STEAUA LUI BRODSKI

Din poezia lumii

Iosif BRODSKI (1940–1996)

În traducerea lui Leo BUTNARU

S-a născut la 24 mai, în Leningrad. Tatăl său, căpitanul Aleksandr Ivanovici, a fost corespondent-fotograf de război, apoi a activat la Muzeul Marinei Militare din Leningrad și în redacțiile mai multor ziare. Mama, Maria Moiseievna Volpert. a fost contabil.

În perioada 1947-1953 Iosif studiază în trei școli leningrădene, în 1953 rămânând repetent. Depune o cerere de a fi admis elev al Școlii Baltice de Marină, însă este respins. Învață în clasa a 7-a, o începe pe cea de-a opta, însă abandonează școala, angajându-se ucenic de strungar la uzina „Arsenal”. Încearcă fără succes să se înscrie într-o școală de marinari de submarine, la 16 ani se aprinde de ideea de a deveni medic, o lună de zile fiind ajutor de prosector la morgă, face disecții și autopsii. Apoi mai lucrează fochist, paznic de far. 

După propriile mărturii, primele poeme le scrie în 1956-1957. Este muncitor într-o expediție arheologică la Marea Albă, Siberia Orientală, Nordul Iakutiei (1957–1960). În februarie 1960 are loc prima apariție publică importantă a lui Iosif Brodski într-un recital de poezie, unde citește și poemul „Cimitir evreiesc”, care declanșează un adevărat scandal.

La Samarkand, împreună cu prietenul său Oleg Șahmatov, aviator, schițează planul deturnării unui avion, pentru a zbura în Occident. Însă renunță. Peste un an, Șahmatov este arestat de KGB, divulgând planul respectiv.

Pe 29 noiembrie 1963 în ziarul „Vecernii Leningrad” („Leningradul de Seară”) este publicat foiletonul „Un trântor de la periferia literaturii”, acuzându-l pe Brodski de parazitism social. Începe o lungă perioadă de urmărire a poetului.

La începutul anului 1964 i se întâmplă primul acces cardiac, după care, întreaga viață, avea să sufere de angină pectorală. Este trimis forțat la expertiză psihiatrică într-un ospiciu, unde se va afla trei săptămâni („cele mai groaznice din viața mea”, avea să menționeze poetul). Pe 13 martie 1964 este condamnat la cinci ani de muncă forțată în regiunea Arhanghelsk.

Înregistrările de la procesul intentat lui Iosif Brodski, făcute de Frida Vigdorova, apar în influentele publicații occidentale „New Leader”, „Encounter”, „Figaro Litteraire”, sunt transmise de BBC. Cu susținerea activă a Annei Ahmatova, se declanșează o campanie socială întru apărarea lui Iosif Brodski. Scrisorile de susținere sunt semnate de D. Șostakovici, S. Marșak, K. Ciukovski, K. Paustovski, A. Tvardovski, Iu. Gherman ș. a. Sub presiunea opiniei publice mondiale, mai ales după intervenția specială a lui Jan-Paul Sartre, termenul de deportare al lui Iosif Brodski este redus la minimum.

În ziua de 10 mai 1972, Iosif Brodski este convocat la Biroul de Pașapoarte pentru Străinătate, fiind pus în fața dilemei: sau emigrează urgent, sau pot urma „zile fierbinți”, inclusiv internarea în ospiciu. Privat de cetățenie sovietică, pe 4 iunie Brodski zboară la Viena cu „viză de Israel”. Încep anii de exil.

Se stabilește în SUA, unde i se oferă postul de „poet invitat” (poet-in-residence) al Universității din Michigan. Din acel moment, ex-cetățeanul sovietic, care nu avea la activ decât 8 clase neterminate, are o existență de profesor, invitat mai apoi la șase universități americane și britanice, predând istoria literaturii ruse, poezia rusă și universală, teoria versificației, ținând prelegeri și conferințe în biblioteci și universități din SUA, Canada, Anglia, Irlanda, Franța, Suedia, Italia.

Brodski se dedică activ eseisticii, pe care o cultivă până la sfârșitul vieții. În SUA îi apar cărțile de eseuri „Less Than One” (Mai puțin de unul), 1986 (declarată cea mai bună carte de critică pentru 1986 în SUA); „Watermark” (Cheiul incurabililor),1992, și „On Grief and Reason” (Despre suferință și rațiune), 1995.

Părinții săi au depus de 12 ori cereri de a-și vizita fiul, însă toate au fost respinse în pofida adresărilor oficiale a mai multor congresmeni și altor politicieni americani.

În 1987 a fost distins cu Premiul Nobel, iar în 1991 i s-a acordat titlul de poet laureat al SUA. Se căsătorește cu Maria Socciani, aristocrată italiană, rusoaică pe linie maternă.

1996. Noaptea de 27 spre 28 ianuarie. În urma unui infarct, Iosif Brodski se stinge din viață. Provizoriu, este înmormântat în cimitirul de pe lângă biserica Sfânta Treime de pe malul Hudsonului, iar la 21 iunie 1997 este reînhumat în cimitirul San Michele din Veneția.

Cocoșii

Stelele încă nu se stinseseră

Pe bolta clară.

Stelele erau la locul lor.

Când ei se treziră-n poiată

Pe stinghie sau în pătul.

...Liniștea trăgea să moară.

Ca în muțenia din templu

Înainte de-a izbucni coralul,

Se trezea plugarul,

Căscând nemulțumit și mahmur,

Apoi înhămând la car sau la plug

Predestinatul animal.

Asta a fost la început.

Răsăritul soarelui

Chiar însemnând toate astea,

Mari și mărunte,

După care astrul se înălța

Peste ogoare,

Peste creastă de munte.

Cocoșii plecau

După boabe de perle, de diamant.

Nu le mai plăcea meiul.

Râvneau ceva mai delicat.

Cocoșii scurmau, se-adânceau

În grămezi de bălegar,

Iar de cum găseau bobul,

La lumină-l scoteau neamânat

Și tocmai despre asta-n coteț

Pe la zori trâmbițau deșirat:

– Chiar noi înșine l-am găsit,

Noi l-am și curățat

Bobul de perlă, de diamant,

Noi, nu oarece cocoloș.

Izbânda o anunțăm

Cu glas nițel răgușit.

Iar eu,

Peste ani,

Peste veacuri

Chiar văd materia timpului

Descoperită de cocoși.

1958

Verbele

Eu sunt înconjurat de verbe tăcute,

asemănătoare cu capete străine,

verbe,

verbe flămânde, verbe dezgolite,

verbele principale, verbele surde.

Verbele fără subiecte. Pur și simplu verbe.

Verbe

care locuiesc în subsoluri,

vorbesc în subsoluri, se nasc în subsoluri, sub câteva

etaje ale optimismului general.

În fiece dimineață ele merg să-și înceapă munca,

trecând pașnic de la un cuvânt la altul,

cu conjugările și cu cele trei timpuri ale lor

odată și odată verbele își urcă Golgota.

Iar cerul deasupra noastră

e ca pasărea peste cimitir

și, de parcă ar sta

la pragul ușii închise, cineva bate cuie

în trecut,

în prezent,

în timpul viitor.

Bate abitir.

Dar nu va veni nimeni, nimeni nu se va stabili aici.

Bătaia ciocanului va deveni

rit și ritm etern.

Pământul hiperbolelor e sub noi,

iar cerul metaforelor plutește deasupra noastră!

1960

 Romanță de Crăciun

 Lui Evgheni Rein

Plutește în tristețea de nelămurit

printre cărămizile îndurerării, iar

luntrișoara nocturnă arde pâlpâit

în grădina Aleksandrovski, felinar

de miez de noapte, însingurat,

semănând cu galbenul petalelor,

peste creștetul iubitelor îngândurat,

la picioarele trecătorilor.

Plutește în tristețea de nelămurit 

un cor somnambul de albine, de bețivi.

În eterna capitală un străin rătăcit

a făcut fotografii cu oameni captivi,

și cotește, ieșind pe Ordînka,

un taxi, pasagerii au bolnave fețe,

și cei morți prind a se îmbrățișa

cu case răzlețe.

                                    

Plutește în tristețea de nelămurit 

cântărețul trist prin capitală,

lângă o gheretă s-a pripășit

un măturător cu fața ovală,

pe uliță grăbește, oarecum banal,

amant bătrân, dar frumos și-aiurit.

Trenul de noapte și nupțial

plutește în tristețea de nelămurit.

Plutește-n bezna de peste râu,

înotător întâmplător în nefericire,

rătăcește grai ovreiesc, arămiu,

pe scările galbene, ca-n jelire,

și de la dragoste la ne-bucurie

în ajun de An Nou, de duminică,

plutește frumusețea ce scrie,

însă tristețea nu și-o explică.

În ochi plutește seara rece,

fulgii tremură pe vagoane,

vânt geros și palid trece-trece,

înroșindu-ne obraji și palme,

și se revarsă mierea felinarelor,

și miroase a dulce halva;

tortul nopții în mâinile anilor

peste cap undeva.

Anul tău Nou pe val siniliu, grăbit,

în această mare de oraș cunoscut

plutește în tristețe de nelămurit,

de parcă viața din nou a început,

de parcă va fi glorie și lumină,

zi bună și pâine pentru-a ne sătura,

de parcă viața în dreapta se-nclină,

după ce se lăsase spre stânga.

1962

Asupra dumitale nu mi se ridică mâna

Asupra dumitale nu mi se ridică mâna.

Și abia de îndrăznesc a spune-presupune

cu ce străfulgerare de păcate aș cuteza

să luminez amurgul zilei care apune.

Însă din zi în zi pe mine tot mai mult

pe mine eu mă acuz, dar presimțind ce va urma,

îmi iau iubirea, pentru că-n altă țară dumneata

îmi vei întoarce spatele, ca unui necunoscut.

1962

*     *     *

Toamna

mă gonește din parc,

chircește fragila vegetație

și se aține pe urma mea,

lovindu-se de pământ

cu frunzele osoase

și, ca Parca ce toarce,

îmi înfășură picioarele, mâinile

cu păienjenișul ploii,

cu funigei;

în cer se ascunde vârtelnița

acestei țesătoare jalnice

și acolo

tunete bubuie merei,

ca în mâinile puștanilor bețe cu care

lovesc în fonta grilajului

sau în vreo neapărată floare. 

Apollo,

ia-mi lira, lasă-mi grilajul

și ascultă-mi ruga,

să fii cât mai îngăduitor: schimb

armonia strunelor – pentru tine –

cu imposibilitatea gratiilor grilajului

de a se destrăma,

transformând do-re-mi-ul tău

în ariile lui Perun,

imprevizibil zeu.

Ajunge atâta cântec de dragoste,

cântă despre toamnă,

gâtlej bătrân!

Ea e cea care a întins cortul

peste tine, recii ei stropi șfichiuitori

brăzdează argila, – din ei

cântă deci ca din

ascuțite lame,

din chimvale sadea,

repede-te și

pedepsește-ți sălbăticiunile!

Eu sunt prada ta!

1970-1971

Viața în lumină dispersată

Zgomotul coșului zincat de gunoi, rostogolit

de rafalele vântului. Automobilele alunecă pe caldarâm

ca apa peste peștii

Gudzonului. Abia de se aude, șters,

glasul Muzei,

în amurg răsunând ca a nimănui,

dar egal, ca bâzâitul muștei ce iese din iarnă,

șoptind oarece cuvinte, dar fără sens.

Neclaritatea literelor. Varza flocoasă

a norilor. Un astru pedepsit pentru brutalitatea

atingerii. Arta lui  –

nicicum nu e tandrețe, ci miopie, boală.

Viață în lumină dispersată! Și, săptămâni întregi,

să nu pui nimic în gură, decât guvizi și bere.

Iarna, doar ochiul mai ocrotește verdeața,

arzând, ca urzica, oglinda goală.

Ah, la o astfel de lumină nu mai avem nevoie de nimic!

Nici de triumful dreptății, nici de compania drăguțelor.

Conturul obiectului explodează ca o grenadă,

de cum nimerește în mână.

Și falangele rebegesc. E din cauza că

în lumina dispersată gerul

demonstrează proprietatea siluetei – mai ales

dacă obiectul nu-i tânăr și e slab de vână.

Deci, să cântăm, totuși, despre ce nu-i prea departe?

Despre asemănarea dintre întreg și jumătate,

despre sentimentul că parcă v-ați fi bronzat

oarecum invers: sub luna plină,

dăruindu-i unei finlandeze buchetul.

Însă nimeni, umflându-și artera pe gât,

nu va prelua motivul ce-l ziceți. Nici cunoscătorul,

nici publicul obișnuit: cu cât se aude mai bine refrenul,

cu atât mai necorporal este interpretul.

1987