DIN AVANGARDA RUSĂ: NIKOLAI ZABOLOŢKI

CHIPUL CALULUI

Animalele nu dorm. În întuneric

Ele pentru lume-s zid puternic.

Cu coarne netede foşneşte-n paie

Capul povârnit al vacii.

Desfăcând strămilenare fălci,

El îşi înghesuie fruntea de piatră

Şi iată că pelticii ochi

Se rotesc anevoios în cercuri.

Minunat e chipul calului, deştept.

El aude vorba frunzişului şi-a pietrei.

Este atent! Pricepe ce e urletul de fiară

Şi-n bătrâne crânguri trilul privighetorii.

Ştiind atâtea – tot, s-ar putea spune, –

Cui i-ar povesti el despre

Fascinantele sale vedenii?

Adâncă-i noaptea. Pe întunecata boltă

Răsar combinaţiuni stelare.

Şi calul stă precum un cavaler la post,

Prin părul scurt îi joacă vântul,

Ochii îi ard ca două lumi imense

Şi coama i se aşterne ca brocardul împărătesc.

Şi dacă omul ar vedea

Fermecatul chip al calului,

El şi-ar smulge neputincioasa limbă

Şi calului i-ar da-o. Cu adevărat e vrednic

Să aibă limbă vorbitoare calul fermecat!

Noi i-am auzi cuvintele, le-am descifra.

Cuvinte mari, asemeni merelor. Dense,

Precum mierea şi laptele bătut.

Cuvinte ce se-nfig ca flacăra

Şi, ajungând în suflet, cum focul în colibă,

Luminează interiorul sărăcăcios.

Cuvintele care nu mor şi despre care

Noi cântecele ni le potrivim.

Dar iată grajdul se goli, este pustiu.

Copacii de asemenea s-au răzleţit,

Zgârcita dimineaţă munţii i-a înfăşat,

Pentru muncă ogoarele deschizând.

Şi calul într-o cuşcă din hulube,

Trăgând la o trăsură cu coviltir,

Cu ochi docili priveşte

În tainica şi nemişcata lume.

(1926)

LA PIAŢĂ

Împodobită cu flori şi oale ornamentate

Bătrâna piaţă şi-a deschis porţile.

Aici muierile-s grăsane, ca butiile, zău,

Şalurile li-s de-o rară frumuseţe,

Şi castraveţii, precum uriaşii,

Plutesc exemplar în căzi cu apă,

Scrumbiile îşi scânteiază săbii,

Au ochi mărunţi şi ascultători.

Dar iată, despicate de cuţit,

Ele se unduiesc ca şarpele.

Şi carnea, din vrerea toporului,

Stă ca o breşă roş-stacojie,

Şi cârnatul cu sângeriul maţ

Pluteşte-n grăsimea unei tigăi strâmbe,

Şi-n preajma lui un câine creţ

Adulmecă văzduhul cu nasu-i de post,

Şi fălcile-s deschise, precum uşa,

Şi capul e ca un blid barosan,

Şi merg picioarele sigur, exact,

Uşor şi lent la mijloc îndoindu-se.

Dar ce-o fi asta? Cu un regret pe chip,

El se opri aşa, la întâmplare,

Şi lacrimile, ca boabele de struguri,

Din ochi i se împrăştie-n văzduh.

Infirmii s-au aliniat cuminţi.

Unul din ei chiar cântă la chitară.

Altul doar cu un ciot din ce i-a fost piciorul

Şi-un frate-al său, poate că nu-atât de păgubos,

E cel ce-l întreţine. Iar

Peste ciotul cela proteza butucănoasă

E ca o garafă albaneză.

Un altul îşi arată un sfert de braţ,

Cu el se laudă, îl flutură,

Un deget şi-a scrântit, prosteşte,

Şi degeţelul ţipă precum o cârtiţă,

Şi trosni osul la încheietură

Şi faţa şi mai şi se schimonosi.

Iar cel de-al treilea, mustaţa răsucindu-şi,

O face pe eroul temerar.

Peste el în ore de bazar

Muştele cărnoase roiesc-întunecime.

Într-un lighean cu roţi se mişcă, bietul,

Între dinţi ţinând un frâu ca un ghidon;

Într-un mormânţel braţele i se usucă,

Într-un pârâiaş picioarele îi dorm.

Din tot ce i-a rămas ăstui erou

E doar capul sprijinit pe burtă

Şi încă gura, mare, precum o manivelă,

Cu care să-şi ghideze mersul printre tarabe.

Iată o băborniţă cu ochiul nemişcat

Stă pe scăunelul ei însingurat

Şi cărţulia-n fermecate găurele

(Pentru degete, iubită soră)

Cântă cinovnicii puterii

Şi laba-i ageră la degete.

Iar primprejur – cântarele, ca Magelanii,

Zdrenţele untului, untura iubirii,

Monştri, ca momâile de piatră-n stepă,

În sângele dens calculat

Şi zdrăngănit de chitară rugătoare

Şi pline-s şepcile, ca tiarele,

Cu gologani mărunţi de-aramă. Nu e departe

Clipa când în periculoasă gaură

El şi ea – el beat, roşu de rebegeală,

Spumegându-şi vinul,

Fără mâini, umflat, şi ea –

Vidmă oarbă – drăguţ vor dănţui

În minunatul dans de capricorn,

Încât chiar căpriorii vor trosni

Şi vor sări scântei de sub călcâie!

Şi felinarul va urla precum hârciogul.

(1927)

*     *     *

În mijloc de panou prins în caldarâm

El văzu la picioare

Floare de acuarelă

Cu petalele pe moarte.

Ea stătea nemişcată

În albul zilei amurg,

Ca şi chipul tău oglindit

În sufletul meu, departe.

MIŞCARE

Şede vizitiul ca pe tron,

Din vată-i e făcut blindatul adăpost.

Şi barba, precum pe icoane, albă,

Întinsă-lins e

Şi din monede sunătoare-i.

Iar bietul cal flutură din braţe,

Ba întinzându-se, precum mihalţul,

Ba iar acele opt picioare-i scânteiază

În strălucitoarea burtă.

(1927)

ACVAFORTE

Şi detună asurzitor peste întreaga sală:

„Răposatul din casa-mpărătească-a evadat!”

Mortul merge pe străzile oraşului,

Chiriaşii săi îl duc de frâu,

El cu voce de trompetă cântă psalmi

Şi braţele şi le ridică spre cer.

Poartă ochelari de aramă cu rame palmate,

Plin până-n gât de ape subterane.

Deasupra păsări de lemn cu bătaie de toacă

Peste canaturi îşi închid aripile.

Iar împrejur detunet e, zângănit de jobenuri

Şi cer cârlionţat, iar aici –

Cutia urbei cu o uşă deschisă

Şi dincolo de sticlă – rozmarinul.

(1927)

ARTA

Copacul creşte, amintind parcă

De o colonadă de lemn naturală.

De la ea pornesc membrele

Îmbrăcate-n frunze rotunde.

Adunarea unor astfel de arbori

Alcătuieşte un crâng sau o pădure.

Dar definiţia pădurii este inexactă,

Dacă-i să te referi doar la aspectul formal.

Voluminosul trup al vacii,

Sprijinit pe patru terminaţii,

Încoronat de-un cap ce aduce a biserică

Şi cu două coarne (ce seamănă cu luna

În primul ei pătrar),

De asemenea ar fi de ne-nţeles,

Ar rămâne mister de nepătruns,

Dacă am uita de menirea ei

Pe harta vieţuitoarelor din lume.

Casă, acaret de ţară,

Alcătuită ca un cimitir de arbori,

Închegată ca o colibă din cadavre,

Parcă un pavilion din răposaţi, –

Cui dintre vieţuitori îi e accesibilă,

Dacă am uita de omul

Care a cioplit-o şi înălţat-o?

Omul, domnitorul planetei,

Domnul pădurilor de lemne,

Împăratul cărnii de vacă,

Savaot al casei cu două niveluri, –

El şi planeta conduce,

El şi pădurea doboară,

El şi vacile le taie,

Dar nu poate cuvinte să spună.

Dar eu, om cam uniform ce sunt,

Am dus la gură fluier lung, strălucitor

Şi când suflai în el, supuse respiraţiei –

Cuvintele zburară-n lume, devenind obiecte.

Vaca terciul mi-l fierbea,

Copacul basme îmi citea,

Iar moartele căsuţe-a lumii

Săltau, săreau, ca şi vii.

(1930)