CE ÎNSEAMNĂ NUMELE DOCTORULUI JIVAGO PE ROMÂNEȘTE?

Între anii 1946-1955, Boris Pasternak își scrie una din principalele cărți, romanul Doctorul Jivago, în care sunt abordate eternele ecuații viață-moarte, întemeierea existenței umane pe/ în cultură și istorie, rolul artei și al naturii întru depășirea dizarmoniilor pe care le cauzează moartea, războiul, revoluțiile etc. Romanul nu este acceptat de editurile sovietice, apărând în Italia (1957), după care urmează versiunile engleză, franceză, germană, suedeză. În 1958, lui B. Pasternak i se acordă Premiul Nobel, fapt ce declanșează în URSS o furibundă campanie denigratoare la adresa sa*.

Până la apariția romanului lui Boris Pasternak „Doctorul Jivago”, în onomastica rusească nu a existat numele Jivago. Iar dacă admitem că cineva dintre părinți ar fi dorit să-și boteze fiul cu un astfel de nume, reacția preotului, ce ar fi trebuit să afunde pruncul în cristelniță, sau cea a funcționarului ateu de la serviciul stării civile ar fi fost una neunivocă, mai curând dezaprobatoare. Chiar dacă părinții i-ar fi spus preotului că acest nume, Jivago, ei l-au dedus și adaptat din sfântul text al „Bibliei”, nu se știe dacă ar fi primit binecuvântarea. Pentru că nu e sigur că slujitorul bisericii s-ar fi lăsat convins, argumentându-și reticența tot în baza unor argumente biblice. Nu, nu, numele Jivago nu e unul suspect, legat de conotații negative. Din contră, însă... – și preotul ar fi căutat argumente cât mai convingătoare ca să abată pe o altă cale nobila intenție a părinților care se gândeau să-și numească odrasla Jivago, și care veniseră pregătiți, cu trimiteri exacte la două citate, una din Evanghelia după Matei (16 : 16), cealaltă din Evanghelia după Ioan (6 : 69). Iar cititorului român, ba chiar celor mai buni cunoscători ai Bibliei de la noi, de-ar fi să deschidă paginile testamentare la versetele respective, dacă nu ar cunoaște slavona veche și nu ar citi textele sfinte chiar în această limbă, le-ar fi imposibil să înțeleagă de unde a extras totuși Pasternak numele Jivago, care, până la romanul său, nu a existat în onomastica rusească.

Ei bine, Olga Ivinskaia, iubita scriitorului, a găsit de cuviință să fabuleze, admițând că Jivago ar fi existat totuși în registrul numelor proprii rusești, de unde ar fi imprimat-siglă pe, să zicem, capacul unei guri de canal sau pe altceva aflat în locurile publice. Iată ce versiune inventează doamna: „B. L. (Boris Leonidovici Pasternak – l.b.) mergea pe stradă și s-a împiedicat de o placă de fontă ce avea imprimat pe ea «autograful» fabricantului «Jivago». Și a decis ca el (protagonistul romanului – l.b.) să se numească chiar așa, ca vreun necunoscut, ce se trăgea sau că dintr-un mediu negustoresc sau că din unul cvasi-intelectual – acest om va fi eroul său literar”. Prea prozastică versiune chiar și pentru un personaj de proză, plus că arhivele industriașilor ruși nu au scos la iveală niciun Jivago.

În fine, explicația autentică avea să o dea însuși Boris Pasternak într-o discuție cu Varlam Șalamov, scriitorul care petrecuse ani mulți în GULAG. Cânt interlocutorul se interesă de unde a apărut numele protagonistului, Jivago, Pasternak lămuri:

 „E o istorie deloc simplă. Încă de copil, am fost impresionat foarte tare de unele versete dintr-o rugăciune bisericească...” 

Și scriitorul reproduse unul din versete, în care apare epitetul, nu substantivul, jivago (живаго). Ei bine, în versiunea românească a bibliei bineînțeles că adjectivul respectiv e unul „autohton” și, pentru un necunoscător de slavonă, el nicidecum nu duce spre numele protagonistului din romanul lui Pasternak.

Iată, în românește, versetele biblice în care (nu) apare jivago:

 „Răspunzând Simon Petru a zis: Tu ești Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu” (Matei, 16 / 16).

„Și noi am crezut și am cunoscut că tu ești Hristosul, Fiul Dumnezeului Celui viu” (Ioan, 6/ 69).

Să dăm și variantele lor originale, în slavona veche:

„Ты еси воистину Христос, сын Бога живаго” – „Simon zhe Piotr, skazal: Tî esi voistinu Hristos, sîn Boga jivago”;

„И мы уверовали и познали, что Ты Христос, Сын Бога живаго” – „I mî uverovali i poznali, chto Tî Hristos, Sîn Boga jiavgo”.

Prin urmare, epitetul „jivago” în românește e: „Celui viu”, în traducere biblică, iar ca să fie mai aproape de cel slavon, să ne gândim și la variantele: Viul / Viului = Jivago.

Să revenim la mărturisirea lui Pasternak: „Eu repetam acest verset («Tu ești Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu») și, copil ce eram, puneam virgulă după cuvântul «Dumnezeu». Ca și cum apărea un  (alt) nume tainic al lui Hristos «Jivago» («Celui viu»). Eu nu mă gândeam la Dumnezeu cel viu, ci la unul nou, numele căruia, «Jivago», îmi era accesibil doar mie unuia. Viața întreagă mi-a trebuit pentru ca acea senzație a copilului să devină realitate – să-i pun acest nume personajului romanului meu. Iată istoria adevărată, «substratul» alegerii. În afară de asta, «Jivago» ar putea fi asemeni unor nume siberiene sonore și expresive, cum ar fi Mertvago (Mortului), Veselago (Veselului). Aici, simbolul coincide cu realitatea, nu o încalcă, nu-i contravine”.

Așadar, în numele de familie a lui Iuriy Andreievici genetivul adjectivului s-a transformat în cazul nominativ al substantivului, devenit numele unui intelectual rus de la începutul secolului trecut; nume cu o dublă motivație – și simbolică, și obișnuită, când, precum remarcă unul din cercetătorii creației lui Pasternak, se întâmplă acea „explicare a adevărului în lumina cotidianului” din textele liturgice, care îl uimește pe Iuriy Jivago.

Autorul a adoptat/ „cultivat” programatic paralelele sacru – profan, împământenirea inflexiunilor biblice, punerea lor în relație cu dimensiunea și importanța (atât cât există acestea)  omului, vieții și viselor acestuia.

Probabil, dacă nu trăia/ scria într-o țară, în care una din componentele cenzurii era și ateismul acerb, numele romanului era altul. Una din variante era „Moarte nu va mai fi” („Смерти не будет”), iar epigraful ales de autor fiind versetul 4 : 21 din „Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul”: „Și va șterge orice lacrimă din ochii lor și moarte nu va mai fi; nici plângere, nici strigăt, nici durere nu vor mai fi, căci cele dintâi au trecut”. Ecourile acestui epigraf, la care autorul a renunțat, precum am presupus, din cauza nedorinței de a se confrunta prea fățiș cu cenzura, de a o ațâța, apar în meditațiile protagonistului romanului, care consideră că arta e un fel de scriere în continuare, „de completare” («дописывание») a Revelațiilor dumnezeiești din „Apocalipsa”. După îndelungi meditații și frământări etice, Iuriy Jivago „înțelege clar că arta, totdeauna, fără încetare, este preocupată de două lucruri. Ea reflectează mereu la moarte și necontenit prin asta izvodește viață. Marea, adevărata artă este cea, care se numește Revelația lui Ioan, și cea, care o continuă”.

În concepția autorului, deci și a doctorului Jivago, în viață trebuie să vină și momentele în care ne dăm seama de erorile (păcatele) pe care le-am comis, dar și de jertfele care ni s-au cerut, pe care trebuie să le deplângem, pentru a fi în stare și de pioasa încântare pentru toate cele create de puterea supremă. Din acest motiv, se mai spune că romanul „Doctorul Jivago” trebuie citit sau recitit tocmai în cele mai dramatice momente ale vieții omului,  încât pentru unii disperați se poate întâmpla minunea dintr-un poem al doctorului Jivago, alias Pasternak: „Viața reveni la fel fără motiv,/ Cum se curmase, straniu, altădată”.

-----------------------------

   *Pentru această mare faptă artistică a sa, Boris Pasternak este exclus din Uniunea Scriitorilor, la un stadiu incipient punându-se pe rol chiar un dosar ce stipula „trădarea de țară”. B. Pasternak refuză premiul. (Printre altele, în Declarația TASS  din 2.11.1958 – ca în timp... de război, nu?! – se spunea: „În cazul în care B. L. Pasternak va dori să părăsească pentru totdeauna Uniunea Sovietică, orânduirea socială și poporul pe care le-a calomniat în opul său antisovietic Doctorul Jivago, organele oficiale nu-i vor crea impedimente. I se va oferi ocazia să plece din Uniunea Sovietică și să încerce personal toate „minunățiile raiului capitalist”. Astfel, se anticipa un alt caz – cel al lui Soljenițîn.) Diploma și medalia Premiului Nobel avea să le primească, în 1989, fiul scriitorului.

27.III.2017

ANUL 1899 – UNUL AL SCRIITORILOR DE GENIU

În 1899 s-au născut

Ernest Hemingway (†1961)

Miguel Angel Asturias (†1974)

Yasunari Kawabata (†1972) 

Vladimir Nabokov (†1977)

Jorge Luis Borges (†1986)

Lao She (†1966)

Kazi Nazrul Islam (†1976)

Trei din ei au fost Laureați ai Premiului Nobel. Meritau cu prisosință să fie nobeliști toți cinci.

În cazul dacă Academia Suedeză s-ar pricepe 100 la 100 la geniu, la capodopere.

În orice caz, arhiva premiului arată că juriul a discuta și despre candidaturile celorlalți, însă, cum s-a mai întâmplat, au trecut alți candidați, poate că mai puțin importanți.

Asta e: ca orice academie, și cea din Stockholm are lacune. În ultima vreme, tot mai ridicole neînțelese... 

SEMNAL CARTE DE POEME (cu ultima variantă de copertă)

      (AUTO)PORTRET SCHIȚAT ÎMPREUNĂ CU

FĂNUȘ NEAGU, ADI CUSIN ȘI ARCADIE SUCEVEANU

Se zice că subsemnatul

spirit dezinhibat

ludic

emană o energie debordantă

Mâinile și picioarele-i sunt mușchiuloase

ca de aruncător de disc în arenele Greciei Antice

trădând forță și vitalism (cărora

le rămâne fidel)

Barba-i scurtă ca de satir înmuiată în căruntețe

pare să personifice ironia și persiflarea

iar limba-i izvoditoare de anti-parnasianisme

se află non-stop în regim de replică

F.N. îl vedea drept diavol cu barbă

scăpărând din copite de sidef la mijloc de rău și de bine

într-o lume din scoarță de măr domnesc

plutind pe creasta valurilor ce le înalță Prutul și că

se vrea gladiator de destine

dar nu știe să și-l păzească pe al său

ceea ce înseamnă că L.B. e chiar cel adevărat

care trăiește totul cu intensitate

încât s-ar crede că până și supărarea îi face plăcere

(Nu e chiar așa

însă e frumos spus – nu? – despre unul care

se simte plasat între romanticele îndoieli de cândva

și cele din viitor

dar fără a înceta să jinduiască secțiunea de aur)

Ce ar mai fi de spus?

A fost declarat intergeneraționist

între generațiile ce au respirat și respiră a secol XX

și secol XXI

Urbanizat sută la sută

Modern sau poate hiper-modern

și – uimitor! – chiar avangardist mereu uimit

Din țărani

29.VII.2016

SEMNAL DE CARTE NOUĂ

      (AUTO)PORTRET SCHIȚAT ÎMPREUNĂ CU

FĂNUȘ NEAGU, ADI CUSIN ȘI ARCADIE SUCEVEANU

Se zice că subsemnatul

spirit dezinhibat

ludic

emană o energie debordantă

Mâinile și picioarele-i sunt mușchiuloase

ca de aruncător de disc în arenele Greciei Antice

trădând forță și vitalism (cărora

le rămâne fidel)

Barba-i scurtă ca de satir înmuiată în căruntețe

pare să personifice ironia și persiflarea

iar limba-i izvoditoare de anti-parnasianisme

se află non-stop în regim de replică

F.N. îl vedea drept diavol cu barbă

scăpărând din copite de sidef la mijloc de rău și de bine

într-o lume din scoarță de măr domnesc

plutind pe creasta valurilor ce le înalță Prutul și că

se vrea gladiator de destine

dar nu știe să și-l păzească pe al său

ceea ce înseamnă că L.B. e chiar cel adevărat

care trăiește totul cu intensitate

încât s-ar crede că până și supărarea îi face plăcere

(Nu e chiar așa

însă e frumos spus – nu? – despre unul care

se simte plasat între romanticele îndoieli de cândva

și cele din viitor

dar fără a înceta să jinduiască secțiunea de aur)

Ce ar mai fi de spus?

A fost declarat intergeneraționist

între generațiile ce au respirat și respiră a secol XX

și secol XXI

Urbanizat sută la sută

Modern sau poate hiper-modern

și – uimitor! – chiar avangardist mereu uimit

Din țărani

29.VII.2016

FOTBAL, ÎN COPILĂRIE, ACUM ȘASE DECENII...

Echipa gimnaziului din Negureni

Găsesc pe internet o poză cu junii fotbaliști din satul meu de baștină, Negureni, județul Orhei. Imaginea mi-a retrezit nostalgii. În  narațiunea memorialistică „Copil la ruși”  (București, 2008; 2013) nu puteam să nu-mi amintesc despre cum se statornicea fotbalul în Negurenii mei acum vreo 60 de ani, eu fiind unul din protagoniștii stadionului...

FRGMENT DIN NARAȚIUNEA MEMORILAISTICĂ „COPIL LA RUȘI”

Unde mai pui că, în interbelicul românesc, multe din tehnicismele ce prinseseră a popula epoca încă nu intraseră în vocabularul țăranului, astfel că el nu găsea termeni adecvați pentru rusismele care i se impuneau. Până și la fotbal foloseam terminologie... germană sau engleză, însă în adaptare rusească: ștraf – însemnând lovitură de pedeapsă, penalizare, dar, uneori într-o formă neaoș-localistă, destul de hazlie în rostirea celor mai tontălăi: ștrafoncă! – strigau ăștia, fotbaliști sau spectatori. Bara – ștanga (din: stange).

Păi, cu fotbalul la Negureni se depănau nuvele, povești, legende întregi! Pe la începutul anilor 50, unii din cei care văzuseră pentru prima oară o atare goană, credeau că fotbalistul mai bun e cel ce bate mingea cât mai sus! Minge grea, ce părea din piele de... hipopotam! – la locul de umblare la cameră având, de șiret, un șfichi destul de gros – insul care îndrăznea să dea cu capul în atare balon, dacă i se întâmpla să se întâlnească exact cu locul zigzagat al șiretului-șfichi, rămânea pe zile bune cu semn cabalin în frunte – vânăt, ca o danga pe crupa calului, întru protejarea acestuia contra furtului.

Colhozul cumpăra uniformă pentru echipa de fotbal, însă, la scurt timp, bocancilor („butz”) li se scoteau crampoanele, flăcăii fotbaliști care îi avea în posesie purtându-i ca încălțăminte de fiece zi... Iar când ieșeau pe teren în bocancii ăia fără proptele, lunecau pe iarbă de mama dracului și erau înjurați (trimiși și scoși) de nu se mai putea... Tricourile, purtate și ele, extra-meci, să zicem așa,  ajungeau decolorate, pe la muncile câmpului... Priveliște de greutăți materiale și de neașezare întru toate cele ce i-ar trebui unui sătean normal, unei comune de oameni muncitori...

Fotbaliștii se avântau în teren, alergau, iar câte un suporter mai aprins din fire, neastâmpărat, nerăbdător, o lua în lungul liniei de aut, încurajându-și preferatul, cu care, de fapt, era și într-un anumit grad de rudenie. Precum Zaharia Gâtlan, să zicem, fanul finului său Milușcă – de cum acesta se pomenea cu mingea la picior și o pornea, vioi, pe extrema dreaptă spre poarta adversarului, Zaharia, zis Gâtlan din cauza că avea gât lung, dar și înălțime trupească, slavă Domnului, –  Zaharia sărea de pe iarbă, alerga paralel cu finul Milușcă ce făcea minuni în teren, strigându-i, gâfâind: „Așa, șine Milușcă, așa, fă-l și pe-aista, treci de el, bravo! Dă-i înainte! Bagă de seamă! Treci și de chiorul ista! Așa! Bate!”, pentru ca toată odiseea fazei să se încheie în coadă de pește, Zaharia strigând cu năduf: „Du-te-n mă-ta de șin ce ești tu, că ai scăpat-o!” Adică, Milușcă rămăsese fără minge... Zaharia se întoarce la locu-i de mai înainte, mai trage o cană de vin – pentru că, la stadion, unii veneau cu vadra de tulburel, – înjurându-și finul până în momentul în care Milușcă se pomenea din nou în cărți bune, adică – balonul la picior, extrema dreaptă liberă, iluzia golului ispititoare, astfel că Zaharia Gâtlan sare iar de pe iarbă, luând-o la fugă întru susținerea celui pe care îl botezase: „Așa, șinule, fă-l pe răcarul ista din Chițcani, nu-i jeli, să știe ei! Bravo! Bate!... Dute-n.... of, că mă umplu de păcate... Prost mai ești, bre Milușcă, prost, fotbalist din tine – ca sită de mătase din coadă de câine... Tot de-al lui nestreleai  ai rămas!...”

Nestreleai era o poreclă, firește, care se traduce din rusește ca: „nu împușca / nu trage!” și i se trăgea ghinionistului nostru fotbalist din vremuri imemoriale, de la străbuni, iar în deplinătatea ei porecla suna astfel: Ne-streleai-turcu-dam-capice-și-papiroase, că am copii acasă!, fiind cea mai lungă și mai deocheată poreclă din Negureni și poate că demnă de cartea recordurilor. Și nebuneala aceasta de cuvinte străine era moștenită, lipită de obrazul lui Milușcă hăt de la cine știe ce străbun al său care, cică, încă pe vremea războaielor dintre ruși și turci, intrase astfel în vorbă (și la apă!) cu un otoman zănatic ce ar fi îndreptat spre el pistolul cu cremene. „Ne-streleai-turcu-dam-capice-și-papiroase, că am copchii acasă!” (Nu mă împușca, turcule; îți dau copeici și țigări, că am copii acasă!) – chiar așa, se zice, se rugase acel străbunic al fotbalistului nostru, întinzându-i păgânului tot ce scuturase din chimir. Dom’le, era – ba este și astăzi – o poreclă unicat în întreaga Europă, aș zice, pentru că, pe lângă ea, până și cele din registrele „sufletelor moarte” ale lui Nikolai Vasilevici Gogol nu ar fi decât un șfichi oarecare! Ce ar însemna un Gheorghi Doiezjai-ne doiedeși sau un Piotr Savelev Neuvajai-Korîto pe lângă – Ne-streleai-turcu-dam-capice-și-papiroase, că am copchii acasă?! Nu, nu, comparația ține...

Iar cel mai pitoresc personaj de pe terenul de fotbal  era portarul Zanache, uniforma sa nefiind, de fapt, decât un combinezon larg de tractorist, în care arăta supradimensionat, nu știu cum, umflat ca roboții gonflabili de astăzi. Când se arunca Zanache după minge, în careul  fără iarbă de atâta călcat în picioare și frământ de portar agitat, după căzătura lui se ridica un nor de praf de Doamne ferește, încât trebuia să treacă trei-patru minute până se mai ostoia, ca să se vadă din nou unde se află poarta.

Printre noi, copiii satului, se răspândeau fel de fel de legende fotbalistice – despre maimuța-portar, căreia nimeni nu-i putea marca gol! Stătea, afurisita (frumoasă, bandita!), agățată cu coada de bara („ștanga”)  transversală și, de cum adversarul șuta la poartă, ea – țup, haț! – a și înșfăcat mingea. În ce „comandă” era maimuța? În a Braziliei, în care alta?! Însă, un rus, Butâlkin, i-a venit totuși de hac tropicalei celeia. Cum? Păi, să știți că Butâlkin avea „smertelnâi udar”, adică – lovitură mortală; da, cu piciorul drept era în stare de atare lovitură nimicitoare și, mai sus de genunchi, purta legată, așa, o fâșie roșie, care și preîntâmpina că el, Butâlkin, e în stare de „smertelnâi udar”, astfel că, tovarăși sau domni adversari capitaliști, nu vă rămâne decât să vă feriți, să vă culcați la pământ, când lovește el, Butâlkin. Și tocmai ăsta i-a și fost nașul maimuței – când lovi odată „mortal”, maimuța unde face – țup! – aruncându-se să prindă mingea, însă aceasta – Doamne ferește! – i-a intrat în borheie, adică în burtă, de a băgat maimuța cu tot cu balon în plasa porții! Așa că s-a zis cu portarul brazilienilor... Animala-tropicala ceea darwinistă și stadionul Maracana – la pământ! Jale mare în țara carnavalului... În loc să danseze, să fâțâie din fund, a plâns toată lumea pe aia a lor, beach se cheamă, adică plajă, la malul mării...

Sigur, despre fotbal depănam și alte întâmplări, de asemenea curioase, însă de gabarit ceva mai mic, de interes local, cum ar veni. Cel mai des fiind reluat modelul narativ bazat pe puterea loviturii în minge și naivitatea gospodarilor de modă veche, în ariile, grădinile, legumăriile cărora se întâmpla să ajungă balonul. Că, iată, mai duminica trecută, Joja – că știți voi ce pălitură are el! – unde dă o dată în minge, numai că aceasta în loc să se ducă cât mai sus, o luă într-o parte, nimerind în legumăria lui Grișa Gârlea. Ehe, o zburat tocmai peste sălcii – vedeți voi cât sunt de înalte, însă a trecut peste ele. Și nu era pentru prima oară când mingea îi cășuna necazuri gospodarului. Însă moș Grișa nu era acasă, da în grădină trebăluia baba lui care, și ea tare supărată, unde ia bărdița și dă în minge. Hă-hă! Și unde se întoarce muchia bărdiței în fruntea babei, încât aceasta îndată s-a și cârligat la pământ! Pentru că învelitoarea mingii e tare, din piele de porc, nu o tai cu una cu două, iar dacă dai în ea – păzea! Vine reculul și te pocnește!... (Da, recul era ca și neologism, însă nu aveam cum să nu-l memorizez – figura în manualele de fizică, îl utilizam în răspunsul curent la lecții...)

Iar unul norocos, alde mine, care se pomenise cu stadionul chiar în bătătură, poți spune, – la 20 de metri de gardul grădinii și 150 de metri de pragul casei, nu putea să nu aibă anumite succese în acaparanta Odisee fotbalistică. Diminețile, porneam mai devreme spre școală – pentru că poteca îmi era exact pe lângă poarta de nord a stadionului și nu se putea întâmpla ca acolo, și mai devreme decât mine, să nu fi apărut un altcineva, cu o minge, în care să dăm câteva lovituri. Mai și întârziam la prima lecție... Iar după masă, când eram „eliberați” de la școală, sigur că tot pe lângă poarta stadionului treceam și nu puteam să nu trag câteva șuturi la ea... Iar ajuns acasă, făceam ce făceam, chiar și o lecție-două reușeam să duc la capăt, pentru ca să aud din  vale, de la stadion: „O-o-ăi-i-i! veniți la futbol! O-o-ăi Șura, Milea, Lică, Pechea, veniți, o-o-ăi-i-i!” Era Iacob al lui Boldumea, repetent patentat pe toate liniile, însă convingător în ale fotbalului. Din pragul casei, îl vedeam cocoțat călare pe bara transversală a porții și urlând irezistibil: „O-o-ăi-i-i, veniți, bre!”, și ecoul văii în care se afla stadionul aducea mesajul ispititor spre urechile noastre.

La început, jucam în echipa mică a școlii, atacant extremă dreaptă, însă trebuie să spun că acest plasament era unul foarte relativ și la fel de puțin de „personalizat”, deoarece... Adică, vorba e că toți ceilalți coechipieri doreau, înainte de toate, să fie înaintași și, bineînțeles, să atace! Oriunde i-ar fi plasat tovarășul învățător de fizică și matematică Fialcovschi – fundaș centru, dreapta, stânga, mijlocaș stânga, centru, dreapta, – în toiul meciului ne pomeneam că, aproape buluc, atacăm cu toții poarta adversarului, lăsându-ne spatele... descoperite. Așa era echipa noastră – cam dedată hazardului, nu prea organizată și cam încasam goluri... Deci, nu culegeam noi stelele de pe bolta întrecerilor inter-școli raionale. E drept că nu duceam nici lanterna roșie, dar nici cap de serie nu ajungeam, ca să manevrăm frâul. Eram pe la mijloc, dar, sigur, am fi meritat mai mult!...

Până pe la începutul anilor 60, în ghiol (ce spațiu imens și mirific!), la stadion (acolo ar fi încăput 3-4 stadioane), în afară de fotbal, se desfășurau diverse întreceri sportive, iar eu și până astăzi mă mir ce zel puneau unii din săteni în dorința de a câștiga, de a fi primii. Odată, cel mai bun alergător, Vasile Vrăjitoru, cu picioare lungi ca de etiopian, venea cu un avans net față de ceilalți concurenți, însă el se ambiționă atât de tare să bată propriul record din vara trecută (pe urmă urma etapa raională), încât, ajuns la finiș (400 sau 800 de metri?), pur și simplu se prăbuși! Însă trecuse, totuși, trecuse linia finișului, învinsese! Chiar dacă a fost nevoie să coboare din delușor și doctorul Mazuric, să readucă sportivul în deplină fire și bună funcționare. Oricum, la fugă Vasile era cineva, o știa tot satul. Pe scurt – o celebritate.

DIN POEZIA VECINILOR

APRILIE TROPICAL

Pe ramuri pietricele albe şi negre.

Sudul e ars-cenuşă, negru mangal.

Cerul revarsă lumini răsfirate jerbe

peste adevăratul aprilie tropical.

Ultramarin bătând spre violet

încearcă supliciu, mare sete nefirească

iar copaci obosiţi, toxici, cresc prea încet

de parcă nu ar mai vrea să crească.

*       *      *

Când e noapte

şi scrâşnesc palizii obraji metalici

şi nu răpăie tamburina de tablă,

nu trosnesc încheieturile sub piele,

nu se aude zdrăngănitul,

nici şuieratul ce constrâng sângele

din venele oamenilor,

– Spune-mi,

atunci nu i se face dor de mine

strălucitoarei tale inimi mecanice,

metalică madonă?

*      *      *

Vreau să fiu singur,

în mijlocul tuturor singur,

să nu mă vadă

nici ochii femeilor virtuoase,

nici ochii femeilor păcătoase,

nici „oamenii mari”,

nici oamenii mici,

nimeni.

Vreau să fiu singur,

ca luna în cerul pustiu

             în serile de vară,

ca felinarul stins

             pe uliţa întunecată,

ca scena în noapte

            dincolo de cortină.

Vreau să fiu singur –

să rătăcesc pe străzile oraşului pustiu,

pe trotuarele lui

             să calc în picioare toamna…

Vreau să fiu singur.

IELELE NOPŢII

Fum, foşnind în mâna hârtiei mele,

la geamul gurii deschise, rotocol, inelat.

Doar jet de pleonasme-n strănutări-bezele,

sufletul de propriul freamăt e acaparat.

Foşnete atingând abia-abia fereastra: negrii fluturi

ai înstelatei nopţi de vară. Pauze, printre ele.

În sânge – smoala setei, de poţi s-o înduri.

În noaptea tandră trec paşnice, sumbre iele.

PEISAJ

Aceste case, asemeni unor garafe destupate

cu bere somnolentă.

Ea e pretutindeni prin nemărginitele câmpuri

în revărsări de freamăte

smaraldii.

Ea umple-ochi ale inimii

pahare de cristal,

ameţeşte,

şi trezeşte în ochi

sclipirea stropilor îmbătători

ca un freamăt sonor.

Zi împovărată de soare abundent

de parcă un tren de aramă

pe o cale ferată înclinată

ar fluiera departe.

Prin împărăţia pâinii,

pe căi trasate peste ogoare,

rotocol de elice rotitoare

în zborul anului.

CÂNTEC SOLAR DESPRE TINĂ

Sălciile lucios-argintii cu limbile frunzelor zgârie cerul.

Toamnă. Din adâncul beznei, răzbat calme foşnete.

Maiestoasa lebădă a norului alb îşi oglindeşte misterul,

plutind printre prelungile stufărişului baghete.

Ca fructul mestecat în gură, saltă, urcă, coboară, 

cuvântul ce jinduieşte negrul adânc, unde tina

n-o învolbură rusalcă, sau duh de baltă, ci doară

solarul cânt ce-şi coboară, abundentă, lumina.

LA PLECAREA LUI ION UNGUREANU

Cui

Lui Ion Ungureanu, la plecare

Adie a somnifer

a cloroform

sau a hibernare de iarnă.

Din zi în zi

din oră în oră

parcă ar spori deja o lumină de pomană.

Însă e ca un vis extenuat astă bogdaproste cerească

dar poate că încă în stare să anime sumara

dar mai ales sumbra tihnă...

                                               A cui?

Cui – om

dar și fier bătut în lemn de sicriu

când deja visul extenuat

e ca și exterminat

de sugrumătoarea întrebare

ce apare

sub prapuri bisericești

în mijloc

sau la capăt de drum:

Dar cui îi este dat să știe ce și cum?

Apoi

dincolo de ultima poartă – cui bătut

cui ce nu iartă...

31.I.2017