Leo
Butnaru este povestea noastră cea frumoasă de dincoace și de dincolo de Prut, lacrima noastră cea minunată care
zâmbește, simultan și cu speranță, către două boabe dumnezeiești de rouă
care-și plâng risipirile. Încălecat ca Făt-Frumos-din-Lacrimi-de-Dor pe iluzia
noastră cea mare, pe care numai Don Quijote ar mai putea-o struni și doar
celălalt mare inocent al lumii, Mîșkin, ar mai putea-o înțelege, el umblă prin
lume cu metafora la butonieră, ca un apostol care vestește mereu orizonturi de
așteptare optimiste. Pe oriunde-și aruncă ochii peste Prut, pe oricare mal ar
fi, el zămislește mereu, cu sufletul său doldora de iubire, punți pe care nicio
preaotrăvită Mumă-a-Tuturor-Pădurilor-Lumii nu le-ar putea clinti. Prinț al
voroavei înnobilate la marile curțile domnești ale spiritului, Leo Butnaru
aduce mereu către noi mirosul cel tulburător de otavă al verbului și farmecul
unor șoapte în care locuiesc admirabile mirări.
 |
| Eseu preluat din acest volum, Ed. Junimea, 2018 |
O singură dată l-am întâlnit pe fabulosul Leo Butnaru
și, preț de câteva clipe, am discutat – se putea altfel? – despre Dostoievski.
În inconfundabilul său stil, cultivând mereu paradoxul, zâmbind, a lăsat în aer
o fermecătoare îndoială cu privire la faptul că Dostoievski ar fi spus vreodată
că „Frumusețea va salva lumea”. Cumva, scriitorul-frate
(folosesc sintagma dragă inimii sale) rezuma
admirabil un fragment al unuia dintre grozavele sale poeme: „Frate
Fiodor Mihailovici D./ deja nimeni nu mai crede că/ frumusețea va salva lumea/ dar
cineva naivul gândește că lumea/ ar trebui să salveze frumusețea...” I-am
scris apoi lui Leo Butnaru,
solicitându-i să mă dumirească. Reproduc aici, cu voia domniei sale, răspunsul:
„Ba nu, dragă Ioane, nu aceea a fost opinia mea... definitivă! Era vorba de o
nuanță, de o formulă-chintesență a lui Dostoievski, mai... de bază, să zic așa.
Asupra temei am revenit și chiar am publicat, acum o săptămână, un
scurtisim eseu pe blogul meu, microeseu intitulat «Cineva, naivul, gândește că
lumea...». Prin urmare, îl vezi aici: http://leo-butnaru.blogspot.com. Adică, adagiul de bază
dostoievskian e, totuși: «Prin frumusețe lumea se va salva...», precum și
încerc să spun. (…) Mă bucur că ne reîntâlnim în
preajma Sărbătorilor de Iarnă, vă urez tuturor Crăciun fericit! Confratern
Leo”.
Cred că pentru
istoria literară acest punct de vedere este foarte interesant, motiv pentru
care, tot cu acordul Autorului, îl reproduc: „Îmi zic că rar confrate-scriitor
care nu a folosit sau nu s-ar fi gândit să folosească în vreun context anume
celebrul, seducătorul adagiu «Frumusețea va salva lumea». Mi s-a întâmplat și
mie să apelez, nu o singură dată, la metafora în cauză. Dar, la un moment dat,
citesc la Erofeev (nu mai sunt sigur dacă la Venedikt sau la Viktor… pare-se la
Viktor, totuși, în Enciclopedia sufletului rus…)
că – reține, lume! – nicăieri în opera lui Fiodor Mihailovici Dostoievski nu
veți găsi «o atare frază» (care, ar reieși, i se… atribuie). În primul moment, am rămas de-a dreptul
contrariat de respectiva aserțiune dubitativă. Și – hai prin lume! Cu cercetatul,
cu întrebatul, cu precizatul: A spus sau nu a spus, a scris sau nu a scris așa
ceva Dostoievski?
Mai întâi am încercat
să-mi dau la maxim memoria, ca să aflu dacă mi
s-a întâmplat să întâlnesc undeva la marele prozator ideea cu Frumusețea. Parcă
da… Dar unde anume?... Uite, de aici și regretul că de cam mulți ani nu am
recitit Dostoievski… Și câte altele nu am mai recitit… Ar trebui, dar… Cam
suntem lipsiți de… darul timpului necesar pentru revenirile
necesare.
Acum câteva
săptămâni, la Iași, l-am întâlnit pe unul dintre exegeții creației lui Fiodor
Mihailovici – pe Serghei Belov, venit din Sankt-Petersburg la manifestările
legate de comemorarea a 100 de ani de la moartea unui alt mare prozator, Lev
Tolstoi. [De altfel, fără a-l considera pe autorul romanului «Război și pace»
rival… – sau, cine știe? – Dostoievski îi scria soției (în decembrie 1874):
«Ieri am citit în «Grajdanin» (Cetățeanul) că Lev
Tolstoi și-a vândut romanul (Anna Karenina) la
„Russki vestnik” (Vestitorul rus), 40 de coli, cu
câte 500 de ruble coala... Iar mie nu se puteau hotărî să-mi dea barem 250 de
ruble, pe când lui Tolstoi, fără probleme, i-au plătit câte 500! Mda, prea
ieftin mă prețuiesc ei, fiindcă eu îmi duc existența din muncă». Această
constatare amară consună, dramatic, cu remarca lui Vigny: A te naște fără avere e cea mai mare nenorocire…]
Colegul de pe malurile Nevei mi-a spus exact următoarele (eram împreună cu
Nichita Danilov și cu poetul din Moscova Evgheni Stepanov): «Fraza este din
romanul Idiotul, dar sună altfel:
«Krasotoiu spasiotsea mir» (Prin frumusețe lumea se va
salva)». I-am mulțumit dlui Belov, chiar dacă, revenit la Chișinău,
căutând în celebrul roman, fraza am găsit-o totuși în… prima variantă, cea mai
invocată: «Frumusețea va salva lumea». Bineînțeles, memoria dlui Belov, coleg
aflat la vârsta de 76 de ani, putea să-și permită o mică imprecizie. E de
înțeles, pentru că ni se mai întâmplă și nouă... Totuși, unde se află varianta
– prima, a doua? – «Prin frumusețe lumea se va salva»? Dragă cititorule, dai de
ea în «Frații Karamazov». Și ea, această variantă, trebuie considerată de bază,
prin Frumusețe subînțelegându-se Chipul Mântuitorului, Chipul lui Hristos.
Între cele două variante ale adagiului există, însă, o deosebire, și nu doar de
nuanțe… Fraza din Idiotul (scrisă
prima, în ordine cronologică, 1868) e una de plan ideatic secund, dacă ne
gândim că în Frații Karamazov (1880)
este solicitată contribuția lumii însăși întru salvarea sa (prin frumusețe). În
primul caz, lumea pur și simplu … «așteaptă» să fie salvată.
În ce mă privește, am îndrăznit să glosez la această mare
temă cu un scurt poem, scris la sfârșitul secolului trecut și publicat în
volumul «Pe lângă ștreang, steag și înger» (Ed.
Dacia, 2003); poem ce are și un… versant românesc: „Scrisoare în zona liberă dintre Rai și Iad”:
=d=
Frate Fiodor Mihailovici D./
deja nimeni nu mai crede că/ frumusețea va salva lumea/
dar cineva
naivul gândește că lumea/ ar trebui să salveze frumusețea...
=b=
Domnule Lucian Blaga/ vă rog
a nu vă supăra/ însă/ în ultima vreme (sper/ nu cea de pe urmă…)/ de cum merg
la țară/ constat că/ veșnicia a murit la sat…/
Leo Butnaru”.
Aveam să regăsesc, nuanțat, gândul autorului în ,,Instructajul santinelei de sine” și în ,,Manifestele avangardei
ruse” (Leo Butnaru, ,,Antologie, prefață, traducere și note de Leo Butnaru”, Biblioteca Bucureștilor, 2012). În prefața ,,De la o palmă dată
gustului public – spre deparazitarea creierului” (Op. cit, pag. 24), într-un
dublu post-scriptum, citim: ,,Odată clasicizată avangarda istorică, prin
opera celor mai străluciți reprezentanți, înseamnă că incontestabilii săi
clasici, precum ar fi Hlebnikov, Maiakovski, Burliuk, cei care doreau «să-i
arunce de pe nava contemporaneității» pe Tolstoi și Dostoievski, în vremurile
curente ale literaturii chiar stau alături de aceștia acolo, în cel mai
democratic Panteon al stimei și estimării care, în mare, întrunesc acceptul
multora. Prin urmare, ar putea fi de acord și autorii «palmei date gustului public» că frumusețea va salva lumea. Bineînțeles,
cu condiția dacă lumea va ști să salveze frumusețea. Cu toate că celebrul
adagiu, atribuit lui Dostoievski, în forma în care este vehiculat, în
romanul «Frații Karamazov» sună astfel: «Krasotoiu mir spasiotsea». Adică,
«Lumea se va salva prin frumusețe». (E o deosebire nu doar de nuanțe…) Eu unul
mai fiind de părerea că poate fi considerat element al vreunui memorabil
manifest și acest… poem: Frumusețea va salva lumea,/ numai în cazul în care/
lumea va ști să salveze frumusețea”. Nuanțând fericit, Leo Butnaru continuă: ,,În romanul
«Idiotul» apare și varianta des utilizată, Krasota spasiot mir (Frumusețea
va salva lumea), însă ea e una de plan ideatic secund, dacă ne gândim că,
în primul caz, este solicitată contribuția lumii însăși întru salvarea sa (prin
frumusețe). În al doilea caz, pur și simplu lumea… «așteaptă să fie salvată»”.
Acest veritabil spectacol ideatic al șoaptelor care nuanțează virtuțile
Frumuseții continuă și în
poemul-bijuterie ,,O, nu, nu!” Ne răvășește tulburător, aici, un
veritabil compendiu de istorie, dar și o
sinteză estetic-moral-fermecătoare (zămislită sub chipul unui cuceritor
bobârnac poematic) a hedonismului contemporan deșănțat, vía Aristip din Cyrene,
în care-și face mendrele genul acela de plăcere care numai către Frumusețea ca
ideal și oblojitor dostoievskian nu duce: ,,Concurs Miss World./ Parcă –
adevărat, frumoase,– sute de fiice ale Irodiadei,/ în juriu – Irod.// O, nu,
nu,/ Domnule Dostoievski,/ nu atare frumusețe va salva lumea!” (Revista Arca, 10-11-12/2017). Pe 23 decembrie
2017, dragul Leo Butnaru, gândind tot la Dostoievski, brodând ca un vrăjitor al
fantasticului trăitor în real, îmi scria: ,,Frumusețea, însă... De
cum se salvează din vreo catastrofă, vreun mare război, lumea își dă seama că,
în vertijele disperării, a haosului ce o cuprinseseră, uitase să salveze
frumusețea, inclusiv cărțile lui Dostoievski! Frumusețea, însă, având de
la sine putere de a se salva, revine din neant și înnobilează din nou lumea
zdruncinată rău... Până va fi să-i ofere ultima șansă, pe o altă buză de
hău...” Trăiește în aceste fermecătoare rânduri, zvârcolindu-se dureros, ca o
lacrimă (prea)plânsă uitată etern pe ,,o altă buză de hău!” (și Dostoievski ar
fi aplaudat această metaforă!), una dintre marile tragedii ale lumii…
Leo Butnaru este unul dintre marii
îndrăgostiți ai lumii, atunci când îl raportăm la Dostoievski. Pe blogul său,
nota în ziua de 11 noiembrie 2012: ,,Azi
e ziua de naștere a lui Fiodor Mihailovici Dostoievski (30.X/ 11.XI. 1821 –
28.I./ 9.II. 1881). Prin ani, i-am adresat mai multe scrisori…” Am pornit pe
urmele îndrăgostitului, i-am răscolit prin arhiva sa de suflet și am găsit
câteva dintre aceste minunate ,,scrisori”. Sunt unele dintre cele mai frumoase
declarații de dragoste pe care le-am citit întru Dostoievski… Fără a cocheta cu blasfemia, în sufletul său
frumos robit, Fiodor Mihailovici Dostoievski este…. Dumnezeuovici: ,,după
slavonul model/ cu numele prenumele patronimul /(dostoievski fiodor
mihailovici)/ unicul singurul neperechele/ ar fi/ Dumnezeu Dumnezeu
Dumnezeuovici...” (,,Cu patronim”, în
Leo Butnaru, ,,Poeme din secolele XX-XI”, Editura Tipo
Moldova, Iași, 2011, pag. 434). Versuri care ar putea fi un minunat incipit
pentru orice poveste de dragoste a lumii… ,,Dostoievski scriind” (Ibidem, pag. 399) este o bijuterie estetică
tulburătoare, cu acest leitmotiv
unic, după știința noastră, de excepție: pre-biblia: ,,cu mâna pe un cactus (o pre‐biblie)/marele inchizitor jură (ceva)...// în vreme ce scrie
(oricând)/ dostoievski (fiodor mihailovici firește)// suflă‐răsuflă peste fila de/ hârtie‐(a)caligrafie/apăsând ușor/ (vede‐se) mâna/ celui ce
jură – peste ghimpii/pre‐bibliei apăsând‐o// (mie unuia/mereu mi s‐a părut convingătoare/ mărunt‐mărunțica‐nrourare de
hemoglobină)”. Dostoievski este, pentru unii, una cu lumea infernală a eroilor
săi, dacă-i cunosc tumultoasa-i ființare aflată mereu la capătul Strigătului.
Leo Butnaru ne amintește de faptul că infernul eroilor săi are și accente mai
grave: ,,Domnul Dostoievski a fost totuși un om relativ cumpătat/ Necutezând să
treacă mai departe de calvarul fraților/ Karamazov/ pentru că și mai și au fost
bântuite de patimi/ surorile Karamazov…” (,,Patimile după Dostoievski”, în
volumul ,,În ambuteiaj & Partițiuni Nabokov”, Chișinău,
Editura Lumina, 2012, pag. 15). Pendularea între universul ideatic al lui Tennesse
Williams și cel al lui Dostoievski, gravid de echivoc sublim, este
fermecătoare: ,,Domnule Tennesse Williams/ nu o dată/ din tramvaiul numit
dorință/ în care vatman e un înger/ se face transbordarea/ în tramvaiul numit
pocăință/ (ah îmi vine să spun: tram-vaietul!)/ în care vatman e un diavol/
Domnule Dostoievski” (,,Bi-invocație”, op. cit., pag. 34.). ,,Un tramvai numit dorință”,
,,text care vorbește pe mai multe voci” (Dinu Cernescu), cucerește mai ales
prin Blanche, cea care ar putea fi
oricare dintre păcătoșii de noi care vrem ,,să iubim și să fim iubiți, fără
limite”, care ,,căutăm acel umăr pe care să punem capul și să adormim
liniștiți”, ,,acele brațe care să ne contopească doi într-unul” (Dinu
Cernescu). Găsim (și) aici multă dorință-păcat, voluptuos zgomot terestru,
omenesc doldora de valuri turbate care se revarsă mereu peste țărmuri. Dinspre
Dostoievski, univers în care ființarea cunoaște toate prăpăstiile lumii, vine,
în acest ,,tram-vaiet”, Suferința cu statut de leac acompaniată imperial de
,,dorință”, ,,înger”, ,,pocăință”, ,,diavol”, ,,tram-vaiet”, toate fiind
,,transbordate” cu pană de maestru dintr-un… tramvai minunat în altul, cel
puțin la fel de cuceritor, zămislind un alt fermecător univers estetic.
,,Supraveghetorul de sine (Urmăritorul, 1)” este un exercițiu de introspecție în fața căruia
,,cuplul” psihanalist Dostoievski (precursorul) și Freud (mofturos-invidiosul
titular de doctrină…) și-ar ridica pălăria: ,,Mă prinde uimirea/ mă prinde mila
de sine/ și simt dezolare și frică în această lume de/ mucenici de tot soiul
a(i) (ay!) lui Dostoievski/ mai mari sau mai mici/ mai categorici sau mai
temperați/ mai vinovați sau neprihăniți/ unii dintre care te duc cu gândul la
infinit/ la fapte peste puteri/ de dincolo de rău și de bine/ de râu și de
heleșteie line./ Probabil pentru a exista cât de cât fericit/ omul trebuie
barem un ceas/ barem un sfert de oră să trăiască mașinal/ (doar) instinctiv/
deloc instructiv/ pe când eu…” (Ibidem, pag. 95). În ,,Absența distanței
(Urmăritorul, 4,1)”, echivocul mă aruncă pe jar, mai ales atunci când coarda
lirismului își lasă armoniile să cadă pe ,,binomul” plin de știute tensiuni,
Tolstoi–Dostoievski, și mă tot întreb care dintre cei doi or fi întunericul,
lumina, îngerul, demonul… Desigur, este un joc sublim, căci niciunuia dintre
cei doi nu le lipsesc ecouri din toate zările zvârcolirilor: ,,un
antonim/ un antipod al inspirației/ ca o inspirație pe invers/ precum în cazul/
lumină – întuneric/ înger – demon/ flacără – gheață/ Tolstoi – Dostoievski/ care
de fapt îl lasă rece pe cel care nu are vocația tragicului/ ca o transmutație
de poluri și energii” (Ibidem, pag. 101). Iar eu – iertați-mă, Fiodor Mihailovici și Lev Nikolaevici! – mă
tot gândesc dacă uneori celor doi nu li s-ar potrivi zisa lui Rakitin către
Alioșa: ,,…se pândesc unii pe alții… cu cuțitul la brâu…” Desigur, Rakitin
vorbea despre Karamazovi…
În ,,Mîșkin în ambuteiaj” (România literară, 2010, nr. 48), Dostoievski a intrat în toți atomii burgului, în toate puzderiile de
suflet risipite/ hăituite prin capcanele noii civilizații: ,,Mîșkin în ambuteiaj/ În acest oraș – derutat nervos –/ este imposibil să
nu se pomenească în ambuteiaje/ și cneazul Mîșkin”. Marele inocent
dostoievskian a ajuns prizonierul unei subterane pe care, inventiv, veacul
smogului a adaptat-o, picurând în ea zori de apocalipsă cotidiană: ,,(Mîșkin
ce/ în traducere înseamnă al șoarecelui;/ Mîșkin/ într-o cursă de șoareci –
acest ambuteiaj/ antivoiaj…)”. Sfânta inocență este strivită pe caldarâm, raskolnikovian, ,,ca
un păduche”, capătă identitate nouă, are în ea clocotul cel mare al nihilismului,
tot vitriolul noului timp, de parcă ar fi fost tăvălită prin tenebrele
,,Posedaților”: ,,Prin urmare fără mișcare/ Mîșkin e prins în ambuteiaj/ Vreme
(pierdută) în care/ cei din jur claxonează injurios/ strigând huiduind:/ «Idiotul»!”
Prințul spiritului netrucat stă rătăcit/ mirat, în marele ambuteiaj al lumii,
cu viitorul în cumpăna strivirilor, ca un sfânt izgonit dintr-un paradis
jefuit de repere, îmbrâncit din calendare, ca un Chandala acuzat că spurcă
până și subterana: ,,Ei și ce dacă
Mîșkin-cneazul/ e fără mașină/ în mijlocul acestui ambuteiaj global//
infernal/ neomenos?/ Pentru că/ de fapt/ sensul ambuteiajului e unul/ cu mult
mai serios/ mai fioros/ și trans-secular/ ca transă/ și lipsă de șansă/ pentru
omul de rând/ sau pentru Noul Hristos”. Iar tu, solidar cu Inocența, cu
greață sartreană și dragoste de viațămoarte, ai vrea să aduni toată zgura de
frumusețe care mai rătăcește buimacă prin Lume, s-o peticești cu metafore,
s-o arunci, chiar și-ntr-o cămașă de forță a inimii: ,,…ai impresia (ca și
cneazul poreclit/ al șoarecelui) că/ stând în mijlocul ambuteiajului/ sângele
îți arde ca o torță/ până este din nou adunat/ într-un roman/ într-un poem
sau/ mai sigur /într-o cămașă de forță…” Fără zgura aceasta de frumusețe,
destrămarea ființei ar fi dureroasă. Am ajunge să vorbim aidoma lucrurilor
sau poate că lucrurile ar râvni, ,,într-o agonie aproape senină”, la statutul
de vorbitor: „Eu sunt DEX-ul!/ Eu
sunt DEX-ul!” – striga bărbatul/ (sau femeia)/ într-o agonie aproape senină/ pașnică/
inofensivă etc” (Leo Butnaru, ,,Eu
sunt DEX-ul”). Și chiar dacă se va ivi
cineva ca să ne lumineze – „«Sărmanul de el... e/ un fost traducător.../Al
lui Dostoievski/ sau Kafka se pare...»” – spuse un trecător/ explicându-i
altui trecător/ ce înseamnă DEX-ul etc” (Ibidem), se va zvârcoli mereu în noi
o sămânță a îndoielii către care noii subteraniști vor scoate limba pe furiș
și ne vor prezice că vom tot trăi drama strămoșului lor, dostoievskianul
subteranei, care spunea, obsesiv, că ,,nici măcar altcumva n-am izbutit să
ajung: nici rău, nici bun, nici ticălos, nici om cinstit, nici erou, nici
insectă…” (F. M. Dostoievski, ,,Însemnări din subterană”, în ,,Jucătorul și
alte microromane”, Editura Polirom, Iași,
2003, pag. 31). Și tot citindu-l pe admirabilul Leo, îndrăgostitul de
dincoace/ dincolo de Prut, întru Dostoievski, îmi aduc aminte de celălalt
trezorier al tuturor metaforelor lumii, Fănuș Neagu, care, cu drag și
îndreptățire, cuvânta ca un zeu cu dezlegare la vorbele mari și ghiftuite de
esențe, la lansarea volumului ,,Gladiatorul de destine” (Editura Cartea Românească, 1998): ,,Leo Butnaru este un diavol cu barbă care scapără din copite de
sidef la mijloc de rău și de bine, adică într-o lume din scoarță de măr
domnesc plutind pe creasta valurilor ce le înalță Prutul. Se vrea gladiator
de destine, dar nu știe să și-l păzească pe al său, ceea ce înseamnă că este
un poet adevărat. Leo, ridică vâslele și lasă vântul să te poarte spre
limanul Nistrului românesc, spre Delta uimirilor ce le adună Europa lângă
Ceatalul Ismail, spre misterele Carpaților”.
|
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu