POEZIA STRICTULUI NECESAR ÎNSEAMNĂ SĂ AJUNGI LA
ELEGANȚA SIMPLITĂȚII ȘI SIMPLITATEA ELEGANȚEI
– Domnule
Leo Butnaru, vă definește în continuarea ceea ce puneați pe o copertă de carte:
Spunerea de sine?
– Cred că da.
Asta în cazul în care, cu timpul, îți dai seama că nu este importantă doar
spunerea de sine, ci și sUpunerea de
sine.
– Și
dvs. ați opinat, ați scris despre ceea ce se numește, vrea să se numească în
literatură generație. Cu anii, vi s-au modificat opiniile? – În
stânga Prutului, ar fi fost greu să vorbești de generații din simplul motiv că
scriitorii de aceeași vârstă biologică se diferențiau mult și ca formulă
literară cultivată, și ca stil, dar și ca opțiuni estetice sau mai puțin
estetice. Unii au amestecat în scrisul lor politicul, angajamentul, uneori de-a
dreptul compromițător, servind partidul comunist și organele de cenzură, de
represiune ideologice. Alții (e drept, foarte puțini), au încercat să meargă în
albia modernismului, la care, ulterior, aveau să renunțe, alăturându-se
majorității colegilor lor, care au preferat redutele tradiționalismului. Astfel
că, dacă luăm perioada anilor 60-80, mai curând am putea vorbi despre o generație
a afinităților elective ca aspirație spre elevație estetică, inovație, generație
în care intrau autori cu vârste cuprinse
între 27 și 75 de ani, să zicem.
Dar, în genere, dorințele-pornirile-obsesiile
de ordonare în clișeul unei sau altei generații sunt artificioase, tendențioase,
pe cât de subiective – pe atât de naive, ba chiar nocive (dacă ne gândim la efectele lor
fals-uniformizatoare, însă atât de vehiculate totuși prin exegetica noastră mai
puțin dotată pentru analizele fenomenologice, dar și… particularizatoare).
– Mai
mulți exegeți, au revelat unele trăsături care vă particularizează în contextul
debutanților, cu prima carte, din anii 1973-1976. Ați fost mai mulți, la acele
începuturi. Una din trăsăturile distincte e că, atunci, nu ați mers pe o cale
tradițională, ci ați ales o formulă modernă puțin abordată la acea vreme în
stânga Prutului.
– Cu alte
cuvinte, doriți să întrebați de ce nu am mers pe calea conservatorismului în
poezie?... Nu aș putea explica în detalii, însă bineînțeles că secretul e chiar
în firea mea, în felul meu de a fi.
Ei bine, multă
lume și prin stânga Prutului folosește cu și fără îndreptățire noțiunea de
estetică referitoare la diverse producțiuni ale scrisului, însă mult mai puțini
sunt conștienți de încărcătura inițială a termenului, aesthetic însemnând filosofia sensibilității. Deci, pe
lângă suflul misterios al artei, pe care îl vizează-înregistrează, estetica îl și
cercetează, ca o știință a sensibilității, a afecțiunii ce este, odată
determinată ca: filosofie.
Probabil, eu am fost mai în
interiorul acestui suflu misterios.
– Credeți că vă deosebiți de confrații dvs. de generație
de la București, Iași, Cluj etc.?
– Nu aș putea spune prin ce mă deosebesc, dacă admitem
că mă deosebesc, totuși. Ci doar pot presupune. Eu vin dintr-o lume mai
complexă decât confrații mei din dreapta Prutului. Vin dintr-o lume cu mult rău
socio-politic, rău imperialist, care însă nu te putea lipsi de anumite avantaje
culturologice și literare. Bineînțeles, dacă tu însuți râvneai aceste avantaje,
le căutai și le converteai esențele în spiritul tău, în creația, în existența
ta.
Care ar fi fost acele avantaje într-un mediu atât de
dezavantajos pentru buna condiție umană? În primul râd, cunoașterea unei limbi
de largă circulație, limbă de legătură între alte limbi, alte literaturi, alte
culturi. Apoi marea literatură a lui Tolstoi și Dostoievski, Goncearov și
Bunin, Turgheniev și Saltîkov-Șcedrin, Cehov și Gogol (dau marile nume într-o…
dezordine axiologică, așa cum îmi vin în memorie); literatura fenomenalei
avangarde ruse, cu Hlebnikov și Maiakovski, Burliuk și Krucionîh, Mandelștam și
Țvetaeva, Pasternak și Ahmatova etc., etc., unii dint-aceștia, ca și
predecesorii lor, de-a dreptul geniali sau atinși de geniu. Apoi Nabokov,
Platonov… Mai târziu, Erofeev (Veniamin), Șukșin…
Alte privilegii? Samizdat-ul tăios, vârf de lance al
intelectualității sovietice în lupta cu bolșevismul. Exemplele marilor disidenți
de la Moscova
sau Leningrad. În pofida constrângerilor, opresiunilor, – pulsațiile unei mari
literaturi (Voznesenski, Voinovici, Aitmatov, chiar Druță, la începuturile sale
și spre maturizare).
Altele?... Pe la 17-18 ani, trăisem
ciudat-înfiorătorul sentiment al străbătătorului de distanțe mari, de mii de
kilometri, prin aer, pe ape, cu trenul, avionul, vaporul. S-o fi „insinuat”
ceva în poezia mea din cele trăite? Acele trăiri mi-o fi „reglat” optica
imaginației, fanteziei? Nu putea să mă lase același, românaș dintre Nistru și
Prut, posibilitatea de a călători în mai multe state (zise: republici
unionale), de a cunoaște tezaurul național al diferitor popoare. De a vizita
orașe minunate și atât de diferite – Riga, Tallin, Vilnius, Kiev, Odesa, Minsk,
Dușanbe, Tașkent, Samarkand, Kazanul tătăresc, Habarovsk, bineînțeles Moscova și
Leningrad etc., etc.
Marile filme. Da, produse în URSS, dar totuși mari,
importante, realizate de regizori de excepție: Tarkovski, Danelia, Loteanu, Žalakevičius, Șukșin, Koncialovski,
Reazanov, Mihalkov, Gaidai, Bondarciuk...
Marile teatre din Moscova sau Leningrad, din Țările
Baltice, Gruzia, Armenia… Unele dintre ele au avut turnee și la Chișinău. În
altele am intrat chiar acolo, în sediul lor național.
Muzeele celebre în lume, ca să amintim fie doar de „Pușkin”
din Moscova și Galeria Tretiakov, Ermitajul din Leningrad, de Lavra Pecerska
din Kiev…
Fel de fel de lanțuri muntoase și fluvii grandioase,
de la Bug la
Amur, „trecând” peste Volga, Don, Nipru etc.
Siberia, Orientul Depărtat, în poală cu ghețarii
Oceanului de Nord…
Nu, nu zic că mi-aș fi dorit acele… – avantaje?
privilegii? – acele vastități și puneri pe gânduri… Nu! Însă, în concluzie, nu
pot să nu-i fiu recunoscător Spiritului Suprem că m-a îndrumat ce să fac cu
ele, cum să profit de esențele lor.
Nu, nu aș fi vrut să fiu altfel decât colegii mei de
generație care frecventau cenaclurile lui Crohmălniceanu, Manolescu, Martin…
Însă, odată ce n-am avut posibilitățile lor, le-am folosit pe cele pe care mi
le sugera destinul nemulțumit de puterea sovietică, de imperialism, posibilități
din care, o parte, le-am enumerat mai sus.
Altceva, alt noroc: totuși, în pofida cortinei de
fier, te puteai ține la curent cu ce se întâmplă în literatura română, în
cultura română în general. Îi cunoșteai pe Voznesenski, Ahmadulina, Vîsoțki
etc. concomitent cu atât de fireasca pentru tine cunoaștere a lui Stănescu,
Sorescu etc. Citeai „Literaturnaia gazeta”, revistele „Novîi mir” sau
„Inostrannaia literatura”, însă, spre fericirea ta, aveai acces și la „Secolul 20”, „România literară”,
„Luceafărul”, „Contemporanul”…
