TEXTE DIN „DISCOBOLUL”

 Ceva în comun

Noiembrie sau poate octombrie repetent(e)... Cerul – de culoarea ochilor de pește fiert...  Roșul astru al asfințitului peste hașurare brună/ castanie a câmpului de răsărită recoltat... spuza de pucioasă a ceții... ursuzenie... peisaj (deja) aspru... – toate ducându-mă spre posibila analogie că deosebirea dintre miroznele unui lan arat și ale aceluiași lan numai cosit au ceva în comun cu diferențele de vârstă ale uneia și aceleiași femei...

De la un moment încolo

           

(Spațiul în cvasi-dicteu automat)

De la rădăcinile/ întemeierile neantului au zburat negrele acvile ale subconștientului, spațiul multiplicând fantomatic umbrele lor.

La geamurile celor nedumeriți, considerați (dar și crezuți?) înțelepți, astrul parcă și-ar vibra rallentando resemnarea post-metafizică.

Porumbarele devastate de ulii își scârțâie ușile de șipci.

În turle, dementul are impresia că trage clopotele, de fapt nefăcând altceva decât să scuture/ zgâlțâie un pitic zurgălău de pescar.

Apoi, de la un moment încolo, spațiul e otova – fără nimic altceva; doar spațiu, spațiu, spațiu, încât nu mai există noțiune de – intră! De – ieși...

Otova, spațialitatea ca o anulare a tot, astfel că deja nu mai există nici rădăcinile/ temeliile, nici acvilele zburătăcite, geamurile, porumbarele; nici dementul clopoțel de pescar în agonie... – doar, posibil, subconștientul, numai el întru totul compatibil cu otova necuprinsului, dominat tot mai mult de umbra siluetei unui pitecantrop ce mână dinozaurii cu ochi mici spre prăpastia vidului fojgăitor de târâșul viperelor – strune biologice, ne-cântătoare. Tristă post-lume fără cântec.

Pe piept, nopțile tot mai reci își repun ventuzele carapacelor primordiale și tremurul stelelor de muștar. Nimic compatibil chiar și cu cele mai paradoxale explicații, abateri, erori sau ispășiri.

Grații și gratii

În muțenia grațiilor – fâșii de văz, fulgul în amestec cu rugina gratiilor, palme brune de la mângâierea nenorocirii de neconsolat. Cu de la sine putere, vălul se ridică de pe supremul răposat, prin proprie decizie aflat printre muritori.

Grații parcelând geometric spațiul cu icoane păzite de gratii, dar nu și ocrotite.

Nimeni nu știe ce și cum în lumea cu grații și palme ruginite de la mângâierea gratiilor.

📚 UN POET, O CARTE, UN POEM 📚 / 20

Traducere: Leo Butnaru

Ispita afișelor (1920)

Lui Aleksei Efimov

I

Se auzi un foşnet sau plescăit de apă.

Cortina curge lent spre înălţime.

Din scenă-adie briză răcoroasă

Spre freamătul din rândurile prime.

II

Introducându-şi în penumbra albastrului parter

Torsul argintat din creştet spre călcâie,

Ea revărsă în sală Folle Arome

De afectuoasă, îmbietoare vanilie.

În binoclu tresare bella dona.

Gata-i să iasă un rănit valet

Care-şi pregăteşte lornionul,

De pluşul hainei ştergându-şi-l atent.

Soţul triplu bărbierit mantaua albă-gri

Şi-o târâie precum birjarul ambulant

Când părăseşte bătrânul restaurant,

Tăcut, mahmur, leit zeul Vulcan,

Gelos pe Venus cea ne-ndestulată

Noapte de noapte, an de an.

III

Pielea de antilopă a pantofilor ascuţiţi

Înţepând blănurile urşilor de Himalaya

Se vor revărsa pe placa scăunelului

Unduirile rochiei de debut.

Cu unghii degenerat-fărâmicioase

Deranjând glazura colanului

Respingând cu cuvânt de glicerină

Asaltul gălbiorilor husari.

📚 UN POET, O CARTE, UN POEM 📚 / 19

Omule, slabă ființă... 

Omule, slabă ființă și la patimi cu plecare,

Unde ți-i înțelepciunea, unde ți-i mintea cea mare?...

De te 'nalți și sbori cu mintea la tronul Dumnezeirii,

De măsuri pământ și ceruri și pătrunzi tainele firii, —

Nu te îngânfa, că ești țărna pe care o poartă vântul...

Ci te plânge, că 'n patimi tu singur îți sapi mormântul!

Pururea ție stăpâne, pururea duc și te poartă;

Ele sînt în toată vremea a vieței tale soartă.

Ce poate înțelepciunea, ce poate și biata minte,

Când prăpăstii privesc ochii și 'napoi și 'nainte?

Și se 'ncape biruință sau răbdare sau putere,

Când frageda inimioară se despică de durere?

Și se 'ncape vr'o mărime, când ființa pătimesce,

Când sufletul de necazuri ca de moarte se sdrobesce?...

UN INTERVIU DE LA ADOLESCENȚI

– Domnule Leo Butnaru, sunteți cunoscut ca un reputat poet, prozator, eseist, traducător, autor de jurnale și dialoguri. Ați publicat un mare număr de cărți. Ele au apărut la  Chișinău, Iași, București, Alba Iulia, Cluj, Timișoara, Madrid, Moscova, Ruse (Bulgaria), Paris, Niš (Serbia) și Kazan (Tatarstan). Ce nu ați reușit încă să faceți, ca scriitor?

– Nu am reușit să fiu mai... tânăr, când a venit democrația, libertatea. Aș fi dorit să mai fac vreo facultate-două, ceea ce în URSS nu se prea admitea. Aș fi vrut să cunosc câteva din marile universități din lume, dar și celebre biblioteci. Aș fi vrut să studiez mai temeinic cele câteva limbi pe care le vorbesc și din care traduc.

În fine, sper să realizez, totuși, ceea ce nu am reușit încă să fac. Numai că omul râvnește să facă tot alte și alte lucruri în mai deplina facere de sine... Prin urmare, reușita deplină, mulțumirea de sine ar fi ca și cum excluse. Pentru că o împlinire de dorințe presupune apariția orizonturilor mișcătoare, în perspectivă, ale  altor dorințe, scopuri...

– Ați fost distins cu mai multe premii. La care dintre ele țineți cel mai mult și care vă reprezintă plenar?

– Cred că, în ce mă privește, juriile nu au fost doar generoase, ci și obiective. Țin la majoritatea distincțiilor care mi s-au acordat, dar, toate, încadrate între cea din 1992, Premiul revistei „Luceafărul” din București, și Cununa de Laur de la Tomis în Turnirul Poeților Români, 2016. Sigur, aș fi… nerecunoscător, dacă  nu aș aminti de mai multe premii ale Uniunii Scriitorilor din România, de Premiul Național al Republicii Moldova, de cel al Ministerului Culturii, de altele. Iar cel mai așteptat premiu ar fi, totuși, o carte nouă, care să se alinieze celor mai bune de care am fost în stare. Sau – de ce nu? – să ridice ștacheta. Pentru că, sub aspect valoric, literatura presupune înălțimi și orizonturi mereu deschise.

– Dacă voi parafraza un titlu de carte care v-a apărut chiar în anul curent, spunând că vă place să fiți și călător în Țara piticilor, ce ne spuneți despre Leo Butnaru, scriitor al copiilor și, în genere, cum apreciați actuala literatură pentru copii? 

– Am scris și cărți pentru cei mici, pornite ca și cum din fascinația și reverberațiile de ecou, în timp și în suflet, ale propriei mele copilării, căreia, de altfel, i-am dedicat și romanul memorialistic „Copil la ruși”, care a avut două ediții la București. Iar cea mai recentă înfățișare a mea în fața cititorilor-ascultătorilor preșcolari și elevi în primele clase e poemul „Călător în Țara Piticilor”, lansat de editura „Junimea” din Iași, unde, de altfel, sper ca în 2018 să-mi apară un amplu florilegiu de ghicitori.

Cum apreciezi actuala literatură pentru copii? Suntem buni și bogați, odată ce avem poeți ca Vasile Romanciuc și Arcadie Suceveanu care, sunt sigur, fericesc mii și mii de copii cu fiecare carte nouă pe care o publică.

– Vestitul Fănuș Neagu, în prezentarea cărții „Gladiatorul de destine”, pe care ați semnat-o în 1998, scria: „Leo Butnaru este un diavol cu barbă care scapără din copite de sidef la mijloc de rău și de bine (…) Se vrea gladiator de destine, dar nu știe să și-l păzească pe al său, ceea ce înseamnă că este un poet adevărat”. Poetul Leo Butnaru nu știe să-și păzească destinul?

📚 UN POET, O CARTE, UN POEM 📚 / 18

*     *     *

Traducere: Leo Butnaru

Cu trupul răsucită ca o pâslă

Al capului ciolan între picioare

Izgonii iubirea ca şi inutilă

Cu o ciubotoaie scofâlcită motanul

De-ajuns cercurile veveriţelor

Arcanul gâtul să-l tragă

Peste trupul potopit de spermă

Botezătorul puse o lumânare

Toate locurile mi-s sărutate

Jumulită mi-i rotunjimea burţii

Ca la alergări de cai limba-i smultă

Să sari barierele dinţilor

O juraţi-vă mie comisari ai poporului

Călugăre şi cimpanzeu

Eu sunt glorioasa dintre preotese

Hebeb Şafrana* Habias.

(1912/1921)

____________

*Hebeb (habib) – în arabă înseamnă: dragă,

 iubită. În tandem cu „şafrana”, iese: ,,Draga piept şofrăniu”.

📚 UN POET, O CARTE, UN POEM 📚 / 17

Un pământ nou

Marea a adus azi-noapte un pământ nou

s-au găsit voci care să strige

Atlantida

s-au găsit voci care să strige America

1-au înconjurat oamenii cu hărți campase

1-au împărțit între ei pe familii dinastii

au înființat armate pentru apărarea acestui pământ

miniștrii au transmis legi

și amendamente la aceste legi

toți voiau să administreze acest pământ

atât de promițător

dar refluxul

a dus din nou în larg

trupul înecatului.

📚 UN POET, O CARTE, UN POEM 📚 / 16

Cealaltă voce

1

Traducere: Leo Butnaru

Sunt cu tine, îngerul meu, nu am viclenit,

Cum de s-a întâmplat că te-am părăsit

În locul meu ostatic să fii în nevolnicie

Întregii dureri pământene ce leac nu ştie?

Pe sub poduri pelinul fumegă suriu,

Peste focuri – roi de scântei, auriu,

Afurisitul vânt a blestem prinde-a urla,

Şi un glonte rătăcit dincolo de Neva

Îţi caută biată inimă ce bate slab, arar,

Şi, singură, în casa îngheţată-a pieire,

Stai întinsă albă în albă strălucire,

Glorificând numele meu amar.

2

În acel an îndepărtat, când iubirea se aprinse,

Ca o cruce de pristol, în inima proscrisă,

Tu nu te-ai cuibărit a blândă hulubiţă

La pieptul meu, ci zgâriai ca uliul cu gheara.

Cu-ntâia infidelitate, cu vinul blestemului

Tu prietenul însetat ţi l-ai adăpat.

Însă veni ceasul ca să priveşti

În ochii verzi, lângă nemilostive buze

Zadarnic să rogi pentru dulcea ofrandă

Şi pentru jurăminte, de care nici că auzii,

Pe care încă nimeni nicicând nu le rosti.

Astfel otrăvind apa izvorului pentru cei

Ce vor merge în pustiu pe urmele sale

Tu însuţi te-ai rătăcit şi, însetat la culme,

În întuneric n-a fost să recunoşti izvorul.

El bea pieirea, cu gura-n apa răcoroasă,

Dar parcă pieirea ar putea să curme setea?

1921