marți, 19 aprilie 2016

IU. ODRACENKO: "EXISTĂ POZNE DESĂVÂRŞITE..."



*     *     *

Diavol, diavol, cât mi-ai da,
Pentru sufleţelul meu?
Căci nu-i simplu sufleţelul,
E şi cam sfios, e şi curat –
Sufleţelul meu rusesc!
„Dar de ce aş cumpăra
Sufleţelul rus?
La un capăt are-un vierme
Şi un prost – la celălalt capăt –
Ce mai suflet, ce mai, iată!
Mie mi-e mult mai hazliu
Sufletul să-ţi urmăresc:
Pe o clipă – ’n înălţime,
Pe o clipă – în adânc,
Cel mai mic păcat din lume
Trage pluta în genune –
Iată-ţi sufleţelul, aş!”


*     *     *

În cerul tandru-siniliu
Peste crucea strălucitoare
Se-agită stolul de stăncuţe.

La înălţimea cea mai mare
Pe cruce se aşezară
Negrele stăncuţe-stol.

Trecând prin preajmă-o bătrânică
Privind în cerul limpede
Numără stăncuţele:

La înălţimea cea mai mare
Pe cruce, iată, încăpură
Treizeci şi nouă de stăncuţe.


*      *     *

Ah, Vaniuşa,
Mergi şi taie cocoşelul negru.
  – Cum adică, mergi şi-l taie?
Dimineaţa cocoşelul cântă, astfel că
Spre-a putea să-l auzim
Viu ar trebui să fie.

Dar totuşi Vaniuşa a tăiat
Cocoşelul negru.
Astfel, iată-i pe cei vii
Stau şi-ascultă cum
Găinuşa cotcodăceşte,
Cocoşelul şi-l boceşte.


*     *     *

Răzbunare în ajunul spaimei,
Sufletul în faţa-i abia de luminează
Şi gândul, ars până la capăt, iată,
Zboară precum scrumul luat de vânt.
Ca praful învârtejit de la bătaia
Aripei străpunse de săgeată.



*      *     *

Există pozne desăvârşite:
Se rupe, la pantof, şiretul
Când soaţa la teatru grăbeşte
Şi-şi tot sâcâie bărbatul.

Când mama se tot îngrijeşte
Să-şi îmbrace cald copilul,
Ca dânsul să nu răcească,
Însă puiul cade-n copcă, dus sub gheaţă.

Când un biet sărac adună
Bani pentr-un picior mecanic
Şi de cum păşi din nou
Sub tramvai iar nimereşte.

Când în racheta cea mai iute
Mi-am zis să părăsesc pământul,
Am dat cu fruntea de perete
Şi-am înţeles numaidecât
Că lume-i un sicriu închis.


*     *     *

Cum aş face ca în versuri
Să rămân doar la ce noaptea
Mi se întâmplă să visez?

Rază, rază, tu, de soare,
Ieşi din nori şi luminează
În al meu cap grav bolnav
Raiul tău cel pământean.

Eu sunt legat de ghilotină,
Capul mi-e sub ea, în coş,
Şi de la razele de soare
Sângele e ceva mai cald...


*     *     *

Ce cuvinte minunate:
Desfrunziri, desfrunziri, desfrunziri!
Câte rime-n aceste cuvinte:
Prăbuşiri, prăbuşiri, prăbuşiri!
Deci, va fi ca eu să aranjez
Cuvinte-n perfectă euritmie,
Şi astea vor fi cuvinte de care
Se fuge ca dracul de tămâie.


CUCII

Cucii se înmulţesc în ceasuri
La staţie, halte, bastioane,
Brotacii trăiesc prin pădure,
Dar prinşi sunt şi puşi în borcane
Ei cântă de zile luminoase –
Îi puteţi crede-n toate sau în parte...
Straşnic e să trăieşti în ceasuri de perete
Viaţa-ntreagă cântând despre moarte.


*     *     *

Şoarecele fuge de pisică – gâtul să-şi frângă!
Lupul va fi ucis la vânătoare.
Pasărea zboară în cerul albastru –
Va fi doborâtă, vânată, înfulecată.
Clar. Tot mai clar e. Dar iată, omul,
De nu reuşeşte el singur să se spânzure,
Înseamnă că la bătrâneţe va boli,
Fiind îndrăgit de clinici şi farmacii, –
Şi chiar atât de mândru să sune,
Precum se spune, cuvântul – om?


*     *     *

Pe Piaţa Roşie, pe eşafod
Stă o vrabie veselă-foc
Şi vede cum, de frică, trecătorul
Îşi scoate căciula, apoi o ia-puşcă din loc!

Bătrâna se cruceşte sperios-sălbatic,
Trăgând cu coada ochiulu-mprejur,
Văzând cum îşi cărăbăneşte jertfa
Călăul crunt sau viclean-bonomul fur.

Şi privind din înălţimea sa
La aceşti inşi prinşi de zădărnicie,
Stând pe eşafod şi ciripind sonor
Slăveşte soarele vrabia zglobie.


*     *     *

Pe ţărm talazul aruncă
Un sac cusut cu fir de aur,
Un sac cusut cu fir de aur
Pe nisip umed, auriu
A prăvălit spumosul val.
Probabil, aur e în sac
Sau poate perlele marine.
Dar dintr-o dată se arată
Coarne ce răzbat prin pânză:
Probabil, o fi dracu-n sac,
Iată, capul se clatină,
Şerpui negreaţa cozii
Şi sus, în cer, atinse stele,
Şi mă cuprinse ameţeala,
E timp să dorm, dar iată somnul
M-a ocolit furiş, tiptil,
Furiş m-a ocolit, tiptil,
Şi-n depărtare înflori
În chip de-mbietori mălini –
Cel din urmă, inevitabil somn.


*     *     *

Valul clatină un pieptene – înseamnă
Că s-a înecat, zic, o femeie.
Pieptene din carapace de ţestoasă.
De ce nu se îneacă şi el?
Un pieptene pe val... Ei, de ce s-o fi-necat femeia?...
Pur şi simplu se scălda şi pieptenele din păr i-alunecă.
Ah, nu, stătea pe ţărm, culcată,
Urmărea zborul de pescăruşi
Şi lăsă un pieptene acolo.

Dar ce strigă cei de pe plajă?
Şi ce de-a lume...
„Paşenka, Paşenka s-a înecat!”
Pe val – un pieptene, înseamnă că s-a înecat o femeie.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu