IU. ODRACENKO: "EXISTĂ POZNE DESĂVÂRŞITE..."

*     *     *

Diavol, diavol, cât mi-ai da,

Pentru sufleţelul meu?

Căci nu-i simplu sufleţelul,

E şi cam sfios, e şi curat –

Sufleţelul meu rusesc!

„Dar de ce aş cumpăra

Sufleţelul rus?

La un capăt are-un vierme

Şi un prost – la celălalt capăt –

Ce mai suflet, ce mai, iată!

Mie mi-e mult mai hazliu

Sufletul să-ţi urmăresc:

Pe o clipă – ’n înălţime,

Pe o clipă – în adânc,

Cel mai mic păcat din lume

Trage pluta în genune –

Iată-ţi sufleţelul, aş!”

*     *     *

În cerul tandru-siniliu

Peste crucea strălucitoare

Se-agită stolul de stăncuţe.

La înălţimea cea mai mare

Pe cruce se aşezară

Negrele stăncuţe-stol.

Trecând prin preajmă-o bătrânică

Privind în cerul limpede

Numără stăncuţele:

La înălţimea cea mai mare

Pe cruce, iată, încăpură

Treizeci şi nouă de stăncuţe.

*      *     *

Ah, Vaniuşa,

Mergi şi taie cocoşelul negru.

  – Cum adică, mergi şi-l taie?

Dimineaţa cocoşelul cântă, astfel că

Spre-a putea să-l auzim

Viu ar trebui să fie.

Dar totuşi Vaniuşa a tăiat

Cocoşelul negru.

Astfel, iată-i pe cei vii

Stau şi-ascultă cum

Găinuşa cotcodăceşte,

Cocoşelul şi-l boceşte.

*     *     *

Răzbunare în ajunul spaimei,

Sufletul în faţa-i abia de luminează

Şi gândul, ars până la capăt, iată,

Zboară precum scrumul luat de vânt.

Ca praful învârtejit de la bătaia

Aripei străpunse de săgeată.

*      *     *

Există pozne desăvârşite:

Se rupe, la pantof, şiretul

Când soaţa la teatru grăbeşte

Şi-şi tot sâcâie bărbatul.

Când mama se tot îngrijeşte

Să-şi îmbrace cald copilul,

Ca dânsul să nu răcească,

Însă puiul cade-n copcă, dus sub gheaţă.

Când un biet sărac adună

Bani pentr-un picior mecanic

Şi de cum păşi din nou

Sub tramvai iar nimereşte.

Când în racheta cea mai iute

Mi-am zis să părăsesc pământul,

Am dat cu fruntea de perete

Şi-am înţeles numaidecât

Că lume-i un sicriu închis.

*     *     *

Cum aş face ca în versuri

Să rămân doar la ce noaptea

Mi se întâmplă să visez?

Rază, rază, tu, de soare,

Ieşi din nori şi luminează

În al meu cap grav bolnav

Raiul tău cel pământean.

Eu sunt legat de ghilotină,

Capul mi-e sub ea, în coş,

Şi de la razele de soare

Sângele e ceva mai cald...

*     *     *

Ce cuvinte minunate:

Desfrunziri, desfrunziri, desfrunziri!

Câte rime-n aceste cuvinte:

Prăbuşiri, prăbuşiri, prăbuşiri!

Deci, va fi ca eu să aranjez

Cuvinte-n perfectă euritmie,

Şi astea vor fi cuvinte de care

Se fuge ca dracul de tămâie.

CUCII

Cucii se înmulţesc în ceasuri

La staţie, halte, bastioane,

Brotacii trăiesc prin pădure,

Dar prinşi sunt şi puşi în borcane

Ei cântă de zile luminoase –

Îi puteţi crede-n toate sau în parte...

Straşnic e să trăieşti în ceasuri de perete

Viaţa-ntreagă cântând despre moarte.

*     *     *

Şoarecele fuge de pisică – gâtul să-şi frângă!

Lupul va fi ucis la vânătoare.

Pasărea zboară în cerul albastru –

Va fi doborâtă, vânată, înfulecată.

Clar. Tot mai clar e. Dar iată, omul,

De nu reuşeşte el singur să se spânzure,

Înseamnă că la bătrâneţe va boli,

Fiind îndrăgit de clinici şi farmacii, –

Şi chiar atât de mândru să sune,

Precum se spune, cuvântul – om?

*     *     *

Pe Piaţa Roşie, pe eşafod

Stă o vrabie veselă-foc

Şi vede cum, de frică, trecătorul

Îşi scoate căciula, apoi o ia-puşcă din loc!

Bătrâna se cruceşte sperios-sălbatic,

Trăgând cu coada ochiulu-mprejur,

Văzând cum îşi cărăbăneşte jertfa

Călăul crunt sau viclean-bonomul fur.

Şi privind din înălţimea sa

La aceşti inşi prinşi de zădărnicie,

Stând pe eşafod şi ciripind sonor

Slăveşte soarele vrabia zglobie.

*     *     *

Pe ţărm talazul aruncă

Un sac cusut cu fir de aur,

Un sac cusut cu fir de aur

Pe nisip umed, auriu

A prăvălit spumosul val.

Probabil, aur e în sac

Sau poate perlele marine.

Dar dintr-o dată se arată

Coarne ce răzbat prin pânză:

Probabil, o fi dracu-n sac,

Iată, capul se clatină,

Şerpui negreaţa cozii

Şi sus, în cer, atinse stele,

Şi mă cuprinse ameţeala,

E timp să dorm, dar iată somnul

M-a ocolit furiş, tiptil,

Furiş m-a ocolit, tiptil,

Şi-n depărtare înflori

În chip de-mbietori mălini –

Cel din urmă, inevitabil somn.

*     *     *

Valul clatină un pieptene – înseamnă

Că s-a înecat, zic, o femeie.

Pieptene din carapace de ţestoasă.

De ce nu se îneacă şi el?

Un pieptene pe val... Ei, de ce s-o fi-necat femeia?...

Pur şi simplu se scălda şi pieptenele din păr i-alunecă.

Ah, nu, stătea pe ţărm, culcată,

Urmărea zborul de pescăruşi

Şi lăsă un pieptene acolo.

Dar ce strigă cei de pe plajă?

Şi ce de-a lume...

„Paşenka, Paşenka s-a înecat!”

Pe val – un pieptene, înseamnă că s-a înecat o femeie.