velimir hlebnikov
MENAJERIA
Pentru V. I.
O, Grădină, Grădină!
Unde fierul e asemeni tatălui care le aminteşte fiilor săi că ei sunt
fraţi, astfel curmându-le sângeroasa încăierare.
Acolo unde merg nemţii să bea bere.
Iar mândrele să-şi vândă trupul.
Unde vulturii stau asemeni veşniciei, consemnând şi această zi a cărei
seară e încă departe.
Unde cămila cu cocoaşă înaltă, fără călăreţ, tăinuindu-şi grimasa
chinezească, ştie a tălmăci canonul budismului.
Unde cerbu-i numai spaimă, înflorind a lespede lată de piatră.
Unde straiul lumii este somptuos.
Unde oamenii umblă încruntaţi şi suspicioşi.
Iar nemţii înfloresc de atâta sănătate.
Unde, asemănătoare iernii, cu pliscu-i galben-smolit ce aduce a
crânguleţ întomnat, lebăda are privirea neagră, oarecum neîncrezătoare chiar
faţă de ea însăşi.
Unde un frumusache-albastru îşi lasă câte o pană din rotata-i coadă, ca
şi cum cocoţat pe stâncile Siberiei, când peste frunzişul pestriţ, verde-aurit,
atârnă mrejele norilor, în schimbătoare unduiri adumbritoare peste relieful
denivelat.
Unde ai vrea să iei coada păsării-liră şi, ciupindu-i strunele, să
cânţi vitejia muscalilor.
Unde noi strângem mâna, de parcă am ţine în ea o sabie, şi jurăm
şoptit: chiar cu preţul vieţii, cu preţul morţii, cu orice preţ, să ne apărăm
seminţia.
Unde maimuţele se înrăiesc în fel şi chip, demonstrându-şi delicatele
părţi ale trupului şi, cu excepţia celor triste şi blânde din fire, pururi se
arată iritate de prezenţa omului...
Unde, deformându-se precum munţii la cutremur, elefanţii le cer
copiilor de-ale gurii, învederând un antic sens în adevărul: „Vreau haleală! Aş
mânca ceva!” – şi se prosternează, de parcă ar cerşi rugător.
Unde cu destulă dibăcie urşii căţărători o iau în sus, însă privesc în
jos, aşteptând poruncile supraveghetorului.
Unde liliacul nopţilor stă agăţat cu capu-n jos, precum inima oricărui
rus din zilele noastre.
Unde pieptul vultanului aminteşte de norii zburliţi înaintea furtunii.
Unde o pasăre scundă duce după sine întrauritul asfinţit cu toată
jariştea cărbunilor săi.
Unde în chipul tigrului, înrămat de-o barbă albă, cu ochi de musulman
înaintat în vârstă, noi îl venerăm pe un discipol al proorocului şi decriptăm
esenţele islamului.
Unde ne surprindem la gândul că religiile n-ar fi decât o potolire de
talazuri, urmărite încă de la naşterea lor, şi că pe lume sunt atât de multe
fiare, pentru că ele pot vedea în diverse chipuri Zeul.
Unde, obosind de-a mai urla sinistru, animalele se ridică alene şi
privesc spre cer.
Unde, săltând-alunecând greoi, nervos prin cuşcă şi văicărindu-se a
disperare, foca ne aminteşte atât de dureros de cazna proscrişilor.
Unde hazliile arătări de peşti întraripaţi sunt extrem de atente unele
cu celelalte, asemeni moşierilor de Curtea Veche ai lui Gogol.
Grădină, Grădină, unde privirile sălbăticiunilor semnifică mai mult
decât cetitul grămezilor de cărţi.
Grădină.
Unde vulturul se plânge de ceva numai de el ştiut, ca un copil care-a
obosit de-a se mai jelui, scâncind abia-abia.
Unde câinele nordului friguros, câinele-laika, îşi cheltuieşte aiurea
zelul, prins în ritualul străvechii vrăjmăşii de clan la văzul vreunei pisici
ce se spală nepăsătoare.
Unde ţapii se milogesc, scoţând printre gratii copita-le despicată,
dând din ea, iar după ce primesc ceva de-ale gurii, îşi aprind în ochi o
expresie de automulţumire sau voioşie.
Unde lat-lăţilă, lungana girafă stă şi priveşte de sus în jos pigmeii.
Unde împuşcătura de tun ce anunţă ora amiezii face vultanii să
privească spre cer şi să aştepte dezlănţuirea furtunii.
Unde vulturii cad de pe înaltele stinghii cum, la cutremurul de pământ,
de pe temple şi clădiri se prăbuşesc idolii.
Unde, ciufulit, zburlit ca o fetişcană, vulturul priveşte spre cer,
apoi spre ghearele sale de criţă.
Unde în alcătuirea cerbului încremenit întrevedem un animal-copac.
Unde, cu gâtul întors spre oameni, însă privind ţintă zidul, vulturul
stă cu aripile oarecum ciudat desfăcute. Nu care cumva i se năzare că planează
peste tăriile munţilor? Sau poate, în felul său, se roagă? Sau poate-i este
foarte cald?
Unde, printre gratii, elanul sărută botosul bivol cu coarnele plate.
Unde cerbii ling fierul zăbrelelor.
Unde foca neagră, coşcogea viţel-de-mare, sprijinindu-se pe
înotătoarele-i lungi, galopează neîndemânatic pe duşumea, aidoma zvârcolirii
unui om legat într-un sac, apoi, peste câteva clipe, precum un monument
tuciuriu de tuci, dintr-o dată găseşte-n căpşorul ei cine ştie ce motive de
nestăvilită veselie.
Unde flocosul leu „Ivanov”, când supraveghetorul i se adresează cu:
„Tovarăş”, sare ca ars şi prinde a bate cu laba în fiarele zăbrelelor.
Unde leii pirotesc cu botul pe labe.
Unde renii lovesc mereu cu coarnele în grilaj ori se izbesc,
berbeceşte, cap în cap.
Unde, după o ploiţă de scurtă durată, raţele de acelaşi neam prind a
ţipa în coteţul lor uscat, de parcă ar oficia o slujbă de recunoştinţă Zeului.
(Acesta ar avea şi el picioare, plisc?)
Unde, cu gâtul gol, trufaş într-un strai cenuşiu-argintat, cusut la
aceeaşi croitoreasă care dichiseşte înstelatul cer al nopţii, uneori bibilicile
sunt asemeni cucoanelor strident-gălăgioase.
Unde în ursul malaiez eu refuz a-l recunoaşte şi pe cel nordic, dar
desluşesc în firea lui mongolul şi-aş vrea să mă răzbun pentru înfrângerea
noastră de la Port-Artur.
Unde ochii oblici ai lupilor exprimă servitute şi ataşament.
Unde, odată intrat în sufocantul adăpost, în care-i greu să rezişti mai
multă vreme, papagalii trândavi, ce pălăvrăgesc destul de curgător, mă
împroaşcă obraznic cu un unanim „Pr-ros-tule!” şi cu coji de seminţe.
Unde, lucitoare, morsa grăsuleană, precum o mândruleană obosită, dă din
lunecosul picior în formă de evantai, după care se prăvale-n apă, iar după ce
se urcă din nou pe podeţ, pe corpu-i planturos şi puternic se configurează
mustăciosul, zburlitul cap cu fruntea netedă al lui Nietzsche.
Unde maxilarul lamei albe cu ochi negri şi ale bivolilor cu coarnele
plate şi maxilarele altor rumegătoare se mişcă ritmic, în dreapta-n-stânga,
precum viaţa Rusiei.
Unde în ochii săi alb-roşietici rinocerul poartă furia nestinsă a
ţarului detronat, mai fiind şi unicul animal care nu-şi ascunde dispreţul faţă
de oameni, de altfel ca şi pentru răscoala robilor. În el se tăinuieşte un nou
Ivan cel Groaznic.
Unde pescăruşii cu clonţul lung, cu ochii sinilii şi reci, parcă
încercuiţi de ochelari, par nişte afacerişti internaţionali, fapt confirmat şi
de înnăscuta-le iscusinţă de-a şterpeli din zbor hrana aruncată focilor.
Unde, amintindu-ne că ruşii îşi proslăveau voievozii numindu-i vultani,
şi mai amintindu-ne că ochii cazacului, adânciţi sub sprâncenele încruntate, sunt
la fel cu ai acestei păsări – rudă a păsărilor împărăteşti –, noi prindem a
pricepe cine le-au fost bunicilor îndrumători în meşteşugul militar. O, vulturi
ce doborâţi cu pieptul vostru bâtlanii! Vulturi cu clonţul ascuţit aţintit în
sus – bold în care foarte rar sunt trase în ţeapă gâzele! Voi, exponenţi ai
onoarei, fidelităţii şi datoriei!
Unde, stând pe picioarele-i palmate, raţa roşietică ne face să ne
amintim de craniile ruşilor căzuţi pe câmp de bătălie, în scheletele cărora
strămoşeasca ei seminţie îşi meşterea cuiburile.
Unde în moţul auriu al păsărilor unui neam anumit stă ascuns un foc
de-o tainică putere, cunoscută doar
celor care au făcut legământ să rămână etern celibatari.
Unde, ca şi cum ar croncăni un vultur, Rusia rosteşte nume căzăceşti.
Unde, uitând de sunetele lor de trombon, elefanţii ţipă subţire,
jeluindu-se parcă de indispoziţie, de spleen. Poate din motivul că ne văd pe
noi atât de mizerabili, ei găsesc drept bonton să emită sunete mizerabile?
O, munţi mohorâţi, brăzdaţi de zbârcituri gigantice! Munţi cu defileuri
năpădite de ierburi şi licheni!
Unde în firea fiarelor mor cine ştie ce aptitudini minunate, cum scris
a fost în ceaslovul „Cântului despre oastea lui Igor”, în timpul incendierii
Moscovei.
Vara anului 1909; 1911
Traducere de Leo BUTNARU
