miercuri, 11 februarie 2015

POEME / Nr. 12, 2014




                                                        Leo BUTNARU

Sus

Pe culmile Parnasului
ca şi pe culmile disperării – zeii
muzele
gheaţa

şi o concentraţie de poezie în sânge
depăşind nivelul
compatibil cu viaţa…

16.IX.2013

Tropicul Cancerului

Mă visam prin locuri unde nu am fost niciodată
de ghid sigur însă având poezia
ca pe un spirit pur al lui Ovidiu. Eram cam
prin locul unde printre umbre lungi de palmieri
ca printre degete curge
curentul şi undele oceanului
pe unde
cu câteva zeci de paşi mai departe de ţărm
atârnă abundent cartofii aerieni ai arborilor kiwi
pe sub care
din vreme în vreme apare
târâtoarea liană a vreunei şarpe
modificând arhitectura prafului
astfel în mintea mea
împreunându-se arhitectura copacilor cu
arhitectura prafului
şi arhitectura sonoră a psalmului: Veniţi fraţilor
să vedem ţărâna şi praful din care am fost zidiţi.

Aleluia!

29.V.2014

Rocada. Nimic nou

Lumea îşi revizuieşte drastic măsurile,
Face rocadă tristeţea cu bucuria;
Ce era mic – devine, mare, cât stelele,
La Barcelona Messi devine Messia.

Proverbe, filosofie ajung mai nimic,
Totul înseamnă creierul cât firul de mac;
Face rocadă uriaşul cu un pitic,
Etaloanele sunt demascate, se desfac.

…Nimic nou. Revizuirile se repetă.
Răbdare şi tutun. Ba nu – marijuana
Pe care ţi-o-ntinde moartea, târfă cochetă.

Pădurile deja cresc în formă de cruce,
Palma Lui Dumnezeu îşi redeschide rana
Şi ce era râvnit – se-ntoarnă şi se duce.

11.IV.2014

vineri, 6 februarie 2015

EPPUR SI MUOVE



EVENIMENTE DE CÂNDVA



7.VII.1995

Ultimele numere din „România literară”. Excelente cele trei fascicule ale lui Grigurcu „În apropierea lui Lucian Blaga”.
Marius Tupan îmi solicitase opinii despre întrunirea scriitorilor de la Neptun, pentru „Luceafărul”, iar Ioana Pârvulescu pentru „România literară”. Azi, am revistele. „Luceafărul” îmi dă şi o poză la concisul text „Ţara şi baştina”. În „RL” suntem trei: Vasile Gârneţ şi Aura Christi. Apar într-o poză, în mers, în preajma familiei Balotă (ţineam cale spre Clubul Bazin, unde s-au ţinut şedinţele simpozionului).

Lecturi curente: Şerban Cioculescu, „Amintiri”, Ed. „Eminescu” 1975.

Un sentiment obsedant, emoţionant pentru mine: fără să fi făcut cunoştinţă, oficial-personal, m-am surprins salutat – eu fiind demult gata de a-i saluta! – de către domnii Mircea Horia Simionescu şi Alexandru George. Oameni delicaţi! Dar să mă auto-măgulesc că ar fi fost posibil chiar să mă cunoască, să se fi interesat de umila mea persoană? Fleacuri! Eu însă am toate motivele de a mă dojeni că nu am găsit timpul şi momentul potrivit, pentru a-i ruga să accepte să-mi acorde interviuri. Am sentimentul certitudinii că dânşii ar fi fost mai predispuşi de a conversa, decât dl Balotă sau Nina Cassian. Voi mai avea atare ocazie propice?
(Mda, să încheg chestionarul pentru dl Marino şi să i-l expediez, precum convenisem la vizita pe care i-am făcut-o, împreună cu Arcadie, la Cluj…)
La Neptun – şi reîntâlnirea cu foarte simpaticul mie domn Octavian Paler.

„R. literară” nr. 21-22 din 7-13 iunie dă numele laureaţilor Salonului Naţional de Carte de la Cluj: D. R. Popescu, E. Simion, V. Cristea, A. Pleşu, după care urmează şi… L. Butnaru.

8.VII.1995

Pentru a data unele poeme din volumul pe care îl pregătesc pentru ed. „Eminescu”, scotocesc prin mapele anilor, aflând şi multe lucruri aproape uitate. Astfel, o decupare a poeziei „Negurenii de demult” mă informează că pentru prima dată un text de-al meu a apărut în dreapta Prutului în octombrie 1986 în revista „Convorbiri literare” din Iaşi.
Cu titlu de acoladă între volumul de debut apărut în 1976 şi cel editat în 1993, la poemul „În legătură cu acest eveniment” dau o notă, în care explic că acest text, împreună cu „Elegie disco” (titlul iniţial: „Îndreptăţit e zborul ei”), fuseseră publicate încă în septembrie 1976 în „Tinerimea Moldovei” (scrise însă pe la începutul anului în cauză), numai că, din motive ce nu au depins de mine (ceva suspiciuni, precauţiuni la editură), nu au intrat în primul volum, în care ar fi fost piese de rezistenţă. Sunt poeme reprezentative, care le domină pe multe altele din „Aripă în lumină”. Adică, nu am fost eu chiar atât de inofensiv, cum s-ar fi putut crede…
De altfel, grupajul cu aceste poeme (plus un diptic – „Sărbătorile iernii” – 1. Paparudele ninsorii; 2. Posibilă pânză de Marc Chagal) îi atrăsese atenţia şi colegului leton Leons Briedis care, acum câţiva ani, mă întreba de ce nu am inclus în volume unele poeme de… peste ani îndărăt.

Odată ce astăzi este „ziua uşilor deschise” la arhive, dau şi peste unele din primele noastre autografe, a celor care apăruserăm în colecţia editorială „Debut”. Pe „Piaţa Diolei” Leonida Lari îmi scria: „Bunului meu cunoscut şi coleg de breaslă Leo Butnaru, la ora zilei cea mai nepotrivită, când mi-e mai lene şi mai pustiu în suflet ca niciodată, las ca amintire această carte aşteptată de atâta timp. Cu nedumerire, Leonida”.
Bu-un. Autograful nu este datat, dar presupun că ar fi din toamna anului 1974, pentru că placheta fusese semnată pentru tipar pe 13.IX.1974. O fi fost vreo zi de octombrie călduros, când încă se mai întind pisicile la soare şi L. L. i s-ar fi făcut cu adevărat lene şi niţică lehamite poetică.
Încă nu am dat de prima carte a lui Ion Hadârcă, însă pe cea de-a doua, „Lut ars”, colegul scrie:
             „Leului
Al meului –
Să-i trăiască lutul
Cât va fi Răutul! – 24 al lui Cuptor 1984”.
Parcă nu e rău, chiar dacă Răutul e destul de periclitat. Dar mai trăieşte el…
Pe volumul „Navigator în septembrie” Ilie T. Zegrea scria: „Leule! Urcă pe vasul nostru (nu numai cel imaginar) şi s-o pornim spre Cernăuţi. Porumbul e recoltat, însă… găsim noi ceva. – septembrie 1983, Chişinău”.
(Aici, uneori neastâmpăratul Ilieş, se retro-referă la cazul de la Bănceni, când, vara, l-am vizitat pe Arcadie Suceveanu, şi Ilie se tupila prin porumbiştea încă nu prea înaltă, luând-o spre o adresă a romantismului său de june abulic în plăcerile vieţii.)
Iar pe „Crinul îngândurat” (1986) Ilie spune: „Dragă Leule, m-am întristat că nu te-am găsit la Chişinău acum, în acest octombrie foarte frumos, când am picat şi eu de la Cernăuţi cu acest crin îngândurat. – 10.10.86”. (Cartea a apărut la Ujgorod, ed. „Carpati”.)
În 1985, pe volumul „Zugravul anonim, N. Dabija zugro-caligrafia: „Lui Leo Butnaru, colegului de generaţie, inima căruia o simt bătând alături, în ritm de poem de dragoste de oameni – acest însemn pe o carte despre noi cei de ieri şi de azi. – 28.VIII.1985”.
Şi atâtea alte ecouri răvăşitoare de tinereţe deja…

9.VII.1995


Deci (virgulă – remarcă hazoasă, nu?), azi, duminică, pe data indicată mai sus (cui i-ar trebui atâta precizie?) am dactilografiat şi Cuprinsul pentru volumul de autor cu tentă antologică „Iluzia necesară”, pe care Nelu Oancea mi l-a solicitat pentru colecţia „Poeţi români contemporani”, ed. Eminescu. Purced la numerotarea filelor manuscrisului, rămânând cu gândul de a găsi ocazia propice să expediez mapa. Doamne ajută!

miercuri, 4 februarie 2015

O ÎNTREBARE, UN RĂSPUNS



CE VĂ AMUZĂ?

Jurnal de Chişinău: – Vremurile sunt teribile, dar trebuie, totuşi, să râdem, aşa cum spun şi susţinătorii regretaţilor caricaturişti de la „Charlie Hebdo”. Ce vă amuză pe Dvs.? Spuneţi-ne şi noua, sa râdem măcar un pic.

Leo Butnaru: – De obicei, omul care iese cu bine dintr-o grea încercare, are o poftă irezistibilă de a râde. Posibil, e şi cazul meu. Acum un timp, am fost supus unei intervenţii chirurgicale şi am avut nevoie de donaţia de sânge a 5-6 oameni. Unii colegi scriitori s-au arătat gata de a mă ajuta, astfel că, graţie generozităţii lor, azi pot mărturisi-scrie inclusiv aceste lucruri. Iar odată ce în ispita redacţiei este invocată revista „Charlie Hebdo”, îmi amintesc un banc ce ar veni, parcă, la temă.
Se spune că un şeic, cu o grupa rara de sânge, avea nevoie de o transfuzie. Compatibil cu el, l-au găsit doar pe Iţic care a fost rugat să-i dea sânge arabului.
Iţic se duce la Rabi şi-l întreabă ce sa facă, iar acesta îi spune:
– Poţi să-i dai sânge, este şi el om, îţi ajuţi un semen…
Împăcat cu sine şi cu Cel de Sus, Iţic îi oferă sânge şeicului, iar acesta, recunoscător, îi face binefăcătorului său cadou o casa cu piscină şi o maşina luxoasă.
După un timp, şeicul iar are nevoie de sânge şi Iţic este solicitat din nou. Acesta iar se sfătuieşte cu Rabi care îi dă dezlegarea pentru a-l ajuta pe arab.
După a doua transfuzie, şeicul îi trimite lui Iţic o sticlă de vin scump şi un buchet imens de flori. Iţic începe să fie cam nedumerit dar… făcuse o faptă bună: salvase un om.
După a treia transfuzie, Iţic primeşte doar o scrisoare de mulţumire.
Supărat, se duce la Rabi şi îi povesteşte ce a primit prima şi a doua oara, fiind total nemulţumit doar de scrisoare…
La care Rabi îi spune:
– Vezi, deja şeicul a început să aibă sângele nostru!

…Astfel că şi eu sunt în aşteptare să văd cum va lucra în mine sângele donat de prietenii mei binefăcători cărora le sunt adânc recunoscător şi le urez sănătate, voie bună, zâmbete luminoase. Mai pot spune că, în aşteptarea efectului transfuziilor, nu am emoţii adumbrite, ştiindu-mi binefăcătorii generoşi, oameni cu inimă mare.

sâmbătă, 31 ianuarie 2015

FUMUL ŢĂRII...

               Bunului patriot şi fumul ţării sale i se pare dulce şi mirositor...
                                                                                                            Constantin Stamati


 Ideea, metafora despre „fumul patriei” se toarce încă de la Homer, care, în „Odiseea” (cântul I, 56-58) spune că Odiseu era gata să moară, dar „să vadă măcar fumul care se înalţă pe ţărmurile natale”, bineînţeles – în Ithaca. Peste nouă secole, ideea e preluată de Ovidiu în „Scrisori de la Pontus Euxinus” („Ponticele), ţărm de pe care visa să vadă „fumul vetrei părinteşti”, deoarece „pământul natal atrage omul, cucerindu-l cu o inexprimabilă dulceaţă şi nu-l lasă să-l uite”. Se presupune că chiar din versul ovidian vine proverbul latin Dulcis fumus patriae.
Iar Constantin Stamati (1786– 1869) a preluat acest vers (în „Dorul de Patrie”) din poemul lui Gavrila Derjavin (1743–186) „Arfa” (И дым отечества нам сладок и приятен)de altfel citat şi de A. Griboedov (1795–1829) în celebra sa piesă „Prea multă minte strică”.


Cine a fost pe la Orheiul Vechi îşi aminteşte, nu?