în sala de concert. Mihai Cimpoi mă prezintă doamnei Dorli Blaga. Printre literaţii în aşteptare zig-za-ga un cameraman TV, apoi un fotograf sau doi, dar, ca din senin, în faţa mea, la doi-trei paşi distanţă, se postează drept şi cu aer de expresie abătută spre scârbit lunganul Florin Iaru, adresându-mi-se cu voce tare, care întoarse spre noi mai multe capete: „Leo, noi nu putem rămâne aici!” Privesc la el şi văd că la cămaşa sa albă nu are cravată şi, naivul de mine, îmi spun că, vede-se, nu putea rămâne la recepţie din cauza ţinutei sale „ne-sobre”. Bine, dar eu? Eu sunt la cravată cu ac şi lănţişor. Chiar dacă nu port sacou, pentru că e prea cald,  arăt – mi-a spus chiar Val. Tăzlăuanu – destul de „sobru-oficial”. Aşadar, niţel cam bleg, mai privesc spre Florin, mai fac ochii roată în jur, până văd că spre preşedinte se îndreaptă cam obezul, cam transpiratul poet israelian de expresie română Shaul Carmel, care a vorbit atât de solemn-expresiv-emotiv despre semnificaţia cuvântului românesc păsure… Ce mai, avea simpatia noastră colegul din Tel-Aviv care, în acele clipe, s-a apropiat la doi paşi de dl Iliescu şi, exaltat, emoţionat, i-a spus: „Domnule preşedinte, noi nu vrem să jignim România, noi respectăm şi iubim această ţară, dar nu putem rămâne aici”. Preşedintele ridică ochii oarecum peste capetele noastre, privind… da, întorc şi eu capul, pentru ca, la spatele meu, pe scări, să-l văd pe C. V. Tudor, în costum alb, cu ochelari negri, cu mâinile la spate, într-o poză de aşteptare a ceea ce ar putea urma. Shaul cu Florin îi mai spun ceva preşedintelui, din care înţeleg că dânşii protestează contra prezenţei  „antisemitului CVT”, iar acesta coboară de pe scări, la un pas de mine, se opreşte la un pas în spatele lui Carmel, aşteptând ca acesta să-şi termine tirada. Preşedintele îi spune oaspetelui israelit că dl CVT e senator şi el nu-i poate interzice accesul la Cotroceni. Dar nu mai mult. Preşedintele nu vrea să spună şi alte cuvinte. Shaul cu Florin se retrag, în timp ce CVT zice: „Ce s-a întâmplat, dle preşedinte? Din contra, eu am crezut să-i întind o mână, că poate facem o punte de legătură…” Preşedintele tace. Uimitor, dar tace şi arogantul CVT. Shaul, Florin, Ulici şi încă cineva – se retrag.

Noi asistăm la un concert de scurtă durată, dar de înaltă calitate. Apoi – sala de recepţie. Peste vreo oră, sau poate ceva mai puţin, reapar Ulici, Iaru, Carmel cu soţia sa născută la Riga. Înţelegem că între timp au tratat cu preşedintele. CVT plecase. Noi profităm de generozitatea culinară a Palatului de la Cotroceni. Sigur, dl Iliescu n-a prea fost cavaler, invitând scriitori care nu prea sunt înghiţiţi de alţi scriitori… Ion Brad, Mihai Ungheanu, Emanuel Valeriu, Tatulici, alţii… Cine poate şti cum s-a făcut regia prealabilă, de protocol în culisele recepţiei?… Dar…

În fine, peste vreo două ore, aflăm că CVT a fugit repejor la televiziune şi i-a batjocorit pe neptunişti… În zilele următoare, urmează un scandal în presa culturală. Uniunea Scriitorilor l-a acţionat pe CVT în judecată, pentru injurii, calomnii etc. Aşa a fost…

(Aha, sau – încă ceva: dl Iliescu, însoţit de Mărgineanu, noul ministru al culturii, s-a întreţinut ceva timp în anturajul grupului pruto-nistrean…)

Intenţionam să-i iau un interviu Ninei Cassian. Dar, a doua zi după călătoria în Deltă, poeta… nu mai are voce! „Mi s-a  rupt”, zice abia auzit. O rog ca, atunci când îi revine glasul, să-mi spună. Însă la recepţia de la preşedinţie dânsa mă mustră: „Ai zis că-mi iei un interviu, dar nu te-ai ţinut de cuvânt”. Eu: „Doamnă Cassian, Doamne fereşte, parcă era problema lipsei de voce, vă rugasem, dacă vă revine…” Etc. Rămânem neclarificaţi. Iar când l-am solicitat pe Dumitru Ţepeneag, a acceptat, dar să-i dau chestionarul scris. N-am reuşit să-l elaborez… Ocrotit de soţie, Nicolae Balotă aşa şi nu a găsit timpul necesar şi potrivit ca să discutăm, cum ne propusesem.

Ei bine, am două dialoguri consistente cu Nicolae Breban şi Adam Puslojić. Plus volubilul, pigmentatul cu umor interviu cu maestrul fotograf Vasile Blendea.