GHENNADI ALEKSEEV - UN POET NEOAVANGARDIST

*     *     *

În fiece dimineață

de cum deschid ochii

văd geamul

iar în geam – cerul.

În fiece dimineață

el îmi amintește

că nu sunt pasăre.

Mergeau

Mergeau vioi

mergeau mergeau

printre altele cu bâtele decapitând florile

și câinilor creduli rupându-le șira spinării

mergeau și-i îndemnau pe alții să-i urmeze

jurându-se că nimeni nu-i va putea opri

astfel s-au și dus undeva

mai mult nevăzându-i nimeni

florile cresc din nou

câinii iarăși aleargă

se spune că deja vin alții

și tot cu bâtele.

Musca

Să ucidem această muscă

ce ne-a tot ros urechile

cu bâzâitul ei.

Să linșăm nefericita muscă neghioabă

ce nu-i în stare să găsească ferestruica.

Să năvălim cu toții odată

și să înăbușim această muscă speriată de moarte

care se tot lovește de sticlă

fără a putea înțelege ceva.

Că doar n-o să deschidem noi – chiar pentru ea –

ferestruica

!

În muzeu

Maica Domnului

avea un chip foarte obosit.

– Maria, i-am zis eu, odihnește-te puțin.

Iar eu voi ține pruncul în brațe.

Ea îmi zâmbi recunoscătoare

și căzu de acord.

Pruncul

într-adevăr nu era prea ușor.

El îmi cuprinse cu mânuța grumazul

și stătea liniștit.

Dar veni val-vârtej supraveghetoarea de sală

țipând cât o ținea gura

că eu aș fi deteriorat icoana.

Ce muiere proastă.

*     *     *

Ce trist e

să pleci tu

sau să petreci pe cineva!

Ce amar e

să părăsești și să te desparți!

Ce fericire e

să nu pleci nicăieri,

ci doar să întâmpini,

să întâmpini,

să întâmpini,

zâmbindu-le neobosit

tuturor celor care vin.

*     *     *

Vreau, atât de  mult vreau să…

ei bine, parcă puține ar vrea omul?

Vreau să spun:

să fiți voi blestemați!

Însă zic:

iartă-i, Doamne!

*     *     *

Mi-oi scărpina nițel ceafa,

din nou îmi voi sufleca mânecile,

iar voi scuipa în palme,

iar voi începe munca.

Viața întreagă,

prin sudoarea frunții îmi voi face marea faptă.

Voi muri

și munca mea

va rămânea neterminată.

Mă vor înmormânta așa

cu mânecile suflecate.

Vrăjitoarea

Ningea lin cu fulgi mari.

Eu așteptasem mult

și rebegisem rău.

În fine ea veni veselă,

într-o rochiță ușoară de vară

și în sandalete.

– Ți-ai ieșit din minți! – i-am strigat. –

– Doar vezi că ninge! –

Însă ea își expuse mâinile fulgilor

și aceștia i se așezau în palme,

fără a se topi. – Tu confunzi ceva, –

spuse, –

din câte înțeleg, acesta e puf de plopi, –

Eu privii atent și, într-adevăr, –

era chiar puf de plopi!

– Ești o adevărată magiciană! –

i-am spus.

– Pur și simplu tu te-ai înșelat! –

îmi răspunse.

Credulul

Eu le cred tuturor

și bărbaților

și femeilor

și copiilor

și cailor.

Unii mă înșală,

însă eu continui să-i cred pe toți.

– Poate că eu nu sunt deștept? –

întreb eu femeile,

iar ele își pleacă ochii.

– Să fiu eu un gogoman? –

întreb copiii,

și ei încep să plângă.

– Dar spuneți-mi odată pe șleau

că sunt un tâmpit! –

le strig cailor. –

Ce vă tot fluturați voi cozile?

– Ba nu, – îmi spun caii, –

pur și simplu tu ești prea credul. –

Și toți se simt oarecum penibil...

Demonul

Zbârnâi soneria.

Am deschis ușa

și văzui ochiosul,

pletosul

udul de ploaie

Demon.

– Mihail Iurievici Lermontov*

locuiește aici? –

întrebă el. – Nu, – răspunsei, –

ați greșit apartamentul,

– Iertați-mă! – spuse el

și plecă,

târându-și pe treptele scării

giganticele,

negrele,

jilăvitele de ploaie

aripi.

În casa scării

prinse a mirosi a stele.

__________________ 

*Lermontov a scris celebrul poem „Demonul”.

Roada stelară

Am scuturat tulpina universului

Și stelele căzură la picioarele mele – roze,

Galbene,

Albastre,

Coapte,

Mustoase,

Gustoase,

Însă toate cu țepi de raze ascuțite.

De cât  le ticseam prin buzunare,

mi-am înghimpat palmele.

Mâine noapte,

Cerul va fi fără stele –

O să vă convingeți și voi.

Iar până poimâine,

Se vor coace stele noi –

Vă veți putea încredința.

Să scuturați tulpina universului,

Și toate stelele vor fi ale voastre.

Poate e cazul să vă dau un sfat:

Să lucrați în mănuși.

*     *     *

Să fi fost eu aripat?

Sau doar aș fi visat că am aripi?

Dar

dacă o fi fost

să le pierd?

Dar

dacă ele ar fi fost cu adevărat

lungi și albe?

Dar dacă

ar putea să-mi crească altele?

În ultimul timp

cam des simt furnicări în omoplați.

Numai că încotro,

unde să zbor?

Înmormântarea mea

ceremonia înmormântării mele fu destul de modestă

din urma sicriului mergeam doar eu unul

în mână cu un buchețel de viorele

ziua era însorită

la cimitir cântau păsările

iar groparii erau ușor chercheliți

apoi m-am îmbătat la înmormântarea mea

plângeam

și urlam niște cântece prostești

eram mulțumit de mine

deoarece murisem la timp.