duminică, 21 octombrie 2018

DESPRE POEMELE ȘI IDEILE CU DOSTOIEVSKI




  

        Leo Butnaru este povestea noastră cea frumoasă de dincoace și de dincolo de  Prut, lacrima noastră cea minunată care zâmbește, simultan și cu speranță, către două boabe dumnezeiești de rouă care-și plâng risipirile. Încălecat ca Făt-Frumos-din-Lacrimi-de-Dor pe iluzia noastră cea mare, pe care numai Don Quijote ar mai putea-o struni și doar celălalt mare inocent al lumii, Mîșkin, ar mai putea-o înțelege, el umblă prin lume cu metafora la butonieră, ca un apostol care vestește mereu orizonturi de așteptare optimiste. Pe oriunde-și aruncă ochii peste Prut, pe oricare mal ar fi, el zămislește mereu, cu sufletul său doldora de iubire, punți pe care nicio preaotrăvită Mumă-a-Tuturor-Pădurilor-Lumii nu le-ar putea clinti. Prinț al voroavei înnobilate la marile curțile domnești ale spiritului, Leo Butnaru aduce mereu către noi mirosul cel tulburător de otavă al verbului și farmecul unor șoapte în care locuiesc admirabile mirări.   
Eseu preluat din acest volum, Ed. Junimea, 2018
O singură dată l-am întâlnit pe fabulosul Leo Butnaru și, preț de câteva clipe, am discutat – se putea altfel? – despre Dostoievski. În inconfundabilul său stil, cultivând mereu paradoxul, zâmbind, a lăsat în aer o fermecătoare îndoială cu privire la faptul că Dostoievski ar fi spus vreodată că  „Frumusețea va salva lumea”. Cumva, scriitorul-frate (folosesc sintagma dragă inimii sale) rezuma  admirabil un fragment al unuia dintre grozavele sale poeme: „Frate Fiodor Mihailovici D./ deja nimeni nu mai crede că/ frumusețea va salva lumea/ dar cineva naivul gândește că lumea/ ar trebui să salveze frumusețea...” I-am scris apoi  lui Leo Butnaru, solicitându-i să mă dumirească. Reproduc aici, cu voia domniei sale, răspunsul: „Ba nu, dragă Ioane, nu aceea a fost opinia mea... definitivă! Era vorba de o nuanță, de o formulă-chintesență a lui Dostoievski, mai... de bază, să zic așa. Asupra temei am revenit și chiar am publicat, acum o săptămână, un scurtisim eseu pe blogul meu, microeseu intitulat «Cineva, naivul, gândește că lumea...».  Prin urmare, îl vezi aici: http://leo-butnaru.blogspot.com. Adică, adagiul de bază dostoievskian e, totuși: «Prin frumusețe lumea se va salva...», precum și încerc să spun. (…) Mă bucur că ne reîntâlnim în preajma Sărbătorilor de Iarnă, vă urez tuturor Crăciun fericit! Confratern Leo”.
 Cred că pentru istoria literară acest punct de vedere este foarte interesant, motiv pentru care, tot cu acordul Autorului, îl reproduc: „Îmi zic că rar confrate-scriitor care nu a folosit sau nu s-ar fi gândit să folosească în vreun context anume celebrul, seducătorul adagiu «Frumusețea va salva lumea». Mi s-a întâmplat și mie să apelez, nu o singură dată, la metafora în cauză. Dar, la un moment dat, citesc la Erofeev (nu mai sunt sigur dacă la Venedikt sau la Viktor… pare-se la Viktor, totuși, în Enciclopedia sufletului rus…) că – reține, lume! – nicăieri în opera lui Fiodor Mihailovici Dostoievski nu veți găsi «o atare frază» (care, ar reieși, i se… atribuie).  În primul moment, am rămas de-a dreptul contrariat de respectiva aserțiune dubitativă. Și – hai prin lume! Cu cercetatul, cu întrebatul, cu precizatul: A spus sau nu a spus, a scris sau nu a scris așa ceva Dostoievski?
  Mai întâi am încercat să-mi dau la maxim memoria, ca să aflu dacă mi s-a întâmplat să întâlnesc undeva la marele prozator ideea cu Frumusețea. Parcă da… Dar unde anume?... Uite, de aici și regretul că de cam mulți ani nu am recitit Dostoievski… Și câte altele nu am mai recitit… Ar trebui, dar… Cam suntem lipsiți de… darul timpului necesar pentru revenirile necesare.
   Acum câteva săptămâni, la Iași, l-am întâlnit pe unul dintre exegeții creației lui Fiodor Mihailovici – pe Serghei Belov, venit din Sankt-Petersburg la manifestările legate de comemorarea a 100 de ani de la moartea unui alt mare prozator, Lev Tolstoi. [De altfel, fără a-l considera pe autorul romanului «Război și pace» rival… – sau, cine știe? – Dostoievski îi scria soției (în decembrie 1874): «Ieri am citit în «Grajdanin» (Cetățeanul) că Lev Tolstoi și-a vândut romanul (Anna Karenina) la „Russki vestnik” (Vestitorul rus), 40 de coli, cu câte 500 de ruble coala... Iar mie nu se puteau hotărî să-mi dea barem 250 de ruble, pe când lui Tolstoi, fără probleme, i-au plătit câte 500! Mda, prea ieftin mă prețuiesc ei, fiindcă eu îmi duc existența din muncă». Această constatare amară consună, dramatic, cu remarca lui Vigny: A te naște fără avere e cea mai mare nenorocire…] Colegul de pe malurile Nevei mi-a spus exact următoarele (eram împreună cu Nichita Danilov și cu poetul din Moscova Evgheni Stepanov): «Fraza este din romanul Idiotul, dar sună altfel: «Krasotoiu spasiotsea mir» (Prin frumusețe lumea se va salva)». I-am mulțumit dlui Belov, chiar dacă, revenit la Chișinău, căutând în celebrul roman, fraza am găsit-o totuși în… prima variantă, cea mai invocată: «Frumusețea va salva lumea». Bineînțeles, memoria dlui Belov, coleg aflat la vârsta de 76 de ani, putea să-și permită o mică imprecizie. E de înțeles, pentru că ni se mai întâmplă și nouă... Totuși, unde se află varianta – prima, a doua? – «Prin frumusețe lumea se va salva»? Dragă cititorule, dai de ea în «Frații Karamazov». Și ea, această variantă, trebuie considerată de bază, prin Frumusețe subînțelegându-se Chipul Mântuitorului, Chipul lui Hristos. Între cele două variante ale adagiului există, însă, o deosebire, și nu doar de nuanțe… Fraza din Idiotul (scrisă prima, în ordine cronologică, 1868) e una de plan ideatic secund, dacă ne gândim că în Frații Karamazov (1880) este solicitată contribuția lumii însăși întru salvarea sa (prin frumusețe). În primul caz, lumea pur și simplu … «așteaptă» să fie salvată.

În ce mă privește, am îndrăznit să glosez la această mare temă cu un scurt poem, scris la sfârșitul secolului trecut și publicat în volumul «Pe lângă ștreang, steag și înger» (Ed. Dacia, 2003); poem ce are și un… versant românesc:  Scrisoare în zona liberă dintre Rai și Iad”:
=d=
Frate Fiodor Mihailovici D./ deja nimeni nu mai crede că/ frumusețea va salva lumea/
dar cineva naivul gândește că lumea/ ar trebui să salveze frumusețea...
=b=
Domnule Lucian Blaga/ vă rog a nu vă supăra/ însă/ în ultima vreme (sper/ nu cea de pe urmă…)/ de cum merg la țară/ constat că/ veșnicia a murit la sat…/
Leo Butnaru”.
   Aveam să regăsesc, nuanțat, gândul autorului în ,,Instructajul santinelei de sine” și în ,,Manifestele avangardei ruse” (Leo Butnaru, ,,Antologie, prefață, traducere și note de Leo Butnaru”, Biblioteca Bucureștilor,  2012). În prefața ,,De la o palmă dată gustului public – spre deparazitarea creierului” (Op. cit, pag. 24), într-un dublu post-scriptum, citim: ,,Odată clasicizată avangarda istorică, prin opera celor mai străluciți reprezentanți, înseamnă că incontestabilii săi clasici, precum ar fi Hlebnikov, Maiakovski, Burliuk, cei care doreau «să-i arunce de pe nava contemporaneității» pe Tolstoi și Dostoievski, în vremurile curente ale literaturii chiar stau alături de aceștia acolo, în cel mai democratic Panteon al stimei și estimării care, în mare, întrunesc acceptul multora. Prin urmare, ar putea fi de acord și au­torii «palmei date gustului public» că frumusețea va salva lumea. Bineînțeles, cu condiția dacă lumea va ști să salveze frumusețea. Cu toate că celebrul adagiu, atribuit lui Dostoievski, în forma în care este vehiculat, în romanul «Frații Karamazov» sună astfel: «Krasoto­iu mir spasiotsea». Adică, «Lumea se va salva prin frumusețe». (E o deosebire nu doar de nuanțe…) Eu unul mai fiind de părerea că poa­te fi considerat element al vreunui memorabil manifest și acest… poem: Frumusețea va salva lumea,/ numai în cazul în care/ lu­mea va ști să salveze frumusețea”. Nuanțând fericit, Leo Butnaru continuă: ,,În romanul «Idiotul» apare și varianta des utilizată, Krasota spasiot mir (Frumusețea va salva lumea), însă ea e una de plan ideatic secund, dacă ne gândim că, în primul caz, este solicitată contribuția lumii însăși întru salvarea sa (prin frumusețe). În al doi­lea caz, pur și simplu lumea… «așteaptă să fie salvată»”. Acest veritabil spectacol ideatic al șoaptelor care nuanțează virtuțile Frumuseții continuă și în  poemul-bijuterie ,,O, nu, nu!” Ne răvășește tulburător, aici, un veritabil compendiu de istorie, dar și  o sinteză estetic-moral-fermecătoare (zămislită sub chipul unui cuceritor bobârnac poematic) a hedonismului contemporan deșănțat, vía Aristip din Cyrene, în care-și face mendrele genul acela de plăcere care numai către Frumusețea ca ideal și oblojitor dostoievskian nu duce: ,,Concurs Miss World./ Parcă – adevărat, frumoase,– sute de fiice ale Irodiadei,/ în juriu – Irod.// O, nu, nu,/ Domnule Dostoievski,/ nu atare frumusețe va salva lumea!” (Revista Arca, 10-11-12/2017). Pe 23 decembrie 2017, dragul Leo Butnaru, gândind tot la Dostoievski, brodând ca un vrăjitor al fantasticului trăitor în real, îmi scria: ,,Frumusețea, însă...  De cum se salvează din vreo catastrofă, vreun mare război, lumea își dă seama că, în vertijele disperării, a haosului ce o cuprinseseră, uitase să salveze frumusețea, inclusiv cărțile lui Dostoievski! Frumusețea, însă,  având de la sine putere de a se salva, revine din neant și înnobilează din nou lumea zdruncinată rău... Până va fi să-i ofere ultima șansă, pe o altă buză de hău...” Trăiește în aceste fermecătoare rânduri, zvârcolindu-se dureros, ca o lacrimă (prea)plânsă uitată etern pe ,,o altă buză de hău!” (și Dostoievski ar fi aplaudat această metaforă!), una dintre marile tragedii ale lumii…  
 Leo Butnaru este unul dintre marii îndrăgostiți ai lumii, atunci când îl raportăm la Dostoievski. Pe blogul său, nota în ziua de 11 noiembrie 2012: ,,Azi e ziua de naștere a lui Fiodor Mihailovici Dostoievski (30.X/ 11.XI. 1821 – 28.I./ 9.II. 1881). Prin ani, i-am adresat mai multe scrisori…” Am pornit pe urmele îndrăgostitului, i-am răscolit prin arhiva sa de suflet și am găsit câteva dintre aceste minunate ,,scrisori”. Sunt unele dintre cele mai frumoase declarații de dragoste pe care le-am citit întru Dostoievski…  Fără a cocheta cu blasfemia, în sufletul său frumos robit, Fiodor Mihailovici Dostoievski este…. Dumnezeuovici: ,,după slavonul model/ cu numele prenumele patronimul /(dostoievski fiodor mihailovici)/ unicul singurul neperechele/ ar fi/ Dumnezeu Dumnezeu Dumnezeuovici...” (,,Cu patronim”, în  Leo Butnaru, ,,Poeme din secolele XX-XI”,  Editura Tipo Moldova, Iași, 2011, pag. 434). Versuri care ar putea fi un minunat incipit pentru orice poveste de dragoste a lumii… ,,Dostoievski scriind” (Ibidem,  pag. 399) este o bijuterie estetică tulburătoare, cu acest leitmotiv unic, după știința noastră, de excepție: pre-biblia: ,,cu mâna pe  un cactus (o prebiblie)/marele inchizitor jură (ceva)...// în vreme ce scrie (oricând)/ dostoievski (fiodor mihailovici firește)// suflărăsuflă peste fila de/ hârtie(a)caligrafie/apăsând ușor/ (vedese) mâna/  celui ce  jură – peste ghimpii/prebibliei apăsândo// (mie unuia/mereu mi sa părut convingătoare/ măruntmărunțicanrourare de hemoglobină)”. Dostoievski este, pentru unii, una cu lumea infernală a eroilor săi, dacă-i cunosc tumultoasa-i ființare aflată mereu la capătul Strigătului. Leo Butnaru ne amintește de faptul că infernul eroilor săi are și accente mai grave: ,,Domnul Dostoievski a fost totuși un om relativ cumpătat/ Necutezând să treacă mai departe de calvarul fraților/ Karamazov/ pentru că și mai și au fost bântuite de patimi/ surorile Karamazov…” (,,Patimile după Dostoievski”, în volumul ,,În ambuteiaj & Partițiuni Nabokov”, Chișinău, Editura Lumina, 2012, pag. 15). Pendularea între universul ideatic al lui Tennesse Williams și cel al lui Dostoievski, gravid de echivoc sublim, este fermecătoare: ,,Domnule Tennesse Williams/ nu o dată/ din tramvaiul numit dorință/ în care vatman e un înger/ se face transbordarea/ în tramvaiul numit pocăință/ (ah îmi vine să spun: tram-vaietul!)/ în care vatman e un diavol/ Domnule Dostoievski” (,,Bi-invocație”, op. cit.,  pag. 34.). ,,Un tramvai numit dorință”, ,,text care vorbește pe mai multe voci” (Dinu Cernescu), cucerește mai ales prin  Blanche, cea care ar putea fi oricare dintre păcătoșii de noi care vrem ,,să iubim și să fim iubiți, fără limite”, care ,,căutăm acel umăr pe care să punem capul și să adormim liniștiți”, ,,acele brațe care să ne contopească doi într-unul” (Dinu Cernescu). Găsim (și) aici multă dorință-păcat, voluptuos zgomot terestru, omenesc doldora de valuri turbate care se revarsă mereu peste țărmuri. Dinspre Dostoievski, univers în care ființarea cunoaște toate prăpăstiile lumii, vine, în acest ,,tram-vaiet”, Suferința cu statut de leac acompaniată imperial de ,,dorință”, ,,înger”, ,,pocăință”, ,,diavol”, ,,tram-vaiet”, toate fiind ,,transbordate” cu pană de maestru dintr-un… tramvai minunat în altul, cel puțin la fel de cuceritor, zămislind un alt fermecător univers estetic.          
 ,,Supraveghetorul de sine (Urmăritorul, 1)” este un exercițiu de introspecție în fața căruia ,,cuplul” psihanalist Dostoievski (precursorul) și Freud (mofturos-invidiosul titular de doctrină…) și-ar ridica pălăria: ,,Mă prinde uimirea/ mă prinde mila de sine/ și simt dezolare și frică în această lume de/ mucenici de tot soiul a(i) (ay!) lui Dostoievski/ mai mari sau mai mici/ mai categorici sau mai temperați/ mai vinovați sau neprihăniți/ unii dintre care te duc cu gândul la infinit/ la fapte peste puteri/ de dincolo de rău și de bine/ de râu și de heleșteie line./ Probabil pentru a exista cât de cât fericit/ omul trebuie barem un ceas/ barem un sfert de oră să trăiască mașinal/ (doar) instinctiv/ deloc instructiv/ pe când eu…” (Ibidem, pag. 95). În ,,Absența distanței (Urmăritorul, 4,1)”, echivocul mă aruncă pe jar, mai ales atunci când coarda lirismului își lasă armoniile să cadă pe ,,binomul” plin de știute tensiuni, Tolstoi–Dostoievski, și mă tot întreb care dintre cei doi or fi întunericul, lumina, îngerul, demonul… Desigur, este un joc sublim, căci niciunuia dintre cei doi nu le lipsesc ecouri din toate zările zvârcolirilor: ,,un antonim/ un antipod al inspirației/ ca o inspirație pe invers/ precum în cazul/ lumină – întuneric/ înger – demon/ flacără – gheață/ Tolstoi – Dostoievski/ care de fapt îl lasă rece pe cel care nu are vocația tragicului/ ca o transmutație de poluri și energii” (Ibidem, pag. 101). Iar eu – iertați-mă,  Fiodor Mihailovici și Lev Nikolaevici! – mă tot gândesc dacă uneori celor doi nu li s-ar potrivi zisa lui Rakitin către Alioșa: ,,…se pândesc unii pe alții… cu cuțitul la brâu…” Desigur, Rakitin vorbea despre Karamazovi…
  În ,,Mîșkin în ambuteiaj” (România literară, 2010, nr. 48), Dostoievski a intrat în toți atomii burgului, în toate puzderiile de suflet risipite/ hăituite prin capcanele noii civilizații: ,,Mîșkin în ambuteiaj/ În acest oraș – derutat nervos –/ este imposibil să nu se pomenească în ambuteiaje/ și cneazul Mîșkin”. Marele inocent dostoievskian a ajuns prizonierul unei subterane pe care, inventiv, veacul smogului a adaptat-o, picurând în ea zori de apocalipsă cotidiană: ,,(Mîșkin ce/ în traducere înseamnă al șoarecelui;/ Mîșkin/ într-o cursă de șoareci – acest ambuteiaj/ antivoiaj…)”. Sfânta inocență este  strivită pe caldarâm, raskolnikovian, ,,ca un păduche”, capătă identitate nouă, are în ea clocotul cel mare al nihilismului, tot vitriolul noului timp, de parcă ar fi fost tăvălită prin tenebrele ,,Posedaților”: ,,Prin urmare fără mișcare/ Mîșkin e prins în ambuteiaj/ Vreme (pierdută) în care/ cei din jur claxonează injurios/ strigând huiduind:/ «Idiotul»!” Prințul spiritului netrucat stă rătăcit/ mirat, în marele ambuteiaj al lumii, cu viitorul în cumpăna strivirilor, ca un sfânt izgonit dintr-un paradis jefuit de repere, îmbrâncit din calendare, ca un Chandala acuzat că spurcă până și subterana: ,,Ei  și ce dacă Mîșkin-cneazul/ e fără mașină/ în mijlocul acestui ambuteiaj global// infernal/ neomenos?/ Pentru că/ de fapt/ sensul ambuteiajului e unul/ cu mult mai serios/ mai fioros/ și trans-secular/ ca transă/ și lipsă de șansă/ pentru omul de rând/ sau pentru Noul Hristos”. Iar tu, solidar cu Inocența, cu greață sartreană și dragoste de viațămoarte, ai vrea să aduni toată zgura de frumusețe care mai rătăcește buimacă prin Lume, s-o peticești cu metafore, s-o arunci, chiar și-ntr-o cămașă de forță a inimii: ,,…ai impresia (ca și cneazul poreclit/ al șoarecelui) că/ stând în mijlocul ambuteiajului/ sângele îți arde ca o torță/ până este din nou adunat/ într-un roman/ într-un poem sau/ mai sigur /într-o cămașă de forță…” Fără zgura aceasta de frumusețe, destrămarea ființei ar fi dureroasă. Am ajunge să vorbim aidoma lucrurilor sau poate că lucrurile ar râvni, ,,într-o agonie aproape senină”, la statutul de vorbitor: „Eu sunt DEX-ul!/ Eu sunt DEX-ul!” – striga bărbatul/ (sau femeia)/ într-o agonie aproape senină/ pașnică/ inofensivă etc”  (Leo Butnaru, ,,Eu sunt DEX-ul”).  Și chiar dacă se va ivi cineva ca să ne lumineze – „«Sărmanul de el... e/ un fost traducător.../Al lui Dostoievski/ sau Kafka se pare...»” – spuse un trecător/ explicându-i altui trecător/ ce înseamnă DEX-ul etc” (Ibidem), se va zvârcoli mereu în noi o sămânță a îndoielii către care noii subteraniști vor scoate limba pe furiș și ne vor prezice că vom tot trăi drama strămoșului lor, dostoievskianul subteranei, care spunea, obsesiv, că ,,nici măcar altcumva n-am izbutit să ajung: nici rău, nici bun, nici ticălos, nici om cinstit, nici erou, nici insectă…” (F. M. Dostoievski, ,,Însemnări din subterană”, în ,,Jucătorul și alte microromane”, Editura Polirom, Iași, 2003, pag. 31). Și tot citindu-l pe admirabilul Leo, îndrăgostitul de dincoace/ dincolo de Prut, întru Dostoievski, îmi aduc aminte de celălalt trezorier al tuturor metaforelor lumii, Fănuș Neagu, care, cu drag și îndreptățire, cuvânta ca un zeu cu dezlegare la vorbele mari și ghiftuite de esențe, la lansarea volumului ,,Gladiatorul de destine” (Editura Cartea Românească, 1998): ,,Leo Butnaru este un diavol cu barbă care scapără din copite de sidef la mijloc de rău și de bine, adică într-o lume din scoarță de măr domnesc plutind pe creasta valurilor ce le înalță Prutul. Se vrea gladiator de destine, dar nu știe să și-l păzească pe al său, ceea ce înseamnă că este un poet adevărat. Leo, ridică vâslele și lasă vântul să te poarte spre limanul Nistrului românesc, spre Delta uimirilor ce le adună Europa lângă Ceatalul Ismail, spre misterele Carpaților”.

                                                                                          





Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu