Șocul
Toamna
în frunze își meșterește cuiburi.
Aici,
în frunziș
e
toamna, șoc de căldură,
plescăitul
crengilor, în plină zi – tremur
răspândit
prin aer,
iar
trupurile păsărilor învelite-n frunze
sunt
fierbinți.
Aici
bat ploile. Răsăritul de zi nu perturbă
moartea
străină, cuvintele ei, acea lucire lunguiață,
nisipul
marilor fluvii, când tu repeți, tot spui că,
da,
e toamnă. Se lasă
noaptea,
întorcându-le pe dos,
spre
arborii toamnei, spre cuiburile lor. Zorile
vine
de pe aerodromurile cu pista trasată direct
pe
pământul stepei,
în
Iakutia, în ani trecuți. Întors spre noi
chipul
anilor,
în
dublul tremur până la moartea
prietenilor
tăi, prietenilor tăi, căzuți neauzit
din
cuiburi, zvâcnetul lor. Precum vezi,
plouă
și pe aici, tu-atingi tulpina,
pe-aici
e chinuitor.
Ah,
cuiburi, cuiburi, cuiburi... Lovirea celor morți
de
iarba caldă, tu nu mai ești aici.
Nu
sunt nici ei.
În
răsucitele frunze uscate, pe lichenii veșteziți
prin
taiga, iată, doar această urmă stingheră.
O
cuiburi, cuiburi negre ale celor morți!
Cuiburi
fără păsări, cuiburi ultima oară
de
o culoare atât de înspăimântătoare, cu zi ce trece
voi
sunteți tot mai puține.
Priviți
înainte, vedeți că noi tot mai puțini rămânem.
Lumina
toamnei împletește aceste cuiburi.
Pentru
ultima oară pășești pe podul clătinător.
Privește,
în jur – tulpinile,
pleacă,
până nu e târziu
vei
mai auzi țipete din cuiburi, vei auzi țipete din cuiburi.
1959
* *
*
Cel
mai bine reușeam să dorm
în
gara moscovită Savelovsk.
În
acest
ca
și uitat de sergenți
fundac
din Univers
cu
bănci de o duritate spartană
eu
am văzut doar o singură planetă:
planeta
portocalie a cadranului de ceas.
Savaoții
albaștri din Vologda,
respirând
greu,
îmi
scotoceau prin buzunare.
După
care, plecând,
înjurau
dezgustați:
„Să
vezi ce palton...”
Însă
patru câte zece ruble, patru câte zece
cu
inscripții și însemne,
–
doar eu știam
unde
se aflau,
patru
de câte zece – pentru
un
bilet spre Bologo.
Acelea
au fost nopți de pomină acolo,
la
gara Savelovsk,
nopți
demne
de
eposul lui Homer.
Nopți
în care
după
îndelungate rătăciri
fel
de fel de gânduri
își
fixau întâlnire
la
lunga colonadă a Rectului
pe
vasta piață a Pântecului.
...
Însă azi noapte
altcineva
îmi va lua locul.
Azi
noapte
eu
n-o să dorm la gara
Savelovsk.
Azi
noapte
n-o
să-mi ghicesc
despre
propria-mi soartă
de
pe planeta colțuroasă.
În
această noapte
eu
o să-mi iau bilet
până
la Bologo.
În
această
noapte
n-o
să compun
versuri
albe despre gară, – albe
ca
hârtia pentru cântece...
La
revedere, Boris Abramîci.
La
revedere. Mulțumesc
pentru
cuvintele pe care mi le-ați spus.
1960
Cântec de octombrie
Pentru V. S.
Prepelița
împăiată
stă
pe o poliță de piatră.
A
patra zi, marea bate vuitor în dig, e vijelie.
Lasă
cartea, ia acul; ochios,
fără-a
aprinde lampa, îmi cârpește lenjeria:
de
la auriul buclelor
în
ungher se face luminos.
1971