AMBUTEIAJUL ŞI CNEAZUL MÎŞKIN

Nr. 4/ 2015

          Poezia română de dincolo de graniţe a fost prea puţin recuperată, în deceniile din urmă, pusă în coerenţă cu ceea ce ar însemna valoarea poeziei româneşti care se manifestă în ţară. Chiar Nicolae Manolescu, în mult discutata sa “Istorie…”, nu ia în discuţie/ seamă literatura română din Basarabia, de exemplu, considerînd că nu a intrat suficient în conştiinţe, că nu este suficient de matură, de pregnantă, că decantarea trebuie să se producă pe loc, acasă, în spaţiul în care s-a manifestat şi la un moment dat să fie preluate doar vîrfurile rezultate, unanim acceptate. Dacă luăm, însă, de bună aserţiunea lui Nichita Stănescu, cum că patria română ţine cît se întinde şi se manifestă limba română, avem o patrie mult mai bogată, cu valori care pot intra fără discuţie în patrimoniul nostru. Dincolo de asta, dacă unei populaţii care se manifestă româneşte şi se revendică de la aceeaşi istorie şi de la aceeaşi cultură, plus/ minus influenţele provocate de istorie, îi iei pîrghia culturală, o condamni la aneantizare. Mai mult, o limbă şi o colectivitate se manifestă după reguli proprii, chiar şi triburile cele mai izolate produc cultură, rituri, cîntece, poezii dintr-o pornire autarhică, de rostuire a colectivităţii. Evident că nu e cazul Moldovei de peste Prut, un stat fondat pe “o vatră românească”, creat la intersecţia unor culturi dar şi a unor conflicte istorice. Natura şi identitatea unei culturi sînt date, indiscutabil, de către artiştii săi, scriitorii sînt cei care semnează certificatul de identitate al unui popor cu fiecare manifestare publică. Oricît de mult ar discuta, cu armele pe masă chiar, oamenii politici, limba şi cultura sînt elementele care definesc o naţie, îi dau numele. Identitatea iese, pînă la urmă, în orice context istoric, ca iarba cu piatra în gură. Muzele tac cînd zăngănesc armele, dar asta nu înseamnă că îşi pierd graiul sau raţiunea.

          Spun toate acestea ca preambul la o carte semnată de unul dintre cei mai importanţi scriitori români care se manifestă în spaţiul numit (arbitrar) Republica Moldova, e vorba de Leo Butnaru. Prezent în România, la multe manifestări publice, literare, în tot felul de comitete şi comisii, de multe ori doar ca să fie procent de reprezentare a scriitorilor de peste Prut, Leo Butnaru are în spate o operă densă, poezie, proză, eseu, publicistică literară, traduceri. Lui îi datorăm traducerea în româneşte a avangardei ruse dar şi a celei din spaţiul ex-sovietic, antologii de autor din opera unor scriitori importanţi precum Velimir Hlebnikov, Vladimir Maiakovski, Marina Ţvetaeva, Veaceslav Kuprianov, Leons Briedis (Letonia) ş.a. Din păcate, într-o lume aflată într-un accentuat proces de analfabetizare, neatentă la valoare şi la manifestările culturii în spaţiul public, Leo Butnaru trece, în accepţia generală, „în ţară”, drept unul sau „încă unul” dintre poeţii români din Basarabia. După ce i-am citit cîteva cărţi, în ultima vreme, am realizat dimensiunea unui poet cu un registru unic, aflat la confluenţa cîtorva culturi, care a preluat benefic energie din spaţii extrem de dinamice şi care are un discurs care se încadrează perfect literaturii române de azi. 

ZIUA BIBLIOTECARULUI, ZIUA BIBLIOTECII

                                    Vasile ROMANCIUC

BIBLIOTECILE

            Lui Leo Butnaru

Aici vine sufletul

să se bucure, gândul

să muncească, vederea

să împrumute lumină

aici, în această oază

împuţinând deşertul

şi deşertăciunea,

înmulţind iubirea, speranţele

*   *   *

dacă n-ar fi, nu s-ar povesti,

dar este:

timpul dinlăuntrul unei biblioteci

este altul decât cel din afara ei

aici, într-o zi, creşti cât alţii, din afară,

într-un an, înr-un veac, într-o viaţă,

aici este

tinereţe fără bătrâneţe

şi viaţă fără de moarte

*   *   *

biblioteci – teci

pentru săbiile ascuţite

ale spiritului,

pentru săbiile neruginitoare

ale cuvântului –

aşa ar fi zis Alexandru Macedon

după ce a văzut în vis

viitoarea Bibliotecă

din viitorul oraş Alexandria

POEŢI DIN MOLDOVA TRADUŞI ÎN TATARSTAN

În capitala Tatarstanului, Kazan, a apărut florilegiul de poeme Din sens opus (cu o prefaţă de Mircea V. Ciobanu), ce reprezintă o selecţie antologică din creaţia a 13 autori din Moldova. Editor este Fondul de Cultură „Kanafer” (astfel în limba tătară se numeşte liliacul), redactori fiind Lilya Gazizova şi Ilmar Şarifullin, realizarea grafică aparţinând tinerei pictoriţe Siuiumbike Savelieva. Traducerile sunt semnate de Rais Tuhfatullin, Habir Ibraghim, Ilsiiar Iksanova, Ruzal Muhametşin, Rkail Zaidulla, Ayrat Galimzianov, Rustem Zakuan şi Liaisan Perevedenţeva. Cartea va fi prezentată în cadrul Festivalului „Primăvara Europeană a Poeţilor” (Chişinău, 6-9 mai) de Lilya Gazizova şi Leo Butnaru, autorii acestui proiect literar transfrontalier.

DIN AVANGARDA RUSĂ: NIKOLAI ZABOLOŢKI

CHIPUL CALULUI

Animalele nu dorm. În întuneric

Ele pentru lume-s zid puternic.

Cu coarne netede foşneşte-n paie

Capul povârnit al vacii.

Desfăcând strămilenare fălci,

El îşi înghesuie fruntea de piatră

Şi iată că pelticii ochi

Se rotesc anevoios în cercuri.

Minunat e chipul calului, deştept.

El aude vorba frunzişului şi-a pietrei.

Este atent! Pricepe ce e urletul de fiară

Şi-n bătrâne crânguri trilul privighetorii.

Ştiind atâtea – tot, s-ar putea spune, –

Cui i-ar povesti el despre

Fascinantele sale vedenii?

Adâncă-i noaptea. Pe întunecata boltă

Răsar combinaţiuni stelare.

Şi calul stă precum un cavaler la post,

Prin părul scurt îi joacă vântul,

Ochii îi ard ca două lumi imense

Şi coama i se aşterne ca brocardul împărătesc.

Şi dacă omul ar vedea

Fermecatul chip al calului,

El şi-ar smulge neputincioasa limbă

Şi calului i-ar da-o. Cu adevărat e vrednic

Să aibă limbă vorbitoare calul fermecat!

Noi i-am auzi cuvintele, le-am descifra.

Cuvinte mari, asemeni merelor. Dense,

Precum mierea şi laptele bătut.

Cuvinte ce se-nfig ca flacăra

Şi, ajungând în suflet, cum focul în colibă,

Luminează interiorul sărăcăcios.

Cuvintele care nu mor şi despre care

Noi cântecele ni le potrivim.

Dar iată grajdul se goli, este pustiu.

Copacii de asemenea s-au răzleţit,

Zgârcita dimineaţă munţii i-a înfăşat,

Pentru muncă ogoarele deschizând.

Şi calul într-o cuşcă din hulube,

Trăgând la o trăsură cu coviltir,

Cu ochi docili priveşte

În tainica şi nemişcata lume.

(1926)

LA PIAŢĂ

Împodobită cu flori şi oale ornamentate

Bătrâna piaţă şi-a deschis porţile.

Aici muierile-s grăsane, ca butiile, zău,

Şalurile li-s de-o rară frumuseţe,

Şi castraveţii, precum uriaşii,

Plutesc exemplar în căzi cu apă,

Scrumbiile îşi scânteiază săbii,

Au ochi mărunţi şi ascultători.

Dar iată, despicate de cuţit,

Ele se unduiesc ca şarpele.

Şi carnea, din vrerea toporului,

Stă ca o breşă roş-stacojie,

Şi cârnatul cu sângeriul maţ

Pluteşte-n grăsimea unei tigăi strâmbe,

Şi-n preajma lui un câine creţ

Adulmecă văzduhul cu nasu-i de post,

Şi fălcile-s deschise, precum uşa,

Şi capul e ca un blid barosan,

Şi merg picioarele sigur, exact,

Uşor şi lent la mijloc îndoindu-se.

Dar ce-o fi asta? Cu un regret pe chip,

El se opri aşa, la întâmplare,

Şi lacrimile, ca boabele de struguri,

Din ochi i se împrăştie-n văzduh.

Infirmii s-au aliniat cuminţi.

Unul din ei chiar cântă la chitară.

Altul doar cu un ciot din ce i-a fost piciorul

Şi-un frate-al său, poate că nu-atât de păgubos,

E cel ce-l întreţine. Iar

Peste ciotul cela proteza butucănoasă

E ca o garafă albaneză.

Un altul îşi arată un sfert de braţ,

Cu el se laudă, îl flutură,

Un deget şi-a scrântit, prosteşte,

Şi degeţelul ţipă precum o cârtiţă,

Şi trosni osul la încheietură

Şi faţa şi mai şi se schimonosi.

Iar cel de-al treilea, mustaţa răsucindu-şi,

O face pe eroul temerar.

Peste el în ore de bazar

Muştele cărnoase roiesc-întunecime.

Într-un lighean cu roţi se mişcă, bietul,

Între dinţi ţinând un frâu ca un ghidon;

Într-un mormânţel braţele i se usucă,

Într-un pârâiaş picioarele îi dorm.

Din tot ce i-a rămas ăstui erou

E doar capul sprijinit pe burtă

Şi încă gura, mare, precum o manivelă,

Cu care să-şi ghideze mersul printre tarabe.

Iată o băborniţă cu ochiul nemişcat

Stă pe scăunelul ei însingurat

Şi cărţulia-n fermecate găurele

(Pentru degete, iubită soră)

Cântă cinovnicii puterii

Şi laba-i ageră la degete.

Iar primprejur – cântarele, ca Magelanii,

Zdrenţele untului, untura iubirii,

Monştri, ca momâile de piatră-n stepă,

În sângele dens calculat

Şi zdrăngănit de chitară rugătoare

Şi pline-s şepcile, ca tiarele,

Cu gologani mărunţi de-aramă. Nu e departe

Clipa când în periculoasă gaură

El şi ea – el beat, roşu de rebegeală,

Spumegându-şi vinul,

Fără mâini, umflat, şi ea –

Vidmă oarbă – drăguţ vor dănţui

În minunatul dans de capricorn,

Încât chiar căpriorii vor trosni

Şi vor sări scântei de sub călcâie!

Şi felinarul va urla precum hârciogul.

(1927)

*     *     *

În mijloc de panou prins în caldarâm

El văzu la picioare

Floare de acuarelă

Cu petalele pe moarte.

Ea stătea nemişcată

În albul zilei amurg,

Ca şi chipul tău oglindit

În sufletul meu, departe.

BLOG ŞI BLOGGER

                                   AVANPREMIERA UNUI INTERVIU
                                                           (fragment)

Gellu Dorian.  - Care este diferenţa între receptarea scriitorului de blog şi cea a scriitorului pe hârtie? Deşi este clar care este, cum o percepi tu, care eşti un blogger activ, consecvent? Satisfacţia este aceeaşi?

Leo Butnaru. – Parcă ar mai persista impresia că blogul nu ar însemna ceva (chiar) serios, cu atât mai mult – temeinic. Poate şi din considerentul că sunt rare cazurile scriitorilor de blog, care plasează în spaţiul virtual nu orice le vine în minte, ci lucruri serioase, de literatură, exegetică, eseistică, poate şi de filozofie. Sunt puţine şi persoanele care ştiu că unii dintre cei mai… serioşi oameni ai planetei, matematicieni de un prestigiu indiscutabil ca personalităţi unice, îşi au bloguri în care îşi publică uluitoarele, uneori, descoperiri. Cel mai jos-pălăria! exemplu îl oferă matematicianul japonez Mochizuki care, în august 2012, a postat pe blog 4 articole ştiinţifice despre noile sale descoperiri în teoria numerelor, care până astăzi, chiar dacă rămân oarecum într-un con de umbră pentru cei mulţi, întreţin spiritul polemic sau colocvial-ştiinţific. La rândul lor, alţi doi matematicieni celebri, tot pe bloguri personale, opinează despre teoriile colegului lor japonez. Este vorba de Jordan Ellenberg care, referitor la textele lui Mochizuki, concluzionează: „Privindu-le, te simţi un om care citeşte un articol scris în viitor sau pe o altă planetă”, celălalt bloger „activ” fiind renumitul fizicianul Peter Woit, care reflectă la rezultatele descoperii încă… „secrete”, codificate ale japonezului. Însuşi Mochiuzuki spune că, pentru a-i pătrunde în corpusul de texte pe care l-a elaborat, un matematician profesionist ar trebui să studieze circa 1500-2000 de pagini, iar profesorul Ivan Fesenko de la Universitatea din Nottingem, cunoscând precedentele lucrări ale japonezului, susţine că, pentru a înţelege teoria lui Mochiuzuki, un bun specialist ar avea nevoie de 250-500 de ore.

De ce dau aceste exemple? Pentru ca, implicit, să spun că eu sunt dintre cei care iau un blog în serios, contează pe eficienţa lui, pe modul de a înmulţi şi de a propaga ideile printre cei interesaţi de ele, în societate, în lume (dacă nu cumva scriu un cuvânt prea mare). Şi pentru a le sugera, delicat, unor colegi la care ţin, adică buni şi foarte buni, că nu este bine că nu au şi ei bloguri, că din acest motiv pierd ceva ei, creaţia lor.

Deja au fost elaborate mai multe studii despre cum influenţează internetul situaţia cărţii în format clasic, dar, legat de aceasta, şi despre cum se modifică raportul dintre scriitor, cititor, critic în procesul literar contemporan. Deci, problema nu poate fi abordată fără a se ţine cont de realităţile aproape… ireale ale virtualităţii digitale, ale modificărilor radicale în structura entropiei universale. Încă acum nu prea mulţi ani, comunicarea dintre cititor şi scriitor se făcea în cel mai „tradiţional” mod: cartea de hârtie, revistele, ziarele. În timpurile noastre, însă, performanţele în domeniul tehnicii comunicării au activizat un impresionant număr de cititori care caută să se includă în procesul de intercomunicare cu autorii de literatură. În această ipostază, cititorul îşi modifică statutul, situaţia, ca şi cum ieşind din anonimat şi singurătate. Apoi, stimulaţi de noua virtu-realitate, anumiţi cititori încearcă ei înşişi să treacă de la rolul de lector la cel de autor, scriindu-şi propriile texte, unele din care pot fi chiar opere în toată lege.  

E adevărat că lectura internautică are şi minusul ei, uneori fiind una mai puţin concentrată, profundă, meditată. Însă nu s-ar putea spune că cititorul internaut e mai puţin competent, ci doar că e ceva mai grăbit în a-şi exprima opiniile.

Dacă e să ne reamintim de tehnicile tipografice, de construcţiile de caligrame sau de poezia vizuală ale avangardiştilor de acum o sută de ani, putem lega de ele, implicit şi imprevizibil, textele din internet care, într-o anumită măsură, se contopesc parcă într-un adevărat potop de litere şi simboluri şterse, din care e greu să înţelegi ce ţine de rezultatul eforturilor intelectuale-creatoare ale omului şi ce-i revine, ca merit, maşinii. De aici şi ideea că cyber-(lite)ratura ar atesta scăderea nivelului profesionismului. Sau, profesionismul e în imediata vecinătate a amatorismului.

Însă, de pe alt versant, se ivesc unele raze de optimism, ce vor să ne convingă că lucrurile nu sunt chiar atât de triste, cum cred unii. A trecut perioada de incertitudini şi nelinişti pe care le-a adus odată cu el internetul, încât literatura contemporană a supravieţuit, deconstrucţia (moartea) personalităţii autorului fiind stopată. Pentru că, de fapt, internetul nu depersonalizează, ci pur şi simplu face ca selecţia să fie mai severă tocmai din cauza că numărul participanţilor la procesul literar a crescut considerabil. Iar cei mai optimişti sunt de părerea că internetul se înscrie armonios în procesul literar, devenind parte componentă a acestuia. Ba chiar că publicaţiile apărute eminamente, ca proces, în reţeaua internautică nu ar fi decât unele facultative, autorii (serioşi…) preferând acestora plasarea în spaţiu virtual a operelor lor care, iniţial, au fost editate (pe hârtie).  

Pe de altă parte, scriitorii (puri…) internautici caută posibilitatea să-şi publice pe hârtie textele, ceea ce, la prima etapă, a cyber-aturii, nu se întâmpla. Astfel, internetul este treapta/ trambulina spre cărţile de hârtie.  

Prin urmare, internetul e şi el un mediu de existenţă a cărţii, a literaturii. Nu trebuie să deplângem destinul cărţii de hârtie că, chipurile, va dispărea, parţial sau total, ci să-i oferim şansa să cunoască o viaţă deplină şi în acest, alt mediu: virtual, cibernetic. Unde cartea de hârtie valoroasă poate să devină o audio-carte, care înlesneşte lectura, dar mai ales recitirile marilor opere. (O spun din proprie experienţă.) Şi cine poate exclude faptul că internetul ca formă de editare şi lectură a cărţii nu se va… clasiciza, nu se va… academiza şi el (de altfel, ca şi avangarda, zisă istorică, nu?), devenind, pe bune, parte componentă a preocupărilor (artistice) serioase, valabile, valoroase ale lumii? Că doar fotografia nu a anihilat pictura, filmul – teatrul, televiziunea – pe toate cele amintite la un loc, precum se prorocea/ cobea destul de naiv şi neinspirat.  

NEIZVESTNÎI: MĂRTURII LA 90 DE ANI

În prima decadă a lui aprilie, canalul 1 al tv. ruse a prezentat un film documentar despre celebrul sculptor-emigrant Ernst Neizvetnîi, stabilit de circa 40 de ani în New York. La 90 de ani, el mai suportă o intervenţie chirurgicală complicată, de data aceasta la creier, din care, ca şi din alte trei operaţii precedente, reveni la lumină.

Două părţi ale filmului de câte 50 de minute fiecare. Bineînţeles, ştiam/ ştiu multe despre Neizvestnîi, am scris despre el pe blog, pe fb. (vezi: http://leo-butnaru.blogspot.com/2011/02/cazul-nikita-hrusciov-erns-neizvestnai.html), însă priveam cu interes, de fundal având şi cele două romane remarcabile despre şaizeciştii ruşi, „Înălţimi găunoase” al lui Aleksandr Zinoviev, şi „Tainica pasiune. Roman despre şaizecişti” al lui Vasili Aksionov, în care, de altfel, Neizvestnîi apare frecvent. Dar uite că nu a fost o reciprocă: în cele 100 de minute de mărturii ale sculptorului şi de comentarii ale autorului filmului, Kirill Medvediev, nu apar momente cu scriitorii, nu se aminteşte de ei, cu o singură excepţie: o poză în care sculptorul e alături de Evtuşenko, căruia doar i se pronunţă numele, nimic mai mult, fără comentarii. Sigur că Medvediev ar fi trebuit să-l întrebe, dacă a citit ce scriu alţii despre el, inclusiv Zinoviev şi Aksionov, pentru că în naraţiunile acestora sunt multe puncte de reper, inclusiv pentru biografia sa, a lui Neizvestnîi. Ba mai mult, jurnalistul intră în dialog cu unele personalităţi care l-au cunoscut, îl cunosc pe Neizvestnâi (pictori, sculptori, regizori, comentatori politici…), însă nu se adresează niciunui scriitor. Să fi fost o înţelegere dintre protagonist şi jurnalist, să alunge scriitorii din cetate, să-i treacă cu vederea, să nu-i amintească? E posibil ca lui Neizvestnîi să nu-i fi plăcut cum este el înfăţişat de prietenii săi de tinereţe, Aksionov şi Zinoviev, care, e drept, uneori, sunt cam caustici (în special al doilea) cu cele ce se întâmplau în atelierul sculptorului criticat de însuşi Hruşciov. E o presupunere doar.

Însă, în pofida „eliminării” scriitorilor, filmul merită vizionat, e postat pe net, aici:

http://www.1tv.ru/anons/id=214126

http://www.1tv.ru/anons/id=214127

UN AVANGARDIST LA PARIS

LA VILA DIN PĂDUREA BOULOGNE

Ciocârlia – cântă hipodromul din Longchamp.

Toate automobilele Pădurii Boulogne sunt „în mâinile femeilor”.

Câmpul cosit – miroase a ţărm de ocean.

Plopul piramidal – praştie avântată ca o pasăre.

În inima pădurii – turma de automobile.

Portativele cu note ale zgârie-norului pe fundalul muntelui împădurit.

Privii peste umăr, încercând să mă feresc din calea biciclistului ce goneşte, însă acesta lipsea… dar auzind că el mă ajunge din urmă – m-am speriat şi mai mult… până, în sfârşit, şi, deja, concomitent cu apariţia uimirii, – chiar călcam peste el.

Biciclistul pedala pe sub mine: un burlan subteran.

O fărâmă de scoarţă de stejar – se dovedi să aibă aripioare, fiind şi săltăreaţă.

Păsăruica – se prăbuşi dinaintea copacului cu o reverenţă de salt mortal.

Cineva se străduieşte să-şi prefacă automobilul – în orgă.

Stejarul are dureri de cap – şi-a pus pe frunte o compresă îmbibată cu oţet.

Cum mai contravin aceste suprafeţe turtite, alungite, uscate, împuşcând cu orizonturile –automobilelor: cu verticalităţile a tot ce e viu care respiră, se hrăneşte, se trage spre soare!

Plante – în poziţia cocoşilor gata să se ia la harţă.

Grădinarul – sărează verdeţuri proaspete.

Mierlei – i-a năboit diareea prin gâtlej.

SCĂRILE DE MARMURĂ ALE SENEI

Barja mausoleu acvatic… Sicriul căpitanului Nemo iese la suprafaţă.

Barca cu motor – cu sărituri mici urcă treptele de cristal.

Sunetul solemn, metalic – al sirenei de vapor.

Sena: marmoreană, scara principală a Île-de-France.

O barcă cu motor, deşartă – zdrăngăneşte impasibilă la banjo.

Aceleaşi, eternele fiere de călcat – netezesc Sena.

Gigant invizibil: alunecă pe patine marca „Nourmis” în lungul râului.

Sena – muşama strâmbă, boţită.

Stalactita luminoforă – trecu pe pod râul.

Necurmată înşiruire – a negrelor, funerarelor sarcofage pe drumul de pietriş sticlos, prin urechea de ac a ecluzei de la Suresnes – spre cimitir.

Botul barjei „neumplute” – se-arată din apă ca un bocanc vechi.

Vela – timpanul unei frunze forfecate de insecte vorace.

Vela – harpă eoliană, paravan femeilor ce ies din scaldă.

POTPURIU

Batistele pentru suflat nasul – trosnesc ca rufele întinse la ger.

Cucurigu – cântă apeductul.

Cu ochelarii, precum Arhimede, – eu aprind flăcări în cer.

Zidul celui întemniţat – tabla jocului de dame, piesele căreia sunt găuri de la cuie – mişcată de forţa privirii mele.

De sub picior, coaja de portocală – o zbughi fricoasă spre perete.

Pe gât, hermafroditului i se umflă o mamelă de muiere.

De spaimă – nici nu am înţeles cuvântul rostit de uşă.

Odată cu flegma – scuipai o ploşniţă.

Coşuri, băşici din cântecele şi scrisorile ruseşti:

Însă eu pe altul îl iubesc şi voi fi palidă pe vecie

Aici bietul nostru Evgheni,

Înşfăcând pe Şap şi ceva kuhavk* de pe pământul răzmuiat, –

Neamânat, ca în uitare, o tuli spre casă.

Pe-o clipă – felinarul scăpără prin pieptul insului ce-mi apăru în cale.

De la atingerea trupului meu, peretele – uşa vagonului, se strânse convulsiv, se alungi, sforţându-se să-alunece aiurea.

Stradă bărbierită.

______________________ 

*Serghei Şarşun recurge la un voit talmeş-balmeş în „citarea” inexactă a clasicilor A. Puşkin şi I. Krîlov. În limba rusă nu există cuvintele „Şap” şi „kuhavk”, ele provenind din confuzia şi contaminarea noţiunilor „Кушак и шапку” (chimir şi căciulă), iar „bietul Evgheni” (aluzie la Oneghin al lui Puşkin) e confundat cu „bietul Foka” (de la Krîlov).