BLOG ŞI BLOGGER

                                   AVANPREMIERA UNUI INTERVIU
                                                           (fragment)

Gellu Dorian.  - Care este diferenţa între receptarea scriitorului de blog şi cea a scriitorului pe hârtie? Deşi este clar care este, cum o percepi tu, care eşti un blogger activ, consecvent? Satisfacţia este aceeaşi?

Leo Butnaru. – Parcă ar mai persista impresia că blogul nu ar însemna ceva (chiar) serios, cu atât mai mult – temeinic. Poate şi din considerentul că sunt rare cazurile scriitorilor de blog, care plasează în spaţiul virtual nu orice le vine în minte, ci lucruri serioase, de literatură, exegetică, eseistică, poate şi de filozofie. Sunt puţine şi persoanele care ştiu că unii dintre cei mai… serioşi oameni ai planetei, matematicieni de un prestigiu indiscutabil ca personalităţi unice, îşi au bloguri în care îşi publică uluitoarele, uneori, descoperiri. Cel mai jos-pălăria! exemplu îl oferă matematicianul japonez Mochizuki care, în august 2012, a postat pe blog 4 articole ştiinţifice despre noile sale descoperiri în teoria numerelor, care până astăzi, chiar dacă rămân oarecum într-un con de umbră pentru cei mulţi, întreţin spiritul polemic sau colocvial-ştiinţific. La rândul lor, alţi doi matematicieni celebri, tot pe bloguri personale, opinează despre teoriile colegului lor japonez. Este vorba de Jordan Ellenberg care, referitor la textele lui Mochizuki, concluzionează: „Privindu-le, te simţi un om care citeşte un articol scris în viitor sau pe o altă planetă”, celălalt bloger „activ” fiind renumitul fizicianul Peter Woit, care reflectă la rezultatele descoperii încă… „secrete”, codificate ale japonezului. Însuşi Mochiuzuki spune că, pentru a-i pătrunde în corpusul de texte pe care l-a elaborat, un matematician profesionist ar trebui să studieze circa 1500-2000 de pagini, iar profesorul Ivan Fesenko de la Universitatea din Nottingem, cunoscând precedentele lucrări ale japonezului, susţine că, pentru a înţelege teoria lui Mochiuzuki, un bun specialist ar avea nevoie de 250-500 de ore.

De ce dau aceste exemple? Pentru ca, implicit, să spun că eu sunt dintre cei care iau un blog în serios, contează pe eficienţa lui, pe modul de a înmulţi şi de a propaga ideile printre cei interesaţi de ele, în societate, în lume (dacă nu cumva scriu un cuvânt prea mare). Şi pentru a le sugera, delicat, unor colegi la care ţin, adică buni şi foarte buni, că nu este bine că nu au şi ei bloguri, că din acest motiv pierd ceva ei, creaţia lor.

Deja au fost elaborate mai multe studii despre cum influenţează internetul situaţia cărţii în format clasic, dar, legat de aceasta, şi despre cum se modifică raportul dintre scriitor, cititor, critic în procesul literar contemporan. Deci, problema nu poate fi abordată fără a se ţine cont de realităţile aproape… ireale ale virtualităţii digitale, ale modificărilor radicale în structura entropiei universale. Încă acum nu prea mulţi ani, comunicarea dintre cititor şi scriitor se făcea în cel mai „tradiţional” mod: cartea de hârtie, revistele, ziarele. În timpurile noastre, însă, performanţele în domeniul tehnicii comunicării au activizat un impresionant număr de cititori care caută să se includă în procesul de intercomunicare cu autorii de literatură. În această ipostază, cititorul îşi modifică statutul, situaţia, ca şi cum ieşind din anonimat şi singurătate. Apoi, stimulaţi de noua virtu-realitate, anumiţi cititori încearcă ei înşişi să treacă de la rolul de lector la cel de autor, scriindu-şi propriile texte, unele din care pot fi chiar opere în toată lege.  

E adevărat că lectura internautică are şi minusul ei, uneori fiind una mai puţin concentrată, profundă, meditată. Însă nu s-ar putea spune că cititorul internaut e mai puţin competent, ci doar că e ceva mai grăbit în a-şi exprima opiniile.

Dacă e să ne reamintim de tehnicile tipografice, de construcţiile de caligrame sau de poezia vizuală ale avangardiştilor de acum o sută de ani, putem lega de ele, implicit şi imprevizibil, textele din internet care, într-o anumită măsură, se contopesc parcă într-un adevărat potop de litere şi simboluri şterse, din care e greu să înţelegi ce ţine de rezultatul eforturilor intelectuale-creatoare ale omului şi ce-i revine, ca merit, maşinii. De aici şi ideea că cyber-(lite)ratura ar atesta scăderea nivelului profesionismului. Sau, profesionismul e în imediata vecinătate a amatorismului.

Însă, de pe alt versant, se ivesc unele raze de optimism, ce vor să ne convingă că lucrurile nu sunt chiar atât de triste, cum cred unii. A trecut perioada de incertitudini şi nelinişti pe care le-a adus odată cu el internetul, încât literatura contemporană a supravieţuit, deconstrucţia (moartea) personalităţii autorului fiind stopată. Pentru că, de fapt, internetul nu depersonalizează, ci pur şi simplu face ca selecţia să fie mai severă tocmai din cauza că numărul participanţilor la procesul literar a crescut considerabil. Iar cei mai optimişti sunt de părerea că internetul se înscrie armonios în procesul literar, devenind parte componentă a acestuia. Ba chiar că publicaţiile apărute eminamente, ca proces, în reţeaua internautică nu ar fi decât unele facultative, autorii (serioşi…) preferând acestora plasarea în spaţiu virtual a operelor lor care, iniţial, au fost editate (pe hârtie).  

Pe de altă parte, scriitorii (puri…) internautici caută posibilitatea să-şi publice pe hârtie textele, ceea ce, la prima etapă, a cyber-aturii, nu se întâmpla. Astfel, internetul este treapta/ trambulina spre cărţile de hârtie.  

Prin urmare, internetul e şi el un mediu de existenţă a cărţii, a literaturii. Nu trebuie să deplângem destinul cărţii de hârtie că, chipurile, va dispărea, parţial sau total, ci să-i oferim şansa să cunoască o viaţă deplină şi în acest, alt mediu: virtual, cibernetic. Unde cartea de hârtie valoroasă poate să devină o audio-carte, care înlesneşte lectura, dar mai ales recitirile marilor opere. (O spun din proprie experienţă.) Şi cine poate exclude faptul că internetul ca formă de editare şi lectură a cărţii nu se va… clasiciza, nu se va… academiza şi el (de altfel, ca şi avangarda, zisă istorică, nu?), devenind, pe bune, parte componentă a preocupărilor (artistice) serioase, valabile, valoroase ale lumii? Că doar fotografia nu a anihilat pictura, filmul – teatrul, televiziunea – pe toate cele amintite la un loc, precum se prorocea/ cobea destul de naiv şi neinspirat.